O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE

                                            (simplu exerciţiu de stil)                                                                   

 

 Revoluţia este o mare farsă, aşa cum o va afirma chiar Marx, atunci când acesta (dacă am putea concepe un astfel de lucru), nu este marxist. Fenomenologia spiritului hegelian vine parcă să confirme lucrul acesta. Sclavul râvneşte poziţia stăpânului său şi nu doreşte altceva decât să ducă o viaţă de huzur, aşa cum o duce actualul său stăpân pe care l-ar dori slugă în locul său. Căci ce altceva ar putea să însemne sfârşitul unei revoluţii dacă nu declanşarea alteia. Dictatorii secolului XX bat cu nerăbdare la porţile istoriei. Unii dintre ei, asemenea unor cârtiţe, săpând prin catacombele istoriei, şi-au greşit chiar şi veacul. Iată ce declară la rândul său Jan  Starobinski într-una din cărţile sale de eseuri: «Dacă privim totuşi lucrurile mai îndeaproape, observăm o corespondenţă şi o complementaritate, care are înfăţişarea unei răsturnări şi a unei transmutaţii. Existenţa destrăbălatului e alcătuită dintr-o succesiune discontinuă de clipe strălucitoare despărţite de intervale sumbre: ea se afundă în cele din urmă în noapte. Conştiinţa revoltată vrea, în ce o priveşte, să înceapă printr-un act rapid şi decisiv de distrugere, după săvârşirea căreia va străluci lumina continuă. Semnele se inversează. Bogăţia, de care libertinul are nevoie ca să-şi reînnoiască plăcerile, are drept corelativ sărăcia poporului. Sumbra putere a nevoii şi a mizeriei este deci umbra răspândită de plăcerile excesive ale privilegiaţilor. Tocmai că se află în prada nelămuritului impuls al nevoii, cel sărac identifică în mod paradoxal existenţa strălucitoare a aristocratului cu întunecimea unui nor de furtună. Cine nu observă din acest moment o stranie convergenţă, mişcarea omului plăcerii care merge spre propria pierzanie întâlneşte elanul poporului înfometat ce trece la asaltul citadelelor detestate. La confluenţa în care se ciocnesc cele două forţe pulsează inima neagră a revoluţiei, fermentează haosul ei fecund. Este locul simbolic al regicidului, astrul strălucitor al timpurilor noi nu este decât replica sa inversă.» (Vezi Jan Starobinschi- Emblemele raţiunii.) Începută taman în prima zi, conform planului minuţios conceput de ofiţerii conspiratori din tabăra de la Furceni (8-20 august 1870), rebeliunea republicanilor, în frunte cu faimosul general Alexandru Candiano Popescu, va oferi un veritabil spectacol (fie vorba între noi - o noapte de catifea a hughenoţilor bartolomeici), amintind întrucâtva de asaltul Bastiliei, de baricadele luate cu asalt de Cavignac, reprezentantul forţelor opresive dintr-un iulie parizian aflat în plină blocadă. Dacă în Conu Leonida faţă cu reacţiunea (sau în alte povestiri), se merge la «revuluţie» ca la o manifestare paşnică, lumea având răgazul de a mai trage şi câte o duşcă în bodega «La trei struguri tricolori», unde un cocoş, plin de o infatuată responsabilitate, bate cadenţa Marsiliezei, spre amuzamentul şi buna dispoziţie a clienţilor, de data aceasta evenimentul nu mai are conotaţia pe care o dă de obicei autorul, şi anume menţinerea sistemului existent, ci înlocuirea acestuia într-o formă cum nu se poate mai brutală, cu puşti, săbii, reteveie. Surprinzătorul atac al revoluţionarilor ploieşteni, adunaţi într-un spaţiu unic şi individual, cu violenţa lor întunecată, creează sentimentul invincibilităţii, dar mâna forte a proaspetei monarhii constituţionale, care va decreta starea de necesitate, înăbuşă această mică insurecţie ce-i va atrage atenţia chiar şi lui Marx. Oricâte evenimente vor mai fi avut loc (în urma unei ample manifestaţii la 27 decembrie a aceluiaşi an guvernul va demisiona), revoluţia din joviala noapte a cuţitelor lungi şi a paharelor de cristal la care va participa şi Caragiale va fi fără precedent. Visul fericirii universale, grefat tocmai pe un patriotism de sorginte iacobin, va da revoluţiei, hrănită din circumstanţe, această «providenţă a cauzalităţii », cum va remarca acelaşi Furet în exegeza sa despre succesiunea revoluţiilor franceze, în persoana lui Candiano Popescu, pe unul din generalii rebeli, a cărui fugă o va imita la o scară infinit derizorie (şi poate că tocmai de aceea cu atât mai comică), pe cea a lui Ludovic al XIV-lea. Paradoxal, dacă am suprima cea de a doua parte a povestirii, am rămâne cu terifianta lovitură antimonarhică, pusă la cale de puterea indivizilor uniţi, formată ca şi în 18 Brumar a lui Ludovic Bonaparte, scris de un Marx la tinereţe, dintr-o armată de strânsură. Căci a doua oară, cum o spunea în tinereţe inspiratul autor al Capitalului (această Biblie ateistă scopită de orice fior