Iubite cetitoriu,
 Multe prostii ăi fi citit, de când ești.
Cetește, rogu-te, și ceste
                                            Ion Creangă                                                                                              

Am fost de mic un copil neastâmpărat, singurul la părinţi. Am intrat la şcoală în clasa întîia în 1952 cu” dispensă” , un fel de aprobare specială, la şase ani şi jumătate, pentru că ştiam deja să citesc şi să scriu . Pentru că mă plictiseam să tot fac pe” tăbliţă”, liniuţe şi bastonaşe, considerate de mine pe bună dreptate inutile, mă foiam atât de mult încât foarte repede turul pantalonilor mei începea să se tocească şi să cedeze. Mama care se pricepea la croitorie a fost aşadar nevoită, să-mi pună preventiv un „bazon” adică un fel de petic rotund care să încetinească ireversibilul proces. Faptul mă umilea profund deoarece pentru mine el se asocia cu peticile cu care veneau la şcoală colegii mei mult mai săraci care îşi preluau uniformele tocite şi cârpite de la fraţii mai mari, dar ameninţat cu represalii, am sfârşit prin a accepta totul cu stoicism.
Se pare că deşi eram mic de statură , eram cam bătăuş şi veşnic icoditor de tot soiul de năzbâtii inspirate din romanele de aventuri pe care foarte devreme am început să le devorez cu pasiune. Singurul lucru care se lipea de mine era literatura. Foarte de timpuriu prin clasa a patra am trecut de la Amintitrile şi Povestile lui Ion Creangă şi Greuceanul lui Ispirescu la Jules Vernes, Dumas,Walter Scott sau Fenimore Cooper .
Ihtiandru- omul amfibie născocit de Beleaev, Sherlock Holmes şi Ivanhoe, contele de Monte Cristo, alături de mulţi alţii, aveau să-mi însoţească copilăria şi adolescenţa, în lecturi făcute până târziu în noapte, când mama grijulie venea să-mi stingă lampa cu gaz cu sticla afumată pe jumătate, tocmai când D’Artagnan se pregătea să returneze colierul reginei. Cu regret aveam să aflu mai târziu că în acei ani am fost proprietarul ignorant al ediţiei princeps a Poveştilor lui Creangă cu ilustraţii color de Tia Peltz, luată de ai mei din talciocul bucureştean al epocii. Din ea s-a ales foarte curând praful , când am adus-o la şcoală şi un coleg invidios a răsturnat intenţionat calimara cu cerneală, maculând-o ireversibil. Setea mea de lectură, nu a rămas neobservată şi a fost substanţial alimentată de toţi cei care mă înconjurau, rude şi prieteni, astfel încât nu duceam lipsă de „ material rulant”. Cărţile bune se amestecau cu cele poliţiste din colecţia interbelică a celor 15 lei şi cu „Aventurile submarinului Dox” , pe care le devoram cu acelaşi apetit, în special pe celebrul Edgar Wallace cu misterioasa sa „Uşă cu şapte broaşte”. Pentru mine şi pentru cei din generaţia mea Agatha Christie era încă o ilustră necunoscută, netradusă în româneşte, poate şi pentru că avusese” proasta inspiraţie” să se căsătorească a doua oară cu Max Mallowan un arheolog bogat ale cărui origini nesănătoase îi „stricaseră” biografia. In plus soarta o făcuse să devină celebră tocmai în timpul copilăriei mele când noi cei mici, cu cravata roşie fluturând în vânt incepusem heirupist alături de cei mari să contribuim prin muncă „voluntară” la construirea socialismului, lăsând cititul pentru mai târziu.  Nu ştiam de existenţa celor „Zece negri mititei” dar găsisem în samizdat şi puteam să recit ”Zece membrii de partid” poezie pentru care alături de alte epigrame politice, dintre care una adresată lui Stalin, aveau să-l ducă , pentru o vreme , pe autor, îndrăgitul Păstorel Teodoreanu, în puşcăriile comuniste. Printre picături în timpul liceului am citit ” Misterele Parisului” dar şi „Dima dintr-a şaptea „ şi „ Cişmigiu et comp.” devenite adevărate terfeloage prin atâtea mâini prin care trecuseră. Cu ultimele două am avut prima revelaţie a existenţei unui altfel de liceu şi a unor altfel de profesori decât cei care încercau să ne formeze , în recent reformatul învăţământ românesc, în care Miciurin era părintele biologiei moderne, iar câinele lui Pavlov saliva de plăcere aflând că adevăratul descoperitor al radioului nu fusese italianul Marconi ci rusul A. Popov. Ceea ce refuzam pe atunci să citesc cu obstinaţie, aproape cu încăpăţânare, au fost cărţile din marea literatură rusă, Tolstoi şi Dostoievski ajungând la mine mult mai târziu după terminarea liceului pe un alt drum mult mai intortocheat, despre care am să povestesc poate altădată. Îmi amintesc că Ana Karenina, apărută într-o excelentă ediţie legată în pânză gri la Cartea Rusă, a zăcut multă vreme neatisă printre alte cărţi numai pentru că ştiam că fusese scrisă într-o limbă demnă de dispreţuit  limba rusă care era limba ocupantului. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Gogol, ale cărui „Seri în cătunul de lângă Dikanka” , m-au făcut să le citesc râzând în hohote. Aici desigur şi drăcuşorul său îşi  cam băgase coada. Cu Tolstoi avea să reuşească să mă „împace” ceva mai târziu la jumătatea „obsedantului deceniu” King Vidor când am văzut pe ecrane minunatul său film în care Audrey Hepburn strălucea de frumuseţe în rolul Nataşei Rostova ,valsând fericită în braţele prinţului Andrei Bolkonsky, un Mel Ferrer impecabil în ţinuta sa aristocratică.
