Pe muchie de cuţit IX

[Sofia Sincă]

 

În același timp cu data scadentă a contractului pentru confecţii, veni şi termenul înapoieri împrumutului. Prin mari economii şi prin faptul că nu mai investise în nimic, Adela adună suma datorată. Câştigător din această afacere a fost doar Nedelcu, care şi-a rotunjit suma prin dobândă, fără a mişca vreun deget. Zicala „banul face ban” rămase în picioare. În faţa impasurilor şi a raţiunii, Adela hotărî să închidă atelierul, cel puţin deocamdată. Nu mai dorea să plătească chirie şi să susţină celelalte cheltuieli ale atelierului, doar pentru a se târî de pe o zi pe alta. Încă nu era hotărâtă să intre în jungla afaceriştilor, unde trebuia să pună totul la bătaie: bani, bunuri, principii, să fie în stare să treacă peste cadavre. Îi mai rămăsese cam a treia parte din confecţii spre vânzare şi utilajele, pe care obţinu o sumă frumuşică. Renunţă şi la standul din interiorul magazinului lui Nedelcu, aducându-şi confecţiile în centru, precum şi la contabilitatea actelor acestuia.

– Îmi pare rău că întrerupem colaborarea, Adela! îşi exprimă omul regretul. Pot să te mai sponsorizez o dată sau să facem alte afaceri amândoi. Am mare încredere în tine.

– Nu, domnule, nu e bine să ai încredere... Afacerile nu se fac pe bază de încredere, la noi, deocamdată...

– O să te mai caut pe la standul din centru.

– Eşti binevenit oricând.

Şi pentru că pe măsură ce se vindeau confecţiile, spaţiul rămânea gol, ca la lichidare de stoc, Adela împrumută nişte marfă de la Rina Cosma, standul neîncărcat arătând jalnic.

Astfel, zi dupa zi, veni jumătatea lui iulie, cu asfaltul încins, care păstra amprenta tocurilor pe obrazul lui negru, cu dorul fierbinte de plajă, în inimile tuturor. Cele două familii, Ionescu şi Cosma, hotărâră să meargă o săptămână la mare. Copiii familiei Cosma, fiind mari, nu mergeau cu părinții, ci între colegi, în excursii plănuite de grup.

Înarmaţi cu bună dispoziţie şi entuziasm, petrecură un sejur binemeritat, bucurându-se de briza sărată a mării, de ultraviolete şi de splendoarea răsăritului, de arşiţa dorită din an în an, de aerul sărat pe care-l simţi la cea mai mică adiere, de serile petrecute pe terasele de pe faleză, unde privirea nu se mai satură să descopere tainele din foșnetul nopţii, să desluşească sclipirile în vuietul valurilor ce se spărgeau de talazuri sau de stabilopozi.

Cele două familii se înţelegeau de minune. Emil Cosma era un bărbat frumos, înalt, tipul blondului nordic cu părul ondulat natural și ochi albaştri, căruia îi plăceau femeile şi alcoolul. Doru Ionescu, de înălţime medie, brunet, natura nefiind prea darnică cu el la aspectul fizic compensa la capitolul spiritual. Caracterul său mare, inteligenţa profundă, mica labilitate, îl făcea foarte plăcut. Îşi iubea soţia până la veneraţie şi era extrem de atent cu ea. La femei caracteristicile trăsăturilor stăteau exact invers: Rina, Dorina pe numele ei întrg, era o femeie nu prea frumoasă, foarte slabă, aproape scheletică. Moştenise trăsături ferme ale ţărăncii valahe, pe care oricât ai încerca să o ajustezi, să o cosmetizezi, nu puteai schimba mare lucru. Simţeai că trebuie plămădită de la început. Harnică şi foarte tolerantă, mai ales cu soţul ei pe care-l iubea enorm, gândire sănătoasă, corectă şi cu mult suflet în special pentru persoanele de care se ataşa. Adela, pe lângă ea era foarte arătoasă, cu chipul distins şi atrăgător, dar mai egoistă, mai retrasă, lăsându-se greu cucerită.

După câteva zile şi nopţi de odihnă, Adela începu să-şi replieze gândurile, să le reia şirul. Ceva săpa în adâncul ei: ce-o să facă de acum înainte, nu era fiinţa care să stea departe de activitate. Clipele din ianuarie ale anului trecut, se întorseseră. Senzaţia de inutilitate reveni. Avea însă subconştientul în veşnică acţiune. Uneori se trezea din somn cu soluţia unei probleme care o frământa de ceva vreme și pe care o credea fără sorţi de izbândă. În acea dimineaţă, la micul dejun deschise discuţia:

– Ce ar fi, Rina, dacă m-aş apuca şi eu de comerţ? Şi aşa trebuie să ţin marfa ta în stand pentru a o vinde pe a mea. De ce să nu-mi procur marfa mea?

– N-ar fi rău... Dar comerţul are chichiţele lui.

– O înveţi tu, interveni Emil, mai ales că Adela conduce maşina. Nu v-ar sta rău să mergeţi amândouă după marfă. Tu nu vrei să înveţi să conduci maşina, Rina.

– Da... așa o să scapi tu de corvoadă, Emil?! ironiză Rina, fiind conştientă ce supliciu era pentru soţul ei mersul după marfă, prin en gros-urile din capitală.

– Ce zici, Doru? întrebă Adela.

– Ştiu eu ce să zic?... Nu prea eşti tu bună de comerţ...

– Învăţ. Ce-i atât de greu? Cumperi dintr-o parte cu un preţ şi vinzi în alta cu altul. Ce, nu am văzut eu din actele lui Nedelcu?

– Dar ce te faci cu felul tău corect de a fi? Cu aplecarea ta spre a respecta legea... spuse Doru, ştiind foarte bine firea soţiei sale, căreia i se părea că dacă eşti corect nu ţi se poate întâmpla nimic rău.

– O să mă adaptez... din mers, zâmbi Adela.

– Atunci, hai să facem altceva! veni cu propunerea Rina. Să cumpărăm un spaţiu. Acela de lângă spaţiul meu pentru care plătesc chirie. Îl cumpărăm împreună iar în interiorul lui putem vinde separat. Ce ziceţi?

– Sună tentant, spuse Adela, dar cu ce? O fi foarte scump...

– Ne unim sărăciile, interveni Emil. Cam de cât dispuneţi voi?

Doru o privi pe Adela, după care rosti:

– Să spună şefa.

– Dacă-mi fac bine calculul, putem dispune de vreo douăzeci mii lei. Cu posibilitatea de a mai împrumuta Doru, de la bancă. Suma este cu ceva mai mare decât cea de plecare la înfiinţarea atelierului.

– Ohoo... păi e bine! rosti Rina bucuroasă. Dacă punem şi noi tot atât, cumpărăm spaţiul de care vă spun. Mai facem rost de ceva bani pentru amenajări interioare... pentru marfă... şi pornim.

– Evrica! bătu din palme Adela veselă. A sosit soluţia salvatoare! Facem târgul? Puneţi toţi mâinile aici!

În mijlocul mesei se formă o piramidă din patru perechi de palme una peste alta, care se ridicară dintr-o dată, cu un sunet de izbândă. Câteva priviri se îndreptară asupra lor, dar nu era un lucru neobişnuit la malul mării, fie şi la micul dejun să fi vesel şi fericit.

După terminarea sejurului începură să ia problema în serios. Spaţiul de la etajul unu, dintr-un lanţ de magazine, era de vânzare. De o vreme şi-l alipise Rina, în scopul extinderii, plătind o considerabilă chirie. Avusese aceeaşi destinaţie – fusese a unui bucureştean care făcuse destui bani încât să-şi deschidă magazin în capitală. Era bine amplasat, avea trei intrări. Una în faţă şi două în laterale, fapt ce-i conferea vad. Intrările laterale, fiecare printr-un hol mic, făceau legătura cu alte spaţii comerciale ce se întindeau pe bulevardul central al oraşului. Deasupra erau apartamente iar dedesubt spaţii comerciale dar cu alte destinaţii decât confecţii. Era un pătrat imens, cu posibilităţi enorme de modificare şi de amenajare.