metafizic), incomprehensibilul Cosmos va fi acela ce va dicta ca evenimentele să aibă loc într-un registru comic. Cetăţenii oraşului Ploieşti îşi trăiesc clipa -carpe diem- cu o frenezie împinsă până la o ancilară voluptate de a-şi bea minţile. Într-o Republică podgoreană, cum o numeşte chiar autorul, siniştrii clănţăi, ai sinistrului veac îşi vor căpăta mult râvnita libertate şi independenţă fără comiterea regicidului, finalul (ca întotdeauna apoteotic), luând aspectul unei magnetizări unanime. Să nu-i dai doamne românului, pare a spune autorul (mistificator dar nu populist), tot ridicolul pe care poate să-l ducă. Degringolada rebelilor din finalul Boborului va oferi un veritabil spectacol din care clasa muncitoare, visând la o fericire universală, va avea multe de învăţat pe viitor. Fatidicul an 1789, reeditat la Ploieşti, cu Robespiearii şi Dantonii săi de mucava, va eşua într-o adevărată orgie bahică. În concepţia revoluţionarilor ploieşteni instituţiile vor lua forma boloboacelor. Victoria acestor orfani ai universului (unde am auzit expresia?!), va fi iluzorie. Căci această colectivitate va fi snopită în bătăi, umplând hanurile, care din motive de spaţiu vor fi transformate în puşcării de către tirania opulentă a regimului «cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos», imitând la modul burlesc, mijloacele de guvernare ale aristocraţiei de sânge din perioada restauraţiei. Întâlnim oare în Boborul cruzimea uciderii sistematice a prizonierilor, bestialitatea măcelului fioros dezlănţuit în cursul săptămânii însângerate din mai 1871 de către neo iacobinii blanquişti?! Dacă nu am sesiza mimetismul autorului, care, la data evenimentelor, era sublim dar lipsea cu desăvârşire, am fi tentaţi să credem că Republica a devenit o incurabilă maladie a amorului radios pe care acesta l-a simţit în tinereţea sa. Mai târziu Caragiale, dincolo de entuziasmul său, simte o enormă voluptate de a simula, lecţie învăţată, nu atât pe cale paternă, cât de la propriile sale personaje. Revoluţia cu efuziunea sa, creată de gloria momentului, dar înăbuşită în umilinţă şi dezamăgire, are ca exponenţi, se va vedea, agenţi de securitate infiltraţi tocmai în scopul deturnării tinerei Republici. Însăşi prezidentul se dovedeşte a fi un farsor şi un duplicitar carierist, propulsat, în cele din urmă, în funcţia de aghiotant regal. Dar despre toate acestea, la data derulării evenimentelor despre care Caragiale ne vorbeşte, nu se ştia nimic. Credulitatea juvenilă a autorului va însemna de fapt şi răzbunarea sa de mai târziu. La drept vorbind nu reacţiunea şi nici lipsa vreunui plan strategic vor duce (aşa cum se va vedea), la un lamentabil eşec al instaurării măreţei Republici, ci înecarea în vomă a propriilor exponenţi. Vorba lui Sadoveanu (neavând la dispoziţie materialul respectiv citez dintr-o memorie deficitară): La Caragiale până şi voma devine artă. Aceşti actori de farsă, îşi vor joaca comedia fraternităţii, participând, până la urmă, la un festin orgiastic. Însăşi Stan Popescu, «şeful meu, poliţaiul (…) volintir în Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului», un bonvivant tomnatic, îmbrăcat (ni-l închipuim noi căci autorul nu mai are timp de detalii cu atât mai puţin de cele vestimentare), într-o tunică de husar, cu şnururi tricolore, o pălărie cu boruri largi pe care o purtau esperantiştii Spaniei revoluţionare, sau de ce nu chiar garibaldienii, face figura unui comersant de băuturi spirtoase decât de comisar. Funcţii complementare la urma urmei, căci nu se exclude una pe cealaltă: comersant de băuturi spirtoase dar şi comisar al boborului, Stan Popescu este perfect compatibil cu poziţia cuprinsă în componenţa guvernului de o zi al acestei, până la urmă, Republici binecuvântate de Bachus. Să nu uităm, însă, faptul că republica înseamnă (cum altfel!), puterea boborului plus boloboacele. Spectacolul amuzant (finalul va fi catastrofal), la care asistăm, culminează cu singurul ordin de zi: mobilizarea generală şi golirea boloboacelor. Nicăieri nu se va găsi o disponibilitate pantagruelică de îngurgitare a băuturilor spirtoase ca în schiţele lui Caragiale, de parcă toate cele şapte zile ale săptămânii s-ar fi contopit într-un perpetuu repaus duminical. Iată (ca să facem o mică digresiune), ce stare de spirit întâlnim într-o schiţă publicată în „Universul” din 10 martie 1900. «Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate: grupuri se aglomerează la răspântii unde discută fierbinte, toată lumea e cuprinsă de nervozitate. Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă - din nenorocire moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare chiar - miroase… a ghiontuială. Dar ce e. De ce fierbe lumea? Se face o manifestare populară monstră contra guvernului care vrea să treacă a la vapeur legea pentru monopolizarea băuturilor spirtoase. De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.» Schiţele şi nuvelele lui Caragiale de la Baioneta inteligentă şi până la O datorie de onoare, ca să nu mai vorbim de Boborul, sunt populate de indivizi dubioşi, şarlatani, profitori, ce-şi pun la mezat cinstea şi onoarea pentru o bere şi câţiva cârnaţi. Conspiraţia devine o obsesie, un sindrom, s-ar putea spune o datorie de onoare, o profesiune de credinţă. Cine nu este conspirator nu prezintă nici o importanţă. A conspira înseamnă a fi un onest cetăţean, a intra în rândul lumii. Conspiră, par a spune protagoniştii şi vei binemerita de la patrie. Caţavencu - un onorabil conspirator, Ghiţă Pristanda - un conspirator ce demască conspiraţia grupului advers în care se află popa Prichici, conspirator la rândul lui. Cine nu conspiră cu noi, par a spune personajele, este împotriva noastră. Iată ce se întâmplă, ca să mai stăruim puţin pe ideea conspiraţiei, în «Jertfe patriotice», una din povestirile autorului. 11 februarie 1866. Beţi turtă, un grup de escroci, „tinichele” de carbonari, beau aldămaşul detronării lui Cuza. În timp ce ciocnesc paharele afară se desfăşoară o adevărată pregătire a asaltului împotriva palatului. «În seara aceea, consemnează autorul, al cărui sindrom au devenit loviturile de stat, într-una din secţiuni compusă în jumătate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la ’48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti la Brussa, ţinu o cuvântare cam aşa: Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu dăm înapoi de la nimic pentru a ne  îndeplini datoria de patrioţi.» Jertfa patriotică a unuia dintre cei câţiva negustori este un unsuros «pungoci» plin cu bani, pe care îi va dona în numele cauzei, cerând în schimb o «fitanţie». «Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!» «Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie…» La vederea pungociului (şperţul apropiatei lovituri de stat), escrocii exultă. Contribuabilul se justifică: «Dumnealor că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, Doamne fereşte! viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi nu ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă… te joci! De-aia spun că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte.» În sfârşit, pe baza ţidulei obţinută în schimbul pungociului, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1886, pragmaticul negustor, va devenii unul din prosperii oameni de afaceri. «Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în pae, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor…» Un caz şi mai relevant de conspiraţie îl avem în scurta consemnare a autorului cu tentă reportericească intitulată La Căldăruşani. Aflat în drum spre iarmaroc, însoţit de un amic, Caragiale se abate pe la o mănăstire aflată în drumul său, loc de pelerinaj şi de meditaţie în acelaşi timp. Trecând prin faţa unei chilii cei doi aud «un glas de cea mai adâncă pocăinţă». Erau modulaţiile unei voci ce psalmodia sfaturile Sf. Ioan Gură de Aur. «Ne oprim să ascultăm la masă sfânta citanie, lăsându-ne penetraţi se sfântul glas. Suntem curioşi să vedem figura venerabilă a monahului care-şi citeşte aşa de frumos rugăciunea de seară. Batem la uşă şi suntem poftiţi să întrăm. Cine era evlaviosul bătrân? Imposibil să bănuiţi măcar. Era Savu Georgescu, agent secret al poliţiei, pus aici să supravegheze mişcările mitropolitului Ghenadie şi a mulţimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un băiat voinic, era în cămaşa de noapte ţărănească, cu papuci-n picioare; aşezat la o parte a mesei citea tare, iar de partea cealaltă un coleg al d-sale, d. Ionescu, în aceiaşi misie delicată la mănăstire, ascultă foarte pătruns sfintele cuvinte ale crisostomului.» Un exemplu de infatuare şi demagogie (câte exemple nu se pot da), îl întâlnim în persoana lui Coriolan Drăgănescu din Tempora, studentul justiţiar ce va ţine discursuri exaltante, adevărate tornade verbale  rizibile, lipsite de sinceritate. «De câte ori auzeam pe Coriolan înflăcărând tinerimea generoasă - şi l-am auzit de multe ori - mă gândeam că tânărul acesta şi-a întârziat intrarea în lumea terestră cel puţin cu două-trei sute de ani. A! El trebuia să se nască pe vremea când tirania sugruma popoarele, când nu erau încă proclamate drepturile omului, când lumea gemea cu grumajii striviţi sub călcâiul despotismului. Aş fi vrut să văz pe tiran faţă-n faţă cu Coriolan Drăgănescu! Desigur proclamaţia drepturilor omului n-ar fi întârziat atâta.» Coriolan Drăgănescu, liderul infatigabil al tineretului studenţesc este unul (de neglijat), din pseudo eroii cu care crochiurile