În vis cu tata

[Gheorghe Pârlea]

Din nou, somnul meu de noapte lăsă o ferestră deschisă către lumina zilei – o zi senină de mai. Eram în lunca Moldovei, în locuri în care n-am mai călcat de copil. Un spațiu paradisiac, hrănit de umiditatea absorbită în aluviunile râului cel care va fi dat nume regiunii din estul Carpaților, vechiul voievodat al Moldovei. Nu întâmplător Mihail Sadoveanu a înveșmântat acest petec de țară în cuvintele sale măiestre în cel puțin trei din cărțile-i ce mi-au fost sub priviri. Spre a avea prilej de punere în valoare a peisajului auroral al luncii străjuite în ceața depărtării relative de Masivul Ceahlău, în fantezia lui, marele prozator și-a adus adesea eroii aici, în arealul restrâns al copilăriei sale petrecute la bunicii din Verșeni.

Și în visul acesta recent, trupul meu de acum, aflat în al optulea deceniu de viață, nu se preschimbase la vedere, ci doar manifesta o stare sprințară care dădea mobilitate încheieturilor osaturii ce îngrădea copilul din lăuntru. În hoinăreala mea prin zăvoi, din loc în loc, plopi cu coajă albă, dacă nu cumva chiar mesteceni, îmi jalonau cărarea șerpuită printre tufele de mladă. În fața unui evantai de mlăzi ca lumânarea, am scos din buzunarul pantalonului briceagul cel legat cu zale argintii, pe care în pruncie mi-l cumpărase tata la bâlciul de la Davideni; atunci făcusem, cu familia, și prima noastră poză, din care lipsea motivat soră-mea, căci încă nu se născuse. Și hoinarul care eram – copilandru în spirit, dar în trup, adus de spate și cu chelie pe creștet – mi-am tăiat o vargă dreaptă precum raza soarelui ce înțepa încrengătura tufei. 

Și tocmai când îndepărtam vergii firavele-i aripioare, mă bate blajin pe umăr o mână osoasă cu pielea crăpată de muncă și timp, cu cicatrici de pe urma rănilor de la schijele obuzelor rusești. Era mâna care mă crescuse, mâna tatei. M-am întors să văd năluca în întregul ei. Nu mă înșelasem asupra mâinii, mâna care nu m-a mângâiat niciodată, dar pe care o prețuiam ca pe o parte din propriul meu trup. Și tata îmi arătă pe chip zâmbetul lui vechi, născut odată cu mine. Zâmbetul acela cu amprentă unică, acum particularizat și de o grimasă care însoțea surpriza, căpătă îndată și voce: 

- Varga să mi-o dai mie, ușărnicule! Și nu întreba de ce, că uite colo pozna: ai împiedicat iapa și ai lăsat-o în prundiș. Mă mir că nu i-ai pus în față și o tavă cu jăratic ca în povestea aceea, știi tu care… Postatele cele cu iarbă deasă ca peria, cine să le pască? te întreb… 

Și, cu un gest larg, săvârșit cu ambele brațe, tata îmi deschise orizontul către oazele de verdeață de dincolo de locul în care ne aflam. Vedeam zăvoiul parcă de sus, ca pe un ecran care reda isprava unei drone. Apoi, din nou, vocea tatei: 

- Socotesc eu, de vreme ce-ai desprins-o, că nuiaua asta e cu trebuință; trebuința aceea lăsată moștenire din tată-n fiu. Că nu se poate, Gheorghe, după cum se și vede acum, numai cu binișorul. Iacătă azi, ce foloase aduce pruncilor blândețea fără măsură, libertatea scăpată de tot de sub vechea rânduială a familiei? Moare legea casei, băiete!... Sau dacă încă n-a murit, abia mai răsuflă. 

Și tata oftă adânc, apoi își reînnodă vorba: 

- Nu te mira că știu cum stau lucrurile în urma mea. Cei de pe lumea cealaltă primesc vești de la cei care abia părăsesc lumea de jos. Așa aflarăm și noi de înstrăinarea firii la cei care viețuiesc în vatra românilor. Între altele, că se dau legi asupra rânduielii în familie. De unde duhul ăsta străin în casele oamenilor?! Cum să dai lege de amendat părintele care-și șfichiuiește odrasla când aceasta își face de cap?! Frica păzește bostănăria de când e lumea, iar bostănăria e mai întâi cea din grădina casei cu trăitori în ea. În sânul familiei rosturile se moștenesc, ele vin din lăuntru, nu din afară. Că dacă și-aici intră legiuitorul, atunci toate vor fi la cheremul celor care încropesc legi după cum bate vântul... Iar pentru noi, se știe bine, vântul mofturilor lumești bate când de la răsărit, când de la apus; dar mai cu seamă de la apus. 

Încruntându-se îndată, tata nu ține cont că avea în față un om la apusul vieții, aproape de-o vârstă cu el la data părăsirii lumii. Prinde varga din mâna mea, o desprinde nu tocmai ușor și poruncește: 

- Du-te de despiedic-o pe Florica și adu-o ici, în poiana asta de rai! Că altfel te croiesc de mă vei pomeni, chiar cu biciușca ce ți-ai pregătit-o singur! 

Iar eu, preocupat să nu vadă cineva cum, ditamai moșneagul, sunt încă supus vergii tatei, dau să mă reped după blânda iapă a copilăriei mele, spre a-i da satisfacție părintelui apărut de te miri unde. 

De aici încolo, nu-mi mai amintesc decât străfulgerări de imagini confuze, cu Nicoară Potcoavă rănit și căpitanii săi ce tocmai treceau râul prin vadul lui Sas, spre a ajunge la Davideni, la prezbitera Olimbiada, doftoroaia cea cu faimă în a vindeca tăietura de sabie.

Gherghe Pârlea

[Vasilisia Lazăr]

Doamne, ce frumos! Ce vis minunat! Aș da ani din viață să-l mai văd și eu pe tata măcar în vis! Plâng... Și cât de înțelept! Astăzi toate sunt strâmbe. Se știe. Domnule Pârlea, aveți un har extraordinar! Proza dumneavoastră mă poartă prin lumi vechi și dragi, poate din alte vieți sau din viața asta, nu știu... Dar e un sentiment dumnezeiesc să vă citesc. 

[Gheorghe Pârlea]

Mă copleșiți, Dna Vasilisia Lazăr! Bine ziceți, referindu-vă la tema povestirilor mele:  "lumi vechi și dragi". Cei care am fost atinși - direct sau proximal - de această lume nu putem fi imuni la pierderea ei. Iar dumneavoastră, constat, sunteți deja sub efectul acestui gen de nostalgie.  Din asta deduc și suplimentul de generozitate din aprecierea povestirilor mele.

Vă sărut mâna încântat și îndatorat! 

Vasilisia Lazăr a spus :

Doamne, ce frumos! Ce vis minunat! Aș da ani din viață să-l mai văd și eu pe tata măcar în vis! Plâng... Și cât de înțelept! Astăzi toate sunt strâmbe. Se știe. Domnule Pârlea, aveți un har extraordinar! Proza dumneavoastră mă poartă prin lumi vechi și dragi, poate din alte vieți sau din viața asta, nu știu... Dar e un sentiment dumnezeiesc să vă citesc. 

[Grig Salvan]

Visez și eu ades pe tata, cam în aceleași împrejurări și posturi. Ca trăitori la țară, avem amintiri asemănătoare, uneori până la identitate. Am citit cu mare plăcere, revenind asupra textului de vreo două ori.

[Gheorghe Pârlea]

Deci împărtășim nostalgia traiului de prunc în ograda părintească, dle Grig Salvan. Așadar, copilul cel de demult nu moare în omul împlinit de timp. Onorat că v-a plăcut exercițiul meu epic!
Grig Salvan a spus :

Visez și eu ades pe tata, cam în aceleași împrejurări și posturi. Ca trăitori la țară, avem amintiri asemănătoare, uneori până la identitate. Am citit cu mare plăcere, revenind asupra textului de vreo două ori.

[Ada Nemescu]

Ah, cât mi-a plăcut!

Am citit cu lumina tulburată în privire, cu mintea deschisă ca o fereastră să prindă fiecare inflexiune a vocii din vis...grai dulce perceput altfel de mine, dâmbovițeancă de pământ, dar crescută pe asfaltul capitalei... M-a emoționat, aDa

[Gheorghe Pârlea]

Primesc cu bucurie, Dna Ada, comentariul Dvs. la visul meu cu tata. Să știți că povestitorul a avut puțin de adăugat de la el. Eu am vise (visuri, nu prea) destul de coerente, ceea ce mă avantajează în a le reda fără efort (nu știu dacă ar trebui să mă laud cu asta). Așadar nu pot să-mi însușesc în întregime meritul pentru sensibilizarea Dvs., onorabila mea cititoare.

Vă sărut mâna, mereu cu prețuire!