În două săptămâni intrase în proprietatea Adelei şi a Rinei. Ambele familii făcură împrumuturi grele: familiei Cosma nu-i ajungeau banii pentru spaţiu deoarece mare parte din veniturile lor erau stocate în marfă, iar familiei Ionescu îi trebuiau pentru amenajare şi marfă.

Alte investiţii, alte amenajări. Fusese nevoie de panouri de separare pentru un mic depozit, pentru un mic birou, rafturi, mese pentru expus marfa, panouri publicitare, aparate de aer condiţionat, jaluzele, manechine şi cabină de probă, elemente de decor şi bineînţeles marfă. Marfă pentru buzunarul mediu căci pentru cea de lux puterea lor financiară nu ar fi făcut față.

Se ocupară în mod serios de esteticul magazinului, fiind conştiente că imaginea lui face aproape toţi banii, identitatea unei mărci este cheia în lumea afacerii, începând de la locaţia magazinului până la cele mai mărunte detalii.

Jumătatea Rinei Cosma se umplu destul de repede cu marfa împrăştiată, în comparaţie cu cealaltă jumătate, unde cele câteva articole păreau stinghere în interiorul ce părea mare și gol.

Astfel, pentru prima dată, cele două femei plecară la „Europa” după marfă, cu maşina Adelei. Rina era familiarizată cu vastul en gros. Știa fiecare articol de unde îl putea cumpăra la preţuri bune. Te puteai rătăci uşor în labirintul acela făcut din standuri cu marfă de care musai trebuia să te împiedici. Dacă nu aveai puţină rutină, chiar n-ai fi ştiut ce să alegi.

– Uite, de aici luăm cele mai frumoase pulovăre şi încă pe datorie.

– Cum? Şi îmi dă şi mie?

– Le luăm pe factura mea. Sssst!...

– Ai uitat că mie îmi trebuie facturi? Sunt la început şi cum să introduc marfă în magazin fără factură?

– Da... am uitat că am o contabilă cu mine! se lovi Rina, teatral, cu palma peste frunte. Cumpărăm şi facturi, Adela.

– Ce vrei să spui, Rina? Cum adică să cumpărăm facturi? Astea sunt cu regim special, le cumpărăm doar de la primărie.

– Și?! Tu n-ai văzut cum stau tuciuriii cu facturi și cu chitanţiere pe stradă... Ți le bagă în ochi. Doar opreşti maşina şi cumperi, destul de ieftine şi câte vrei. Tot cu regim „special”… zâmbi Rina subțire, cu subînţeles.

Angrosistul venit de pe malul Bosforului, cunoscând-o pe Rina drept o persoană demnă de încredere, bucuros îi oferi şi Adelei marfă cu plata la şapte zile:

– Io dai la tine. Tu prieten cu doamnă Cosma şi cu Emil, prieteni la mine... Bun om, Emil. Mâine tu cumperi tot de aici. Da?

– Da, Samir, răspunse Rina. E la început şi trebuie s-o ajutăm şi pe ea. O să cumpărăm numai de la tine articolele astea.

Ca încheiere a patului, turcul oferi un ceai, lângă stand. La fel procedară şi cu chinezul de unde luară blugi, cu altul de unde luară peruci şi lenjerie intimă pentru damă şi bărbaţi sau celelalte produse ce le aveau pe liste. Lista era foarte importantă, dacă se pierdea, puteai pleca acasă, nu ştiai ce trebuie să mai cumperi, banii se duceau în vânt.

Magazinul se umplu cu marfă de tot felul, cât ai clipi. Experienţa Rinei îşi puse amprenta căci vitrinierul îşi făcu treaba la indicațiile sale. Adela păstră vânzătoarea pe cate o avea in standul din hol, o fată foarte pricepută şi serioasă, dar mai angajă una, tot prin concursul prietenei sale.

La nicio lună de la inaugurare, adică pe la începutul lui septembrie, cu puţină reclamă în ziarul local şi la postul de radio, magazinul începu să vândă binișor. Iureşul cumpărăturilor de toamnă se porni însă odată cu pregătirea copiilor pentru şcoală – afacerea având aure strălucitoare. Abia atunci realiză Adela cât de uşor și de sigur se obţin câştigurile din comerţ în comparație cu activitatea de producţie. Învârtea mulţi bani, pe care-i trecea din marfă în marfă, cu efort nu foarte mare, pentru care lua „partea leului”, destul de consistentă, de cele mai multe ori mai mare de cincizeci la sută din adaosul comercial.