lui Caragiale sunt pline. Discursurile sale, ţinute cu predilecţie la Statua ecvestră a lui Mihai Viteazu, unde se deplasează cu o droaie de studenţi după el, vor rămâne memorabile. Iată atmosfera redată într-un pasaj al ziarului Amicul Poporului. «A fost o scenă de teroare de nedescris. La vederea agenţilor avinaţi care voiau să pună mâna pe el, tânărul Coriolan s-a suit repede pe statuă şi-ntr-o clipă a fost în picioare pe coasta calului de unde a strigat: - Fie toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai infam dintre regimuri. Dar bandiţii l-au apucat de picioare. Atunci bravul tânăr a luat pe la spate în braţe trupul lui Mihai Bravul şi s-a încleştat de el cu putere. Bandiţii îl trăgeau de picioare aşa de tare, încât, dacă tânărul, nu ceda şi nu lăsa pe Mihai Bravul, din braţe, atunci ar fi frânt trupul de bronz al eroului, ori aceste fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din încheieturi. Nu! nu! acest guvern a-nebunit!...» Între timp justiţiarul îşi va obţine licenţa în drept, lăsând în urmă, prin isprăvile lui de student, o amintire pe care însuşi autorul cu greu o poate uita. Ştirea privind viitorul acestui lider temerar o vom afla tot din amicul poporului, pe care Caragiale o citeşte «ca pe sfânta Evanghelie.» «Au trecut de culmea infamiei! Săriţi, cetăţeni. Regimul a turbat! Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui din partea unor aşa de lepădaţi de lege şi de Dumnezeu! Studenţii au fost schingiuiţi, zdrobiţi, măcelăriţi! Bandiţii regimului au avut ordin să tragă-n carne vie şi au tras! A fost ceva şi oribil şi murdar! Sângele generoasei tinerimi române a roşit marmura albă pe care se ridică statua celui mai mare erou român! Să nu crează însă bandiţii că nu va veni ceasul pedepsei. Ucigaşii tinerimii sunt notaţi şi nu vor scăpa de răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de şarpe… îndeosebi promitem neruşinatului inspector, poliţist, canaliei ordinare, mişelului fără ruşine, saltimbancului zbir şi călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg…» „Ispita autoritarismului, scrie Iorgulescu în eseul său, se traduce în lumea lui Caragiale şi printr-un caracteristic sindrom de cetate asediată, printr-o stare de pândă generală, de aşteptarea  declanşării unui asalt iminent ce nu se produce niciodată.” În Baioneta inteligentă, o altă nuvelă a autorului, sindromul asedierii ia forma unei adevărate butade. Într-o atmosferă de plictiseală ce domneşte peste mahalaua Mihai Vodă cuprinsă de o căldură cotropitoare, locuitorii stând ascunşi pe la umbră într-o „moleşeală generală” şi unde doar angajaţii vreunei simigerii mai aveau vreo activitate anume, deodată „zăduful nămiedzii tremură, pătruns de un glas de vitejie: trigova cheamă la arme gvardia naţională.” Locuitorii aflaţi până în momentul acela într-o dulce toropeală sunt treziţi de trompeta unui ţigan, secondat de un altul cu o tobă, conduşi la rândul lor de un căpitan. Cu o nelinişte şi agitaţie ce trădează spaima căpitanului „un fecior de boier velit”, vizibil impacientat acesta ţipă la ţiganul trompetist: „-Suflă cigane că te tai! Să vie mai mulci! Să vie toţi isnafii. Trâmbiţaşul începe să-măleze trâmbiţa, umflându-şi bucile şi holbând ochii, iar toboşarul bate din răsputeri. Când toată răspântia e plină de lume, cuconu Iorgu strigă ţiganilor: -Destul hoxina! cigane!... Acuzica luaci-mă în brace şi m-aridicaci în sus. Ţiganii îl ridică fiecare de câte un picior şi-l aşază pe umerii lor, după cari căpitanul face mulţimii isnafilor următoarea cuvântare bine simţită: -Fracilor, în numele poporului suveran! respect la persoane respect la proprietate!... Uite ţe e, fracilor... Reacciunea a pus de gând să dea foc Bucureştilor şi să-l arunţe în aer ca să se nenoroţească toată lumea nevinovată şi să-si facă reacciunea mendrele, ca să stârpească dumnealor cu gheneralul Solomon, care s-a prins fracilor, la capul Podului, pe maidanul de la streaze, patru buci mari cu iarbă de puşcă muscălească, fiincă le-a adus doi cajaţi îmbrăcaţi tiptil mocăneşte, şi să le badze noaptea în Bucureşti, dacă nu era câciva simpatrioci democraci, şi s-a repejitără şi a puseră mâna pe ele, care, ţine stie ce primezdie, Doamne fereste, se putea pentru ca să se-ntâmple, ca să se prăpădească oras domnesc întreg cu guvernul provijoriu şi cu toci oamenii şi negustorii cu familiile lor şi cu copilaşii şi Construcciunea, pentru că amândoi cajaţii a fudzit când le-a strigat: «stăi pe loc!» fiindcă-i prinseră pitulaci mititei între buci, care acuma, fracilor, trebuie să merdzem, să n-avem frică deloc, că tulumbadzii sânt acolo şi dă cu tulumbele, pentru că-ţi guvernul a porunţit să apucăm bucile cu băgare de seamă, m-aci aujit? Şi să le duţem înţet-înţet,  