Concluzia mea se fundamentase în seri de-a rândul, când tata şi unchii mei, şi nu erau puţini, alături de alţi prieteni podgoreni, se adunau toamna târziu , gustând din vinul ce se limpezise în butoaie, să asculte la un vechi radio Blaupunkt, hodorogit, „Vocea Americii” care anuţa gâfâit printre bruiaje, iminenta venire a eliberatorilor de peste ocean . După ce emisiunea se încheia, începeau interminabilele amintiri din război, la care aproape toţi cei prezenţi participaseră până la, sau aproape de Cotul Donului, scăpând ca prin minune de încercuirea de la Stalingrad. În toate, eu copilul care ascultam, cu gura căscată şi urechile pâlnie, povestiri adevărate , dintr-un război adevărat, aflam că limba rusă era o limbă odioasă vorbită de bolşevici, în care cuvintele Kak şi Pişet, a căror altă conotaţie injurioasă o ştiam deja în limba română, se regăsesc adesea, fără să bănuiesc că în limba de origine înseamnă cu totul altceva. Speranţa în venirea americanilor, augmentată o vreme şi de monopolul acestora asupra primelor bombe atomice a ţinut până către 1956, când brutala represuine a revoluţiei din Ungaria, fără ca Occidentul să mişte un deget, a făcut ca orice iluzie să se năruie. Mi-l amintesc şi acum pe tata care avea o voce frumoasă cum începea să cânte pe o melodie din epocă, în timp ce toţi cei prezenţi sorbeau din pahare, clătinând aprobator din cap:
Zilele trec şi zadarnic îmi trec anii
Tot aşteptând ca să vină americanii...
Memoria mea selectivă, nu reţine din acele seri petrecute la lumina „petromaxului”, un felinar mai special ,având fitil de azbest şi alimentat cu benzină, şi altfel de povestiri adevărate, cele despre „partizani”, adică despre vrâncenii care îcepuseră rezistenţa anticomunistă în munţi, excluse din context, măcar pentru simplul motiv că ele nu trebuiau ascultate de un puşti naiv care putea să le povestească cine ştie cui, ceea ce ar fi însemnat ani grei de puşcărie la Canal.
Revenind la cele spusese mai sus, refuzam pur şi simplu să învăţ limba rusă,nici măcar „cântând” aşa cum ne îndemna o celebră emisiune a timpului unde pe fond muzical aveam să afăm de la difuzor că cele mai frumoase seri sunt evident în cel mai frumos oraş din lume Moscova. Acelaşi difuzor avea totuşi să-mi implanteze odată pentru totdeauna momentul ” de neuitat” al morţii Tătucului, în versuri care îmi bântuie şi acum amintirea:
Trist un megafon afară
Anunţă cu voce rară
Că Stalin cel mult iubit
La 5 martie a murit
Încăpăţânarea mea prostească avea să-mi aducă şi o efemeră corigenţă la rusă în primul pătrar al clasei a cincea, când am luat o medie sub trei în condiţiile în care eram notaţi după sistemul sovietic de la unu la cinci, iar anul şcolar era împărţit în pătrare. Adevărata” tragedie” a fost pentru mine atunci că aceasta a fost invocată şi ca motiv al amânării intrării mele în pionerie, fapt ce s-a lăsat cu multe plânsete copilăreşti, dar şi angajamente solemne că în viitor voi învăţa pentru a deveni un demn purtător al cravatei purpurii. În mod paradoxal, nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă şi cu cărţile literaturii sovietice pentru tineret, pe care ignorând că fuseseră scrise în aceiaşi limbă” odioasă” le-am devorat cu pasiune. Molodaia Gvardia – Tânăra Gardă şi Kak Zakalyalas’ Stal’- Cum s-a călit oţelul le-am citit dintr-o suflare poate şi din nevoia de modele după care tânjea adolescentul care deveneam . Alexei Meresiev, eroul lui Boris Polevoi din Povestea unui om adevărat, aviatorul care cu o voinţă de fier avea să-şi depăşească handicapul picioarelor amputate în  Marele Război Pentru Apărarea Patriei, ajungând să zboare din nou şi să alerge şi să danseze pe proteze avea să mă impresioneze până la lacrimi. Cât despre război, de data aceasta cel dintre roşii şi albi, aveam să reintru curând în albia lui citind Tihii Don – Pe Donul liniştit pentru care printre altele Mihail Şolohov avea să primească în 1965 Premiul Nobel pentru literatură.