Deşi Adela era mulţumită de câştiguri, satisfacţia muncii nu exista. I se părea că prestează prea puţină activitate aprovizionând, supraveghind şi ținând contabilitatea la zi pentru ea și pentru Rina. „Asta poate face oricine... Chiar mă mir de ce unii mai muncesc şi altceva... Dar dacă toţi am vinde... cine ar mai cumpăra?!...”

Viaţa ei se simplificase considerabil. Comerţul părea o sursă inepuizabilă de bunăstare.

Pe la magazin se perindau mulţi cunoscuţi. Prieteni și dușmani. Unul dintre ei, fusese Nedelcu. După ce-i examină magazinul, ascunzâdu-și cu greu invidia, o felicită:

– Nu mă pot abţine, Adela, să nu te laud! Am citit în ziar. Ştiu, eşti ambiţioasă, ai mare putere de a te redresa prin muncă. Magazinul tău arată bine... mult mai bine decât al meu. Dacă ştii vreun spaţiu prin zonă, să-mi spui şi mie, aş cumpăra şi eu. E mare vadu’ aici... merge bine, cred... Centru, deh!...

– Am să-ţi spun negreşit. Tu o să fii primul care află...

– Ştiu eu că n-o să-mi spui, ca să nu-ţi fac concurenţă, zise Nedelcu zâmbind ca orice om versat într-ale afacerilor. Dar poate îmi spune prietena ta. Îmi faci cunoştinţă cu ea?

– Altă dată... Cu altă ocazie. Rina nu este acum aici, minţi Adela pentru a scăpa de el.

Și foste colege de birou o vizitară, căci vestea se propagase repede. Până şi Strâmbaciu îi trecu pragul, prefăcându-se în cumpărător avizat, însoţit de o doamnă destul de tânără. Adela nu-i acordase vreo importanţă. La fel și el se purtă ca un străin. În altă zi o văzu la magazin pe Lidia, prietena Piei, şi mânată de curiozitate, Adela se îndreptă spre ea:

– Bună ziua, doamnă Lidia! Ce mai faceţi?

– A... bună ziua doamnă Adela! Dar ce faceţi a... șopti Lidia, rămânând cu întrebarea suspendată pe vârful buzelor. Să nu-mi spuneţi că magazinul ăsta frumos este al dumneavoastră... zise după ce-şi reveni din uluială și după ce-și roti privirea de jur-împrejur, fixându-şi totuși ochii pe câteva confecţii rămase de la atelier şi care i se păreau cunoscute.

– Doar cincizeci la sută. Coproprietară e prietena mea, Rina Cosma. Ce mai faceţi? Mai ştiţi ceva de Pia?

– Mă bucur pentru dumneavoastră, meritaţi fiecare colţişor! răspunse Lidia arătând cu mâna în dreapta şi în stânga. Nu m-am îndoit nicio clipă că veţi reuşi în tot ce vă propuneţi. Asta am dedus din spusele Piei care vă vorbea numai la superlativ. Dacă mai ştiu ceva de ea? Vag... Foarte puţin, dar din câte mi-am dat seama nu stă chiar pe roze în Italia. M-a sunat de vreo două ori şi era cam supărată, cel puţin aşa părea, deşi nu voia să recunoască. Nu am niciun număr de telefon să o sun, nu mi-a dat, zicând că o să mă mai sune ea. M-a întrebat de dumneavoastră şi despre prezentarea ce trebuia să aibă loc. Nu prea am ştiut ce să-i spun...

– Nu mă bucur deloc că îi merge rău... Sincer, regret. Ei îi trebuie pe cineva să o coordoneze tot timpul şi mă tem că nu Marius este acel om. Nu este tocmai persoana potrivită.

– Da, cam aşa este. Când s-au cunoscut la mine, a fost absolut neprevăzut, fără nicio intenţie din partea mea. Ceea ce s-a întâmplat ulterior între ei, le aparţine în totalitate, inclusiv hotărârile...

– Şi dumneavoastră ce mai faceţi? puse întrebarea clasică Adela, nefiindu-i la îndemână această mică bârfă. Suna a scuză din partea Lidiei.

– Eu? Nu prea bine. Nu sunt prea sănătoasă. Am o durere aproape continuă în organism şi nu ştiu de unde. Vreau să mă internez în spital peste câteva zile pentru nişte investigaţii. De aia sunt prin magazine, pentru cumpărături care-mi trebuiesc în spital.

După ce-şi exprimă compasiunea pentru sănătatea firavă a Lidiei, Adela, serviabilă, o conduse pe aceasta prin tot magazinul pe la articolele care o interesau şi o determină să ia un braţ de haine la cabina de probă. Lidia, fără să-și fi propus asta, lăsă o sumă considerabilă la casă.

– Mulţumesc pentru amabilitate şi pentru timpul pierdut cu mine, doamnă Adela! zise Lidia la plecare.

– Oricând cu plăcere! Sănătate multă vă doresc! Vă mai aştept, fie doar şi pentru o cafea.

Acasă îi povesti lui Doru ce auzise despre Pia.

– Ce a căutat, se pare că a găsit, spuse acesta cu răutate.

– Mie mi-e milă de ea. Pia are suflet mare… Discernământ nu prea are ea.

– Şi când te-a lăsat cu fundul în baltă, tot suflet mare avea? Poate alta ar fi fost situaţia dacă nu pleca, dacă mergea atelierul. Puteai să faci carieră, să te remarci în producţie, unde este mult mai serios... În comerţ... azi eşti, mâine nu mai eşti... Nu?

– Ei... lasă... Mie mi-a mai trecut...

Adela începuse să se gândească destul de mult la Pia ca la o soră mai mică, neajutorată, aflată la strâmtoare, închipuindu-şi că o strigă în ajutor de câte ori dădea de vreun obstacol. Şi, ca într-o telepatie, după vreo câteva zile, primi un telefon:

– Alo! Adela? o voce joasă, ca a unui om bolnav sau foarte abătut se auzea pe fir, venită ca din fundul pământului.

– Da. Cine e la telefon? întrebă aceasta, nerecunoscând vocea.

– Pia, sunt! Nu mă mai cunoşti, Adela?

- Pia? întrebă foarte mirată. Unde eşti? Ce faci?

– În Italia şi fac foarte rău. Vreau să vin în ţară.

– Cum vrei să vii... Marius unde este?

– M-a părăsit de mult. Cred că e în ţară.

– Şi tu de ce nu vii? întrebă Adela, nedumerită.

– Nu am bani, nu am cu ce să vin.

După o mică pauză, după ce Adela făcu supoziţii în gând, întrebă:

– Şi cu ce te pot ajuta eu? Sunt în România, nu în Italia.

– Să-mi trimiţi tu nişte bani.

– Eu, bani? Nu am bani Pia. Ştii în ce situaţie m-ai lăsat...

– Știu, răspunse cu vocea şi mai joasă, plângând. Te rog să mă ierţi! Îţi explic când ne vom întâlni. Dacă tu nu ai, te rog sună-l la telefon pe domnul Ciurăscu. Îţi dau eu numărul. El nu mai e cu aia. Spune-i lui. Dacă are, îmi trimite. Dar nu-i spune maică-mii. O să-ţi povestesc eu ce am păţit. Atât să ştii: nu am niciun ban şi mi s-au furat actele. Am vorbit cu un şofer şi mi-a promis că mă trece el la vamă, dar trebuie să-i dau bani.

Pentru a nu mai lungi vorba şi pentru că ea, Adela, nu lua decizii pripite, îi spuse :

– Dă-mi un număr de telefon ca să te sun, să-ţi spun ce hotărâre am luat.

– Nu am ce număr să-ţi dau. Te sun eu peste două zile. E bine?

– Da, e bine. Dă-mi numărul lui Ciurăscu.

– Mulţumesc, Adela! Te mai rog o dată să mă ierți. Eşti singura căreia îi pasă de mine. Sunt sigură că nu mă laşi să mor pe aici. Trebuie neapărat să vin în ţară.

– Bine, bine... Săpuneala o s-o primeşti în ţară, zise aceasta fiind sigură că o va ajuta.

Puse receptorul în furcă, îngândurată. Ca un om lipsit de orice reper, rămase câteva clipe stană de piatră bătrână, apoi îl sună pe domnul Ciurăscu şi îi înşiră cât putu de bine şi de convingător cele auzite de la Pia. Acesta fără a sta prea mult pe gânduri întrebă:

– Unde să vă aduc banii?

– Nu acum, peste vreo trei zile, după ce o să mă sune iarăși Pia. Nici nu am întrebat cât îi trebuie.

– Mă sunaţi atunci şi-mi spuneţi. E, totuși, mama lu’ Andrei, care suferă după ea. Am văzut eu... Ştiam eu că nu face ea mulţi purici pe acolo. Ăla e de vină... Marius ăla...

Adela îl lăsă să-şi descarce oful, apoi închise telefonul. Primirea necondiţionată, de a da bani din buzunar, o cam descumpăni puţin pe Adela. „Ce l-o fi apucat? Sau chiar o iubeşte... în felul lui...”

După două zile, la ora stabilită, Pia sună cu sufletul la gură. Când auzi că domnul Ciurăscu era de acord, nici nu prea se miră. Ştia ea pe ce mizează.

– Spune-mi adresa unde să-ţi trimită banii.

– Mi-e frică că el nu se descurcă. Îţi dau ție o adresă a unui post-restant. Să-i spui să aducă la tine banii.

– Cât, Pia?

– Şase mii, spuse aceasta destul de încet...

– Cât?! Şase mii? Oho, dar e ceva... Treaba voastră... Hai, spune-mi adresa!

A doua zi, la telefon, domnul Ciurăscu dădu în bâlbâială când auzi despre ce sumă este vorba:

– Da’ io n-am atâţi bani, doamnă Adela.

– Dar câţi aveţi, domnul Ciurăscu?

– Am doar două mii. Nu prea stau pe roze, la acest capitol… Cum nici la celelalte nu-s mai breaz…

În faţa acestei sincerităţi simpatice, dar admirând spiritul de sacrificiu pentru femeia care i-a făcut zile fripte, Adela luă pe loc hotărârea:

– E bine şi aşa, domnule. Completez eu suma.

– Sunteţi o femeie bună... Mi-a spus Pia.

La magazin, Adela îi povesti, cu lux de amânunte, asociatei sale întâmplarea.

– Tu chiar pui banii ăştia pentru Pia? Păi e o tură de aprovizionare la „Europa”!

Rina raporta totul la magazin, la aprovizionare și desfacere.

– Da, Rina. Mă gândesc până la urmă că şi ea a avut drept la beneficiile din atelier şi asta ar fi suma pe care i-o datorez. Ăsta este profitul ei, ducă-se pe apa sâmbetei, cum se duc toţi banii Piei.

– Mie nu-mi prea place prietena asta a ta...

– Pia nu place multora. Eu, însă, am ajuns s-o cunosc întrutotul şi îmi trezeşte multă compasiune şi nevoia de a o proteja. De ce? Nu prea pot explica. Lui Doru nici nu-i spun şi te rog şi pe tine să faci acelaşi lucru.

– Dacă-mi promiţi că ăsta este ultimul gest ce-l faci pentru ea şi că odată venită o s-o ţii la distanţă.

– Am să încerc.

A doua zi depuse şase mii lei pe o adresă, în Roma, la un post-restant, nu fără oarecare îndoială. Numai spesele poştale costaseră destul de mult. „Dar dacă minte doar ca să mai scoată ceva bani... Oricum este ultima dată când mai fac ceva pentru ea!” gândi Adela, neîncrezătoare totuși în hotărârea luată.

va urma

[Corina Militaru]

Off, Adela! Nu se mai invata minte! Presimt ca mai are cateva lectii de invatat. Si cum viata este un profesor dur, nu cred ca o sa-i fie prea bine. Astept sa vad ce-i mai rezerva autoarea.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Da, Corina cât trăim tot învăţăm. Şi mai ales atunci când avem încredere în oameni... Uneori ne încăpăţânăm să credem continuu în ei, deşi nu suntem răsplătiţi cu aceeaşi monedă. Dar... om să fi!

Mulţumesc pentru că citeşti!