binisor-binisor, să le azvârlim în heleşteul de la Ciurloaia, ori mai departe, la Ţorogârla, ca să nu se mai poată ca să ia foc prin urmare! Aide toci cu mine!... Suflă cigane.” Alarma căpitanului mobilizează întreaga mahala, cufundată, până în momentul acela, într-o profundă toropeală, egalată doar de plictiseala boierilor de la ţară din povestirile lui Gogol. Toţi aceşti cetăţeni paşnici, alături de Gvardia Civilă, botezată mai târziu de către C.A. Roseti Baioneta inteligentă, în care se va înscrie şi Crăcănel, născut Mache Razachescu, chiar dacă dintr-un motiv al său personal (chestia cu traducerea Miţei), se deplasează la faţa locului, unde, într-adevăr descoperă butoaiele confiscate, ce se presupune a fi încărcate cu praf de puşcă, capabil să arunce întreg Bucureştiul cu construcciunile lui cu tot în aer. Văzând nişte mocani ce şuşotesc între ei parcă ceva conspirativ, aceştia sunt puşi pe fugă, înlăturând în felul acesta pericolul, intrând în posesia preţioasei capturi de război. Deosebit de primejdiosul conţinut, face ca deplasarea bucilor să se execute cu mare precauţie, din mahala în mahala, în timp ce tulumbagii, aflaţi la datorie, nu mai prididesc să toarne apă peste butoaie de teamă ca arşiţa dogoritoare să nu încingă şi să aprindă iarba de puşcă. Hotărâţi să arunce explozibilul în apă, împlinind în felul acesta una din promisiunile făcute în timpul campaniei electorale (Gvardia Naţională care se înfiinţase în 1848 era în permanenţă cu ochii pe reacciune), aceştia ajung la capul podului. „La un semnal tulumbagii se opresc şi în culmea emoţiei lumii ce se grămădesc de-a-ndărătele cu groază cei doi ţigani se apucă să destupe, tremurând, unul dintre butoaie spre a se constata în faţa poporului suveran infamia reacţiunii şi a generalului Solomon. Pe când toate inimile bat cu putere ţiganii ferăstruiesc cu blândeţe cercurile de la un căpătâi şi apoi, cu un piron ridică dulce fundul de sus al butoiului.” Psihoza unui atentat terorist din partea infamei reacţiuni se dovedeşte a fi falsă. Falsa alarmă se transformă într-o adevărată butadă. Dând la o parte capacul butoiului se constată că acesta nu conţinea temutul praf de puşcă capabil să arunce Bucureştiul în aer cu construcciunile lui cu totul, ci supoare: ”nişte amărâte de scrumbii sărate.” În realitate cei doi muscali nu erau decât simpli negustori veniţi tocmai de la Dunăre la mai vechii lor angrosişti. „Dar dacă acesta era un marafet al reacţiunii, care vrea să adoarmă bănuielile guvernului provizoriu?! se întreabă ca un mucalit autorul. Astfel că unul câte unul butoaiele sunt răsturnate pe rogojinile întinse pe jos făcând în felul acesta tot atâtea mormane de scrumbii. „Gvardia Naţională şi poporul au dat iama pe păr şi au început să-şi încarce toţi, cari basmalele, cari şorţurile. În zadar căpitanul striga: -Staţi fracilor! Respect la persoane! Respect la proprietate.” Apelul disperat al căpitanului era (pronunţată în acest context), persiflarea lui Caragiale a unei lozinci vehiculate de paşoptistul Ion Heliade Rădulescu, autorul Zburătorului, cel ce fusese persecutat de eterie şi obligat în cele din urmă, ca şi Bălcescu, să plece în exil. Refuzând să se mai întoarcă preferă, după portretul pe care îl face Călinescu, ca oasele sale să-i fie îngropate în Asia. Revenit în cele din urmă în ţară, îmbrăcat într-o superbă mantie albă, văzându-şi idealurile spulberate, proferă pe un ton ultimativ (marcă înregistrată a la Corneliu Vadim Tudor), un adevărat blestem al Sionului. „Să nu se mai audă nici nume de Băleni, de Câmpineni, de Bălăceni, daţi în numele lor, în a copiilor lor, destrămaţi-le casele, aruncaţi-le pulberea la vânturi, precum vă învaţă zisul de sine Românul, precum vă ţine ţintarul; ieşiţi cu furiile pe uliţă, armaţi-vă cu cuţite ascunse, cu pietre, ucide-ţi tot că e demn de voi, dacă până la unul, ţara astăzi nu mai e locuită decât de ciocoi; să nu mai rămâie până la unu din câţi v-au făcut vreun bine sau v-au dat vreodată vreun pahar cu apă pe patul frigurilor. Începe-ţi de la mine. Ruine au rămas casele de unde a ieşit constituţia de la 1848. Duceţi-vă de luaţi şi pietrele de acolo şi veniţi de mă lapidaţi dimpreună cu copii mei, ce n-avem unde ne pune capul; veniţi de mă îngropaţi de viu…” Dar să revenim la Boborul nostru în care autorul surprinde aspectele unei epoci pline de zguduiri (ca să şutim un termen persiflant din arsenalul contracandidatului Caţavencu, cel ce umbla numai cu machiaverlâcuri) şi răsturnări valorice, venite din partea contemporanilor săi, marcaţi de o voluptate a negării, generate la rândul ei de îndoiala care invalidează totul. Însăşi Caragiale, la unison cu contemporanii săi, un Caragiale burlesc, temperamental, cameleonic, cu o ironie împinsă până la autopersiflare, îşi va menţine până la capăt tonul, insidios, revendicativ, de vendetă, devansându-şi prin poziţia sa superfluă până şi propriile sale personaje. Victimă a credulităţii entuziasmului, aşa cum în repetate rânduri s-a mai spus, Caragiale scrie cu o deferenţă şi cu o implicare cum numai un geniul al simulacrului o mai poate face. Dacă nu i-am cunoaşte umorul rabelaisean mai că l-am suspecta ca fiind un chibiţ al ghilotinei. Ca orice Republică de pretutindeni, Republica de la Ploieşti va lua naştere (la vârsta sa nu e de mirare cu cât aplomb o afirmă chiar autorul) „din, prin şi pentru popor”. Cetăţean al Ploieştiului, un Ploieşti contaminat de republicani, Caragiale (până şi cinismul la el pare un diminutiv), va cunoaşte ca nimeni altul speluncile danteşti ce vor ţine şi de cartier general. Aici, într-una din acestea, îşi va duce veacul şi Stan Popescu, cel ce se pretindea a fi un franctiror ce a participat nemijlocit la evenimentele din Italia de Sud, unde Gariballdi intenţiona să treacă strâmtoarea Messina şi să ajungă în Calabria. Tânărul republican, care este şi naratorul evenimentelor (l-am numit pe Caragiale) este fascinat de şeful său Stan Popescu, „unul dintre cei 1000 a lui Giusepe Gariballdi”. Citind şi recitind scurta nuvelă, m-am întrebat de fiecare dată dacă Stan Popescu, ce prezintă simptomele unei cronicizări alcoolice, este un impostor, un palavragiu, un beţiv ordinar, sau cu adevărat un erou. După această pe cât de dilematică pe atât de reprobabilă debarcare a acestuia alături de marele revoluţionar la Capul Spartivento, aflat la extremitatea de sud a Calabriei, într-un superb defileu, pretinsul combatant sedus de susurul apelor ce se revărsau spre litoral printr-o sumedenie de defileuri adânci, se întoarce triumfător, visând încă la crestele lanţului principal a munţilor Aspramonte, pe unde băştinaşii coborau cu animalele de samar încătărămate în harnaşamente şi pe unde insurgenţii intenţionau să ia cu asalt forturile Punta di Pazza, Alafiumore, Torre de Cavalo, Scila. Fără a avea loc vreun sufragiu, vreun vot cenzitar, nominal sau de vreo altă natură, Stan Popescu devine pentru o zi ministru de interne. Dealtfel (ce destine stupide!), chiar prezidentul, recte Candiano Popescu, din admiratorul marelui eliberator Simon Bolivar, va deveni un simplu director de închisoare. Se vede că ploieştenii din a cărei statistică făcuseră şi acesta parte, având ca reper un Camille Demolins, coordonatorul asaltului împotriva Bastiliei, Danton, Robespierre, St. Just, Marat, etc. etc. vor fi marcaţi (vae victis!) in corpore. Deveniţi peste noapte iacobini, aceştia vor ca prin mijloacele lui 1789 să se alăture unui imens proletariat general. În Boborul febra republicanismului ce se răspândeşte cu iuţeala unui virus, cuprinde întregul oraş. Revoluţia ia forma unui adevărat sistem de narcotizare. În această localitate oricine îşi oferă serviciile poate deveni de îndată şef de birou, comisar al guvernului, maior sau locotenent colonel. Pe fondul acestei meschine goane după posturi (o epocă de mişmaşuri, de mercantilism şi confuzie), se arată mult aşteptatele zori ale frăţiei generale. „Ca într-un univers al vidului, scrie B. Elvin, în care nu mai funcţionează principiul fizic al gravitaţiei, ideile şi simţămintele au intrat într-o stare de dulce imponderabilitate dereglând balanţele şi determinând oamenii să oscileze între indignare absolută şi toleranţă excesivă, creând un joc al opiniilor de o maximă labilitate, făcut la rândul său să adăpostească lanţul complezenţelor şi să întreţină sentimentul iresponsabilităţii.” Dar să revenim la Candiano Popescu (mai târziu în războiul pentru independenţă îl vom regăsi cucerind reduta Griviţa), legislatorul providenţial, care va mai apuca să spargă şi el o cană, aclamat de mulţime asemenea unui imperator, cu mina sa sobră, afişând solemnitatea ultra comică al unui judecător universal. Căci nu peste mult timp îl vom descoperii fugind pe câmp, tocmai el, cel ce coordonase „asaltul cerului”, urmărit de instruitele trupe ale vânătorilor de munte, trimise de un monarh ce avea deprinderile unui ofiţer prusac. „Umbla până la sfârşitul vieţii, îl va surprinde I. G. Duca într-unul din cele patru volume de memorii, bătând din talpă şi azvârlind din picioare cu o mişcare ce ar fi putut să pară tabetică dacă n-ar fi fost la el o reminiscenţă a parade-marşului cu care se obişnuise în tinereţe prin regimentele de gardă de la Berlin şi Postdam.” Brutala intervenţie poliţienească, pusă în slujba aşa zisei democraţii burgheze, va condamna pe Preşedintele Republicii la nulitate legală. Proaspătul monah adus din străinătate de către „monstruoasa coaliţie”, sub denumirea căreia convenţia partidelor avea să rămână în istorie, va stopa ascensiunea „nifiliştilor”. Carol I, căci despre el este vorba, „tânărul şi micul principe venit din Sigmaringhen pe tronul principatelor dunărene (…), primul şi ultimul rege al României Mici, cum îl va caracteriza I.G. Duca, politicianul longeviv, ce va ocupa în decursul carierei sale funcţia de prim ministru, pe lângă cea de ministru de culte şi de instrucţie, era o fire vicleană (ura Franţa deoarece aici se găsea focarul de republicani), urmărind să tragă de partea sa adversarii cei mai redutabili. „N-a fost o plăcere mai mare, va remarca Duca în excelentele sale memorii, decât să aducă pe duşmanii săi  îmblânziţi la picioarele tronului. Pe Candiano Popescu care la 1870 făcuse revoluţia de la Ploieşti împotriva lui nu numai că l-a izgonit din armată sau l-a persecutat ci dimpotrivă, n-a avut astâmpăr până nu l-a făcut aghiotant regal şi până nu a avut întrânsul un slujbaş plecat.” Să fi întrezărit monarhul în aceşti revoluţionari nişte idolatri ai statului, partizani ai absolutismului? „Pe prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale statului său. Când i-au strigat călăreţii prefecturii către seară de departe „Stai” el, care era pe jos a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat „Ce făceai aici” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Şi fiindcă este indiferent când te plimbi, aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! Niciodată înainte! Iată deviza reacţiunii.” Dar să revenim la Stan Popescu, farfaraua, care, începând cu salonul din «otelul Moldova», unde se ingerau pantagruelice cantităţi de alcool şi unde tocmai era pe punctul de a câştiga pentru a doua oară partida în faţa unor redutabili adversari, o adevărată pleiadă a somităţilor în materie, acesta continuându-şi periplul bahic la Lipănescu-n grădină, dirijând (el, care, deşi ilegitimă, deţine eligibila, dar tot atât de efemera, funcţie echivalentă cu cea a unui ministru al justiţie), asemenea lui Caţavencu, fanfara de lăutari, în timp ce boborul, nu mai puţin entuziast aruncă cu căciulile în sus strigând: „Ura! Vivat Republica!” Este de presupus, ba vom avea imediat confirmarea, că Stan Popescu, se afla la acea oră în care are loc vânătoarea după republicani, într-o stare deplorabilă. Cel ce odinioară făcuse parte din cei „1000 a lui Gisepe Gariballdi” se deplasează pe zece cărări pentru a-şi lua în primire jetul său de muşama din cancelaria poliţiei. O dată pătruns în cabinet „omul îşi încrucişă mâinile pe biroul său, îşi aşeză cu bine capul gândind cu drag la viitorul tinerei Republici - şi adormi butuc.” Vise, planuri, proiecte?! Nimic. Dar absolut nimic din toate acestea.  Stan Popescu cade într-un somn profund, anesteziat de derivatele spirtoaselor, încât nu se mai poate emite din partea sa absolut nici o pretenţie, gradul său de ebrietate fiind aşa de avansat. Tot timpul cât durează Republica din Ploieşti, în calitatea sa de şef al poliţiei, Stan Popescu nu va emite nici un ordin, nu va modifica cu nimic din ambientul cabinetului, cum ar fi de pildă tabloul monarhului dat jos şi în locul său pus portretul lui Gariballdi, „bărbosul din munţi”, cum îl va surprinde Giusepe Tomaso di Lampedusa în Ghepardul său. Franctirorul, cel ce odinioară escaladase, alături de marele şi onestul înaintaş, crestele abrupte ale Aspramontelui, nici măcar nu-şi va exersa pe o foaie de hârtie iscălitura, cu care va putea de acum încolo să semneze, în numele justiţiei imanente, grele sentinţe de condamnare. Tânărul Caragiale, arestat la domiciliu, ni-l descrie ca pe un incurabil alcoolic. Stan Popescu se foloseşte, am putea spune, de tot ce se întâmplă în jurul său ca de un pretext (Republica este unul din acestea), numai pentru a goli boloboacele şi a le da de-a dura ca pe nişte instituţiuni ce nu mai corespund intereselor vitale ale noii societăţii. „Eram la Lipănesc-n grădină de câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creştea mereu când o onoare neobişnuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul el în persoană – urmat de un adiutant veni să viziteze petrecerea noastră populară. Marele om (pentru cât?! ne mirăm noi) ne zise câteva cuvinte. Era încântat de puterea bravilor ploieşteni care au ştiut să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie, îşi aminteşte cu candoare memorialistul. Oalele toate de pământ şi Ura! Vivat Republica!” Nenumăratele boloboace, care, o dată golite, împinse de-a dura, asemenea unor instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, fiind înlocuite de altele pline, cârnaţii, fleicile, tot meniul acesta ce se va fi servit la Lipănescu-n grădină, urmează a fi trecut în contul viitorului buget (nici măcar dezbătut) al Republicii. Cine să mai