Faptul că acelaşi premiu la care renunţase de “ bună voie” fusese acordat încă din 1958 lui Boris Pasternak pentru Doctor Jivago,  avea să rămână, pentru noi elevii unui mic liceu de provincie din Odobeşti, pe lângă atâte altele, o mare necunoscută .

Pentru a nu fi cârcotaş până la capăt, am să închei acest capitol dând cezarului ce este al cezarului şi am să-mi exprim aici recunoştinţa veşnica pentru rusul care a avut pe atunci o imensă contribuţie la formarea mea culturală, N A Kun.Cea mai cunoscută carte a sa „ Legendele şi miturile Greciei antice” mi-a deschis porţile unei lumi fantastice, cu zei şi eroi, o ”irealitate” în care aveam să mă refugiez adesea şi pe viitor atunci când încercam să ies din lumea în care trăiam.

Vizualizări: 157

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu încântare prima filă a amitirilor tale, dragă Mony şi mărturisesc faptul că îţi împărtăşesc setea de lectură, pe care am avut-o şi eu şi prima carte pentru oameni mari pe care am citit-o a fost Aşa s-a călit oţelul. Eram foarte mândră când tata mă lua lângă el şi îmi citea Nadia, scrisă de Ioan Chirilă. Cât despre legendele minunate ale Olimpului sau Marile legende ale lumii ale lui Al. Mitru şi o mulţime de alte cărti, au făcut deliciul copilăriei mele. Eu fără să citesc, nu exist, practic. Aşadar am citit cu mare drag confesiunile tale şi aştept cu interes continuarea, în acelaşi stil tonic şi cu umor, cu care ne-ai delectat mereu.

Mulţumesc pentru apreciere. Al Mitru in celebra sa scriere de popularizare , avut ca model şi a prelucrat, informaţia primară a lui Kun

O adevărată plăcere să citesc acest text. Mi-ați stârnit amintirile :) 

Cu prețuire,

Fără îndoială, o carte de memorii, seduce. Vrem nu vrem, comparăm viața noastră cu ceea ce citim și rămânem uimiți de câte avem în comun...

În eventualitatea tipăririi, sper să apelezi la un lector, care să corecteze și să redacteze manuscrisul. Sunt scăpări. Nu grave, dar sunt. E vorba de acele greșeli care-l „orbesc” pe autor.

da Coza

Am citit dintr-o suflare aceste confesiuni, acaparându-mă total. E o perioadă apropiată vârstei mele, ceva mai târziu. Această perioadă ne-a format ca oameni. Literatura a avut un rol important în viața noastră, atunci când era singura modalitate de informare. Și cine i-a prins gustul a fost drogat pe viață. Un drog dulce, binefăcător, constant, tulburător.

Mă regăsesc până la un moment dat în textul dvs. Fată fiind și mai conștiincioasă am citit din prima, adică din gimnaziu autori ruși, greoi uneori pentru mintea mea, dar nu am renunțat. Am început, desigur cu, Așa s-a călit oțelul, recomandat fiind de profesori, apoi Ana Karenina care m-a fascinat. O vedeam și noaptea în vis. Război și pace... și alte romane greoaie... Desigur, am luat cunoștință și cu colecția celor 15 lei. M-a prins proful de franceză în oră citind și mi-a luat cartea. În pauză mi-a explicat câtă lipsă de calitate au aceste cărți, (eu abia mai târziu am conștientizat) apoi îmi aducea dânsul din biblioteca personală cărți valoroase, de autori francezi... ani de zile, chiar și în liceu.

Ce vremuri... ce vremuri.

Mi-a făcut deosebită plăcere să citesc textul și mai aștept.

Sofy

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

bolache alexandru şi Popescu Albert-Sebastien sunt acum prieteni
cu 10 minute în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Despre viață și moarte numai bine a lui Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Despre viață și moarte numai bine a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 3 ore în urmă
Valeria Merca a lăsat un comentariu pentru PETRUTA NITA
cu 3 ore în urmă
Pictograma profiluluiPETRUTA NITA şi Georgiana s-au alăturat la ÎNSEMNE CULTURALE
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog În umbra eternei tăceri a lui Zarra
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În umbra eternei tăceri a utilizatorului Zarra
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Rondel pentru prieteni a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a lui Nădejde Angelina
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 3 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor