Nănașa

[Bircea Marian]

Nănașa mea râdea cu toată fața peste care vara picta pistrui. Nu a avut noroc de copii, dar n-a avut noroc nici de bărbați. Nașul Constandin, era primul la toate. Și la muncă și la băutură. A pierit tânăr de cancer. Al doilea soț, vrednic om și cuminte, la fel. S-a stins în câțiva ani. Ultimul, om muncitor dar tăcut, avea slabiciuni mari care-l lăsau sleit de vlagă. Nimeni nu a aflat de ce-a suferit. Nici măcar doctorii. Trecută de cincizeci, deși a mai fost cerută, nănașa Anuța nu a mai vrut să-și lege destinul de nimeni. Se săturase să tot îngroape bărbați buni. Când mergeam de Paști la ea, în ograda de pe deal de unde se vedea toată valea până la oraș, grădina de zarzavaturi râdea cu straturile de ceapă, salată, morcovi și pătrunjel puse în linie de parcă erau trase cu rigla, melegarul plin cu răsaduri de roșii, ardei și vinete mărișoare, numai bune de pus în pământ, rândurile de cartofi încolonate soldățește ca la carte, vișinii, prunii și merii curățați și văruiți proaspăt pe tulpină. Strălucea grădina, strălucea și curtea, strălucea zâmbetul de pe fața ei, bucurosă de oaspeți. Totdeauna avea pe trotuarul de lângă bucătărie o ladă în care ședea cuminte o cloșcă cu pui. Se minuna lumea de găinile ei cu care stătea de vorbă, de purceii cuminți din coteț, de curcile cu pene negre și lucioase. Știam că ne duce în grădină și găsește cumva ca să ne împace o căpșună, două, mai în pârg. I se lumina fața când vedea copii în curtea ei și tare ar fi vrut să se joace cu noi de-ascunsea. Cămara ei avea o aromă interesantă, de afumătură, de mărar și aniș, tot așa cum în casă persista mirosul puternic de busuioc. Făcea niște cozonaci tari ca piatra, cu miezul alb fărâmicios, umplutură cu mac și nucă, dar cu o cană de lapte lângă, era o minunăție cum nu am mai gustat în altă parte. Nu a cerut vreodată vreunei femei să-i dea și ei un prunc. În schimb, totdeauna ducea un coș cu de-ale gurii și ouă roșii la familia mai modestă din capătul străzii care aveau șapte copii. După o vreme a decis să lase casa unei nepoate de soră. Până într-o zi când, fără să spună cuiva ceva, după ce și-a terminat treburile în curte a scos din cămară doi saci mari cu făină și s-a apucat de frământat pită , cozonaci, colaci, cu atâta râvnă, de s-au umplut copăile și vasele de copt cu aluat pus la dospit. Focul aprins și cuptorul jăruit bine, bine, până când a scos din pivniță pălincă și vin. A făcut și ginars domnesc din spirt, cu zahăr ars și coajă de portocale uscate. După ce a terminat și-a acoperit toate cele calde cu șterguri albe, a dereticat în casă și-n curte, lună și bec. Când a venit nepoata și soțul ei au întrebat-o dacă se pregătește de nuntă cu atâta marfă pregătită. Șugubeață, le-a zis că-i gata de ospăț. Să fie la oameni, să ajungă la toți. A doua zi, a ieșit la animale, a povestit cu ele, cu vecina de peste drum, cu cea de alături, s-a plimbat prin grădina aranjată, apoi s-a îmbăiat și s-a primenit. Din dulapurile bătrâne, țărănești, a scos hainele de biserică, fusta neagră înfoiată, sfeterul negru împletit de mână și cămașa albă cu dantelă. S-a îmbrăcat, s-a închinat, s-a încălțat cu ghetele negre, s-a rugat. Un păhăruț de pălincă cu miere dat pe gât, apoi s-a întins pe lavița tare coperită cu macat de lână și a adormit cu năframa înnodată de două ori strâns tare sub bărbie. Când au găsit-o, era țeapănă și dreaptă. Așa mi-au spus când am ajuns acolo cu copilul meu de mână ca s-o udăm cu parfum. Și greu mi-a fost să zic oamenilor adunați „Christos a înviat!” când am văzut-o cu mâinile încrucișate pe piept în sicriu și cu zâmbetul larg pe fața peste care vara picta pistrui.

[Grig Salvan]

Un portret în tușe tari și pline de căldură umană. O femeie trecută prin încercări, dar tenace și optimistă, ordonată și gospodăroasă în pofida încercărilor vieții. Dar mai fascinantă e această presimțire a trecerii, această pregătire calmă și detașată pentru marea călătorie, în care nimic nu e lăsat la voia întîmplării sau uitat. Un ritual parcă ancestral, de o mare noblețe. Un text scurt, condensat, axat pe acest spectacol final. Poate un pic prea compact, era bine să fi fost fragmentat cumva în câteva alineate, părerea mea, evident.

[Vasilisia Lazăr]

A spus Grig tot ce era de spus, nu are rost să repet. Un text care m-a înduioșat, bine scris, esențial.

Există și câteva scăpări, nu grave, dar destule pentru a afecta un text bun:

Nu a avut noroc de copii dar n-a avut noroc nici de bărbați. / înaintea conjuncției „dar” și a tuturor conjuncțiilor adversative (iar, însă, ci etc.) se pune întotdeauna virgulă.

Strălucea grădina, strălucea și curte / curtea

tare ar fi vrut să se joace cu noi de-ascunsea / de-ascunselea

tot așa cum în casă persista izul puternic de busuioc. / aici nu cred că e potrivit „iz”, mai degrabă „miros”, iz e mai degrabă miros neplăcut, șmag.

Până într-o zi când, fără să spună cuiva ceva, după ce și-a terminat treburile în curte a scos din cămară doi saci mari ... / după „curte” trebuie virgulă.

După ce a terminat și-a acoperit toate cele calde cu șterguri albe / după „terminat” trebuie virgulă.

Când a venit nepoata și soțul ei au întrebat-o dacă / după „soțul” trebuie virgulă. 

[Bircea Marian]

Vă mulțumesc pentru aprecierile frumoase și sfaturi.

Grig Salvan a spus :

Un portret în tușe tari și pline de căldură umană. O femeie trecută prin încercări, dar tenace și optimistă, ordonată și gospodăroasă în pofida încercărilor vieții. Dar mai fascinantă e această presimțire a trecerii, această pregătire calmă și detașată pentru marea călătorie, în care nimic nu e lăsat la voia întîmplării sau uitat. Un ritual parcă ancestral, de o mare noblețe. Un text scurt, condensat, axat pe acest spectacol final. Poate un pic prea compact, era bine să fi fost fragmentat cumva în câteva alineate, părerea mea, evident.

[Bircea Marian]

Mulțumesc pentru lectură și observații. O să le remediez cât mai rapid.

Vasilisia Lazăr a spus :

A spus Grig tot ce era de spus, nu are rost să repet. Un text care m-a înduioșat, bine scris, esențial.

Există și câteva scăpări, nu grave, dar destule pentru a afecta un text bun:

Nu a avut noroc de copii dar n-a avut noroc nici de bărbați. / înaintea conjuncției „dar” și a tuturor conjuncțiilor adversative (iar, însă, ci etc.) se pune întotdeauna virgulă.

Strălucea grădina, strălucea și curte / curtea

tare ar fi vrut să se joace cu noi de-ascunsea / de-ascunselea

tot așa cum în casă persista izul puternic de busuioc. / aici nu cred că e potrivit „iz”, mai degrabă „miros”, iz e mai degrabă miros neplăcut, șmag.

Până într-o zi când, fără să spună cuiva ceva, după ce și-a terminat treburile în curte a scos din cămară doi saci mari ... / după „curte” trebuie virgulă.

După ce a terminat și-a acoperit toate cele calde cu șterguri albe / după „terminat” trebuie virgulă.

Când a venit nepoata și soțul ei au întrebat-o dacă / după „soțul” trebuie virgulă. 

[Pop Dorina]

Finalul prea abrupt mi-a inserat o undă de tristețe. Trecând peste acest aspect, textul, încă de la început, mă mută în amintirile cu „nănașa” mea. Într-un exercițiu de imaginație, le-aș putea compara pe cele două. Nașa mea s-a bucurat de împlinirea maternității și a trăit o viață liniștită alături de jumătatea ei, nașul meu. În rest, gospodăria e ca o copie la indigo - cu grădina de zarzavaturi, cloșca cu pui, iar curcile personajului de față ar fi putut concura cu rațele „nănașei” mele. Doar cozonacul nu-l făcea „tare ca piatra”. Adora să pregătească plăcinte cu brânză și „morareu”. Alte vremuri peste care s-a așezat de ceva timp praful resemnării că nimic nu este veșnic.

Mi-ar fi plăcut ca textul să nu fie așa de condensat, să nu se coboare spre panta mortuală dintr-o gospodărie împlinită, dar... poate s-au grăbit puțin cuvintele să pună un punct înlăcrimat. Totuși textul l-am citit cu plăcere și admirație.