conceapă măcar proiectul de buget?! Prezidentul care va fugi fără a mai privi înapoi asemenea lui Iona Ninivele? Stan Popescu ce-şi va începe cariera printr-un somn porcesc, horcăind în jeţul său de muşama din cancelaria poliţiei? Numele căror eroi vor fi bătute pe placa comemorativă a acestui oraş martir devenit Republică? La Lipănesu-n grădină nu se cântă Bach sau Chopin. Cu muzica aceasta se ocupau retrograzii, îmbuibaţii ce tocmai au fost alungaţi de la putere. Lăutarii, cu fălcile lor umflate de atâta suflat în trompete, ce îşi vor fi scos carnea de prin măsele cu beţe de chibrit transformate în scobitori, prinzând cu urechea din aer melodia Marsiliezei, îşi vor fi umflat pieptul într-o atitudine de emfază, emoţionaţi de evenimentele percepute chiar şi de ei. Era, presupunem, în cazul în care s-ar fi cântat acest cântec (autorul precizează că s-au cântat cântece de la ’48), o făcătură de Marsilieză întoarsă ca la Ploieşti de lăutarii versaţi ce vor fi jubilat din priviri, persiflând masa aceea de republicani în frunte cu Prezidentul. Sinistru veac, sinistră  Republică, siniştrii republicani. Dealtfel, ca să recurgem la o digresiune mai mult sau mai puţin justificată, mai târziu, la aproape o jumătate de veac de la evenimentele descrise în Boborul, prin 1923, când presimţindu-şi sfârşitul, îşi va face şi sofisticatul său testament prevăzut cu fel de fel de codicile, condiţionând restricţionarea (în cazul nerespectării voinţei donatorului), privind transferul considerabilei sale averi, la sfârşitul memoriilor sale, cu o paralizantă premoniţie, dizgraţiatul Constantin Marghiloman va trage un exasperant semnal de alarmă: ”AMENINŢARE DE PEPUBLICĂ” Până la urmă fatalitatea, cum ar zice chiar nenea Iancu, se va produce. Istoria cu mefienţa sa va da naştere unui puternic cult al statului. Căci o republică nu vine niciodată singură. Am zis! 

       

 

Vizualizări: 233

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Felicitări!

După atâta explicaţiune, ce ar mai fi de zis?! Republica de la Ploieşti a ţinut doar o zi, junele Caragiale, pe atunci nu avea decât 17 ani, avea avânt revoluţionar cât şapte. Avântul îl potoleşte mama sa, pe care o consideră reacţionară, încuindu-i sabia şi hainele. Însă a fost un subiect mult exploatat de scriitorul de mai târziu.

Textul este unul epico-documentar cu multe citate, ale înaintaşilor. Tulburările politice din a doua jumătatea a sec.XIX, văzute prin prizma autorului, Ion Ifrim, fără a se neglija comicul situaţiilor.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

Un text interesant pe care l-am citit cu plăcere!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, artistă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - scriitoare

MIHAELA POPA - poetă

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - scriitor

MIHAI KATIN - scriitor

GRIG SALVAN - scriitor, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Când... a lui Monica Pester
cu 36 secunde în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Nănașa a utilizatorului Bircea Marian
cu 4 minute în urmă
Lui Pop Dorina i-a plăcut discuţia Nănașa a lui Bircea Marian
cu 4 minute în urmă
Postare de log efectuată de chindea maria elena
cu 3 ore în urmă
chindea maria elena a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Lui chindea maria elena i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
chindea maria elena a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Lui chindea maria elena i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
chindea maria elena a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Lui chindea maria elena i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 4 ore în urmă
Lui Monica Pester i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Lui Monica Pester i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Lui Monica Pester i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 5 ore în urmă
Lui Monica Pester i-a plăcut discuţia Așteptându-i pe ruși a lui Grig Salvan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog din cartea cu tine a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog gutui în floare (valentă) a lui Stanescu Valentin
cu 6 ore în urmă
Lui Gavrilă(David) Giorgiana Teodora i-a plăcut profilul lui Camelia Ardelean
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora îi place postarea pe blog Cu-aripi de ierburi nalte și descânt - vilanelă* (pastorală) a lui gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora îi place postarea pe blog se scutură o primăvară peste noi a lui Vasilisia Lazăr
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora îi place postarea pe blog din cartea cu tine a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor