Încă o zi în libertate. Obsesia posesiei

[Exemplu de Titlu]

Să mă lamentez? Să-mi plâng de milă? Asta fac în restul timpului, azi doar spun…

Cine nu posedă, nu are nimic de pierdut. E o vorbă…în vânt?! Posezi măcar sufletul din dotare, deși nici de asta nu mai sunt sigur. Al meu e la amanet și tare curios sunt cine l-a dus acolo și la cât a fost evaluat. I-aș râde-n față… a luat plasă! E evident. Cum nici măcar acest bun nu mai e posedat de umilul, îmi permit să calc strâmb, mai pe românește, să risc. Cum mi-a venit ideea asta? Cred că stăteam la mall și ronțăiam un cartof prăjit, mă integrasem. La stânga mea, o puzderie de puști care aveau, fiecare, mult mai mulți bani decât am strâns eu în câteva săptămâni din compromisuri. Până și ei au mai multe posesii-n portofel. Și ce dacă?

Mâncam din nou… mâncam greșit, convins fiind că fac ce trebuie pentru sufletul meu. Se întâmplă oarecum regulat. Cunoașteți termenul comfort food? Ei, asta e! Mă consolez mâncându-mi problemele. Sunt un soi de coprofag pentru că-mi consum problemele pe care eu însumi le defechez după un lung, și de multe ori inutil, proces de digestie. Ce dramatic, ce urât, e scandalos, veți zice. Astea nu-s posesii! Sunt creații fumigene.

Cum nu am nimic, nu-mi pasă nici de părerile voastre. Clasic. Petrec o altă zi liber în rezervație. De ce aici? Pentru că știu că mi s-a rezervat ceva și aștept. Am și compus câteva versuri pe tema aceasta în timp ce așteptam:

Când m-am pierdut de mine?

S-aștept?

Nu văd niciun defect,

sunt prea multe cortine…

Când m-am pierdut de mine?

 

Nu-i cine știe ce, dar cortinele există și-n realitate. Sunt groase, put a fum și-s găurite pe alocuri, dar insuficient pentru a vedea ce e dincolo. Mai am de așteptat… poate între timp am să mă și regăsesc, am să mă găsesc din nou, așa-mi place a zice. Voi da nas în nas cu noul din mine. După ritualul eschimoșilor ne vom așeza și…am mai încropit câteva versuri:

Și s-a schimbat macazul,

s-a spurcat iar talazul

de întrebări acide

hidoase, antropoide,

cu izuri de înțelept.

 

N-o să-mi convină, asta am moștenit-o de la tine, bătrâno! Încăpățânarea și inflexibilitatea față de nou, îndoiala. Deși cine se îndoiește e flexibil, nu? Ah, ăsta e alt fel de a se îndoi, îndoitul sufletului mai degrabă… Asta posed, de fapt: metehne. Toate moștenite, toate uzate, modificate și răsmodificate, dar niciodată adaptate la mine pe de-a întregul. Încă aștept… să cresc mare, probabil, pentru a mi se potrivi toate metehnele moștenite.

Ce-a fost toată asta? O zicere, un discurs care a curs de nicăieri spre alte maluri. Util? Visare…nimic nu se compară cu propria-ți experiență în libertate. Să fugim oriunde! Suntem liberi și goi… buzunare, idei, precepte.

[Corina Militaru]

Interesant discurs! Ne definim prin posesii ori prin ceea ce suntem? Amanetăm sufletul, primim în schimb integrare și în final ne alegem doar cu metehne! :)

[Pop Dorina]

Sufletul fiecăruia dintre noi este oglindirea eu-ului în propria existență. Când echilibrul ne este știrbit, credem că sufletul... a evadat. Nimic mai greșit! Împăcarea cu propriul destin ne „luminează”: trupul, sufletul și traiectoria vieții. Când „curg” întrebări despre cele trei elemente enumerate anterior suntem la ora unui exercițiu de decantare a propriilor fapte. E bine să-l efectuăm din când în când. Și dacă-l facem cu transparență, printr-o comunicare scrisă, curajul e cel care ne „împinge”.

Am citit (sau recitit?) cu drag. Felicitări, dragă MiCo!