motto: Extratereştrii care vor veni cu gânduri rele, o să ne extermine. La fel şi extratereştrii cu gânduri bune.

capitolul I

    Pentru utima dată, am fost cu “bună dimineaţa” când aveam doisprezece ani. În fiecare vacanţă de iarnă, cu două-trei zile până-n Crăciun, tata mă ducea la ţară, la bunici. Colindatul era pentru mine cel mai aşteptat eveniment al anului. Nimic nu egala acea noapte magică, singura în care lipseam din casă, liber, fără vreo constrângere din partea cuiva. Şi hainele... Mamaia mă imbrăca intr-o şubă imblănita, cam mare de mine, şi căuta prin dulap de unde scotea o căciulă rusească de doc, în locul fesului meu cu ciucure, de care râdeau toţi băieţii. Iubeam căciula aia, cu urechile ca nişte acoperişuri de pagodă, cu şireturile care atârnau şi nu mă obliga nimeni să le înod sub bărbie. Aveam şi o traistă ce-mi trecea de genunchi, făcută din pânză groasă de americă, de care era cusută o baretă lată, ca o diagonală de ofiţer.

    -Hai, Nucule, mă strigau băieţii la poartă, că ne pierdem de cârd, şi la cum fugi tu nu-i mai prindem din urmă.

    Aşa era, nu puteam să alerg. Fugeam cu mâinile ţepene pe lângă trup şi nu îndoiam genunchii, iar pe zăpadă, era şi mai rău, mi-era frică să nu alunec. Râdeau toţi de mine, spuneau că alerg precum răţoiul după raţă.

    Gloata de colindători se urnea din capul satului. Năvăleam în curţile oamenilor, care lăsau porţile mari deschise, de teamă să nu le rupem cu umarul. Răcneam un “bună dimineaţa la Moş Ajun” , apoi ieşeam pe poarta mică, unul câte unul, ca oile la strungă şi ne primeam covrigul sau biscuitele sau nucile, ce împărţea gospodarul, ca să dăm apoi buzna in curtea următoare. Era o larmă de nedescris, lătrau câinii să rupă lanţul dar nu-mi era frică de ei, niciodată nu mi-a fost frică de câini. La a lu’ Bulumac lătra un căţel din fundul coteţului, fără convingere, doar ca să-şi facă datoria şi nu ştiu care s-a dus şi a întors coteţul cu gura in jos, după care lătratul s-a transformat intr-un scăncet. Se zbătea bietul animal şi auzeam cum se loveşte de pereţii de scândură, dar nu îndrazneam să-l eliberez, ceilalti m-ar fi crezut trădător. Am aşteptat să se golească bătătura de colndători si m-am îndreptat către coteţul cu gura în jos. L-am impins cu piciorul şi am făcut instinctiv doi paşi înapoi, caţelul a ieşit din închisoarea lui, s-a scuturat, apoi a inceput să mă latre, dar fără răutate, lătratul lui suna mai mult ca o dojană.

    -Ce mă fac, jigodie? Gloata a ajuns departe, cred că au trecut de a lu’ Despărţitu şi eu nu pot să fug. Îmi venea să plâng, ce mă apucase să-mi pierd timpul cu javra aia, cum îi mai ajung din urmă? Îmi târam paşii catre poarta pe care a lu’ Bulumac o închisese între timp. În curte nu mai era nimeni, iar casa avea o singură fereastră luminată, dar o lumină fără putere, poate o veioză colorată, cum aprind unii oameni când dorm. Nu ştiu ce m-a atras către fereastra aceea, poate a fost clipa când în viaţa unui om se pune o graniţă, cred că da, au fost multe graniţe pe care le-am trecut de atunci.

    Am privit cu teamă înauntru, cuprinzând odaia felie cu felie şi primul lucru care m-a uimit a fost geamul: era perfect transparent, afară era un ger de crăpau pietrele, dar sticla ferestrei nu avea flori de gheaţă, nu era aburită, parcă era făcută din cer senin de vară. În cameră, pe un pat încăpător cu aşternut alb de bumbac, se afla o femeie tânără, goală. Stătea ridicată de mijloc, cu faţa in jos, sprijinită pe podul palmelor şi privea afară. Plapuma îi alunecase până pe şale, dezvelindu-i spatele arămiu, puternic, incordat de poziţia în care îşi ţinea trupul. Am încremenit cu ochii la acea spinare de femeie, picurată de câţiva pistrui, pe care se desenau muşchii de-a lungul şirei spinării. Mă holbam pironit locului, semiconştient de ce se petrece, până când privirile noastre s-au întâlnit şi am simţit din partea ei o urma de incurajare şi un fel de milă, cred că mă dibuise cum tremur din toate încheieturile şi cum îmi vâjâie capul. Mi-a condus apoi privirea, ca o hoaţă, coborându-şi încet pleoapele şi eu am dat buzna să fac acelaşi lucru, ca să întâlnesc, ochi in ochi, sfârcurile sânilor. Atunci am simţit o săgetare dureroasă pe sub burtă, o zbatere ciudată de măruntaie pe care nici nu ştiusem până atunci că le am. Am rupt-o la fugă. Alergam acum cu mişcări suple, de atlet, mâinile îndoite din cot contrabalansau mişcarea picioarelor ce împingeau puternic zăpada ingheţată, ca apoi să izbească traista cu covrigi atârnată de gât.

    Nu ştiu când am ajuns acasă şi cât am zăcut pe patul tare din bucătărie. M-am dezmeticit spre dimineaţă când a apărut mamaia.

    -Ce ai, Nucule mamă, eşti bolnav? Te-a bătut careva? Ce-ai păţit, eşti alb tot.

    Eu voiam doar să scap de izmenele ude şi lipicioase, nu puteam să-i spun asta bunicii, eram băiat mare, unsprezece ani şi şase luni.

 

*

 

    M-am trezit odihnit şi cu trupul uşor, nu mă durea spatele ca de obicei, cu toate că vecina la care mă opream seara câteodată nu mă menajase deloc. Băusem şi vreo trei beri dar n-aveam gustul ăla coclit în gură. “E bine”, mi-am zis în gând, intinzându-mă sănătos cu mâinile împinse lateral, strângând din pleoape şi din pumni, “e chiar foarte bine”. Apoi am deschis ochii. Am privit câteva secunde tavanul, am întors capul către stânga, încet şi către dreapta şi mi-am văzut braţele rămase de parcă eram răstignit, cu pumnii strânşi de mi se albiseră degetele. “Deci m-am întins”, am recapitulat cu calm, “adică sunt treaz, adică nu mă întind dacă nu sunt treaz, deci trebuie că dorm şi visez”. Dar explicaţia găsită nu m-a convins. Cu arătătorul de la mâna dreaptă mi-am atins o pleoapă, apoi am clipit. Pleoapa se mişca, se deschidea - vedeam, se inchidea - nu mai vedeam. “Nu e bine”, am zis de data asta cu voce tare, să aflu dacă mă aud. Mă auzeam, chiar dacă nu-mi recunoşteam vocea.

   Camera în care mintea îmi spunea că mă aflu avea un perete circular, alb-murdar, făcut parcă din gelatină de meduză. Patul pe care zăceam întins pe spate, de fapt un fel de masă, era făcut din acelaşi material ca şi pereţii, cleios şi umed credeam eu şi instinctiv am simţit furnicături pe şira spinării şi o greaţă soră cu voma. Mi-am sprijinit palmele pe suprafaţa aceea ca să mă pot desprinde cât mai repede de ea, dar când am atins-o am băgat de seamă că era perfect uscată, caldă şi moale. Am renunţat să mai cobor, podeaua era tot din meduze si tălpile mele desculţe refuzau să o atingă, am rămas locului, în fund, cu picioarele atârnate şi cu spinarea încovoiată, privindu-mi pantalonii bleu de pijama şi degetele de la picioare. “Gândeşte, Nucule, e doar un vis ceva mai altfel”, nu ştiam ce să fac şi cum să mă smulg din capcana aceea a simţurilor, mă rugam fierbinte să fie doar un coşmar izbăvitor. Închideam şi deschideam ochii cu atâta forţă, că aş fi spart o nucă între pleoape, închise - întuneric, deschise - meduze. “Şi dacă totul era real”? “Murisem”?  Brusc m-a cuprins spaima, uluitoare, paralizantă, mă sufocam de parcă aveam în capul pieptului un bolovan de gheaţă, tuşeam spasmodic şi simţeam in dreptul şalelor cum mă umplu de adrenalină. Nici n-am băgat de seamă că în încăpere se afla o persoană, un bărbat, care s-a apropiat de mine fără să şovăie si mi-a lipit ceva pe gât, în dreptul carotidei. În câteva secunde mi-am recăpătat controlul asupra trupului şi luciditatea.

   -Sunteţi Nicolae Plaur, zis  Nucu? rosti bărbatul cu o voce de bariton, egală şi oarecum liniştitoare.

   -Da, sunt, am murit? Visez? Tu cine mă-ta eşti, Sfântul Petru? Ce se petrece acum nu poate fi decât un coşmar sau moartea în sine, am răspuns împrăştiind stropi de salivă.

    -Nici una nici alta, continuă bărbatul impasibil, va rog să vă scoateţi ceasul de la mână.

    Am vrut să-l injur din nou, dar pentru că spusese “vă rog”, m-am abţinut. Mi-am desfăcut brăţara metalică şi i-am întins-o, curios de ceea ce o să urmeze. Mi-a apucat încheietura mâinii şi pe locul unde e poziţionat ceasul, de obicei mai puţin văzut de soare, a apăsat cu unghia de la degetul mare pâna am scâncit de durere. Pe locul cu pricina a apărut instantaneu o vânătaie bine conturată, în formă de semilună.

   -Acest semn  va dispărea peste fix doi ani. Doi ani tereştrii mai precis. Şi tot acest semn va fi o dovadă pentru dumneavoastră, mâine, când veţi fi acasă,  că tot ce s-a petrecut aici nu a fost rodul imaginaţiei. Acum vă rog să mă urmaţi, trebuie să vă faceţi toaleta şi să vă schimbaţi hainele. Mai e şi micul dejun. Apoi vom discuta scopul întâlnirii noastre.

    Am ezitat câteva secunde, apoi m-am lăsat să alunec de pe masa aceea şi am pornit în urma bărbatului necunoscut, călcând pe pardoseala moale ca pe ghimpi, cu pantalonii de pijama spânzuraţi sub noadă.

 

*

 

 

    Privit din spate, bărbatul semăna cu un pământean obişnuit, sau poate chiar era pământean, oricum aveam să aflu. Era tuns scurt, periuţă şi avea părul grizonat. Spatele îi era drept, puternic, şi mergea cu pas vioi, abia mă ţineam după el, pantalonii de pijama îmi alunecau şi mă împiedicam în tivuri, făceam scurte opriri ca să-i ridic. El purta un combinezon simplu care-i stătea lejer pe trup, făcut dintr-un fel de fâş moale, albastru deschis şi nişte espadrile tot albastre. După vreo treizeci de paşi pe un coridor îngust, s-a oprit şi a deschis o uşă pe partea dreaptă, sau mai bine zis a creat o intrare in perete, totul în jur era construit din acea chestie de culoare alb-murdar, gelatină de meduză cum o numeam eu şi nu se vedea vreo breşă pe undeva. A făcut un pas lateral să-mi facă loc şi s-a lipt cu spatele de perete.

    -Aici e camera de baie, domnule Plaur, aveţi la dispoziţie douăzeci de minute pentru toaletă, veţi găsi şi haine, vă rog să le îmbrăcaţi.

    Am pătruns în incinta aceea şi peretele s-a închis în urma mea. Mi-am făcut ochii roată, un vas de wc, o chiuvetă cu oglindă şi poliţă, pastă de dinţi, periuţă, un aparat de ras, cabină de duş şi o etajeră cu haine. Prosoape şi săpun nu erau. Mi-am scos pijamaua şi am intrat in cabină, căutând cu ochii un robinet dar în momentul următor din pereţi au ţâşnit jeturi de apă, de sus, de jos, din lateral, apă caldă care mirosea frumos, probabil puseseră in ea şampon sau ceva, mă biciuia plăcut şi relaxant. Am urinat cu poftă şi m-a trecut un fior de plăcere, s-a aprins o luminiţă deasupra capului dar n-am băgat-o în seamă. După vreo trei minute, jetul de apă şi-a pierdut mirosul plăcut, devenise apă-apă, “ăştia mă limpezesc acum, sunt deştepţi”, mi-am zis şi am continuat să-mi savurez baia. După apă au urmat jeturi de aer cald să mă zvânt. Am ieşit din cabină şi m-am dus la chiuvetă să mă spăl pe dinţi, apoi am căutat un piepten, dar n-am găsit, părul îmi stătea vâlvoi, am încercat să-l aranjez cu degetele dar degeaba, n-am reuşit.

    Mi-am tras pe mine hainele găsite pe etajeră, tricou, chiloţi, şosete albe, combinezonul albastru deschis pe care îl ştiam şi o pereche de espadrile de cauciuc de aceeaşi culoare. Toate erau măsura mea. Apoi m-am proţăpit in faţa peretelui prin care intrasem şi am început să strig:

    -Hei, Superman, sunt gat..., dar pâna să-mi termin vorbele, uşa era deschisă.

    -Aţi depăşit cele douazeci de minute, domnule Plaur, şi nu v-aţi bărbierit, iar data viitoare vă rog să folosişi vasul de wc pentru nevoile fiziologice. Urmaţi-mă pentru a servi micul dejun.

    -Prietene, am zis, nu vreau nici un mic dejun, nu mi-e foame, hai mai bine să vedem ce vreţi de la mine şi pe urmă poate mă lăsaţi să plec acasă. 

     -Cum doriţi, ajungem imediat în sala de consiliu.

     Am pornit în urma lui şi aproape că mă buşea râsul. “De unde p... mă-si ştie ăsta că m-am pişat în duşul lor”?

     Sala de consiliu nu era mare, cam cinci pe cinci metri şi înăuntru se afla o masă rotundă cu două, partu... zece scaune, dintre care trei erau ocupate, iar între fiecare ocupant câte un scaun era liber. Stăteau la masă doi bărbaţi şi o femeie, bărbaţii erau îmbracaţi în albastru deschis, atât am putut să observ, ochii îmi rămăseseră pironiţi la femeia aceea, o roşcată de vreo treizeci de ani, tunsă scurt, băieţeşte, cu pielea bătând spre arămiu şi cu nişte ochi minunaţi, mari şi albaştrii, adică nu albaştrii, habar n-am, o culoare ce-ar fi putut să rezulte de pe paleta unui pictor amestecând toate nuanţele de azur, sau foarte bine de pe hainele unui copil care îşi stoarce în poală tuburile de tempera. Frumuseţea chipului ei nu te orbea ci mai degrabă te lumina, nu aducea cu femeile alea din reclamele pentru cosmetice la care te uiţi şi îţi curg balele, chipul ei era viu, te făcea să zâmbeşti ca prostul cu gura până la urechi şi asta fără să-ţi dai seama, te făcea să plângi ca un copil dacă vreo urmă de tristeţe îi străbătea ovalul. Era femeia căreia voiai să-i priveşti doar ochii, nu mi-a alunecat privirea să mă zgâiesc in decolteul ei aşa cum făceam invariabil în astfel de ocazii, conotaţiile sexuale nu existau în clipele alea, mintea mea compunea vijelios un tablou cu noi doi şi nimeni altcineva, un tablou în care eu îi aduceam apă când era însetată, îi masam tălpile şi gleznele când era obosită şi o imploram să-mi dea mie durerea când era suferindă. Priveam prin chipul ei şi vedeam femeia cu care visai să alergi împreună pe o plajă, să înoţi în mare, să speli rufe, să vopseşti pereţii, să zbori, să chiui prin păduri, să faci copii şi să-i legeni pe picioare, să suferi, să te bucuri, să lupţi, să o iubeşti necondiţionat, să o părăseşti, voinţa ei să fie legea legilor.

    -Numele meu este Tea, i-am auzit glasul, al ei trebuia să fie, ton grav, blândeţe şi poruncă. Te rog să iei loc.

    M-am aşezat printre scaune iar ea şi-a ascuns cu palma un zâmbet când eu mă ridicam de sub masă, fără să înceteze să mă privească în ochi. Cu chiu cu vai am dibuit cu palmele şezutul unui scaun, şi m-am aşezat. Stăteam cu bărbia picată în piept, incercând să mă desprind de vrajă. “Gândeşte limpede, Nucule, cu creierul, nu cu ce porţi în izmene, nu eşti prost şi trebuie să ieşi cu bine din tărăşenia asta “.

    Între timp se aşezase şi isoţitorul meu care, reprimându-şi un zâmbet, începu să vorbească abia auzit.

    -Mai întâi aş dori să ne cunoaştem. Desigur, ar trebui să începem cu oaspetele nostru, dar pentru că domnia sa e afectat de o oarecare indispoziţie, o să-i acordăm câteva clipe de răgaz. Tea este numele domnişoarei din dreapta mea. Are treizeci şi doi de ani şi e de profesie medic.

    -Îmi pare bine, domnule Nicolae Plaur, zise Tea.

    -Mă bucur să vă cunosc, domnişoară Tea, balmajii eu fără să-mi ridic bărbia din piept.

    -Următorul spre dreapta, Mac, are cincizeci si unu de ani şi e inginer.

    -Salut, Mac.

    -Gib are douăzeci si trei de ani şi e matematician, continuă însoţitorul.

    -Salut şi ţie, Gib.

    -Iar numele meu este Sol, am şaptezeci şi şase de ani, navigator şi comandantul acestei facilităţi.

    -Comandantul? Pe bune? Eu credeam că eşti majordomul, mai aveai puţin şi mă spălai pe spate.

    Sol s-a prefăcut că nu bagă de seamă această necuviinţă şi continuă.

    -Acum vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, domnule Plaur.

    -Ce să vă spun, am ridicat brusc bărbia din piept şi am început să urlu, oricum ştiţi tot ce se poate şti despre mine. Vreau mai bine răspunsuri la întrebarile mele. M-am înecat şi am început să tuşesc.

   -De acord, zise Mac de pe partea cealaltă a mesei. Să auzim întrebările.

   -Sunt mort? Visez? Ceea ce se petrece e real? Unde mă aflu? Ce reprezintă puşcăria unde mă ţineţi? Cine sunteţi voi?  Ce vreţi de la mine? Am inspirat adânc pentru că rămăsesem fără aer, rostind totul dintr-o răsuflare şi cu glasul sugrumat. Ochii mă usturau şi nu mai aveam mult să mă buşească plânsul.

   -Mac, lasă-mă pe mine să-i răspund, zise Tea şi se întoarse către mine privindu-mă drept în lumina ochilor. Zîmbea, un zâmbet prietenos, sincer, aproape protector.

   -Pot să-ţi spun Nuc? După cum ai băgat de seamă, numele noastre sunt compuse din trei litere. De fapt ele reprezintă iniţialele prenumelui tatălui, prenumelui şi a numelui fiecăruia dintre noi, iar Nuc sună foarte bine. Deci pot să-ţi spun Nuc ?

   -Da, sigur, da, Nuc e foarte bine, i-am răspuns, dregându-mi vocea. Poţi să-mi spui cum vrei, nu are importanţă.

   -Şi prietenii mei îţi pot spune la fel?

   -Da, şi prietenii tăi.

   -Mă bucur că ai fost de acord. Acum, continuă Tea, o să-ţi raspund foarte pe scurt la întrebările tale, după care o să dezvoltăm aceste răspunsuri, unul câte unul. Nu eşti mort, nu visezi, totul este real, ne aflăm pe orbita terestră, puşcăria asta e un vehicul cosmic, suntem locuitorii unei planete asemănătoare Terrei aflată la o distanţă de 5,8 ani lumină. Ce vrem de la tine? Vrem să pui umărul cu nădejde, ne aşteptăm să dai tot ce e mai bun în tine, să lupţi, să-ţi foloseşti mintea şi braţele...

   -Tea, Tea, uşurel, vorbeşti ca mama, nu înţeleg pentru ce aveţi voi nevoie de toate astea de la un pârlit ca mine.

   -Noi nu avem nevoie, Nuc, voi aveţi, Pământul, viaţa. Sunteţi ameninţaţi cu extincţia. Peste doi ani şi unsprezece zile pământul va intra în coliziune cu un corp ceresc masiv şi trebuie să gasim soluţii pentru a împiedica acest lucru. Şi crede-mă, nu eşti un pârlit, porţi doar o mască de care nu vrei să te debarasezi, n-o să-ţi vindeci sufletul ascunzîndu-te de tine însuţi, eu te cunosc, te cunosc bine,  Nuc, eu i-am rugat pe prietenii mei să te ajute, de dragul tău.

    Am privit-o un timp pe Tea fără să clipesc, i-am zâmbit, dar zâmbetul acela era de fapt un rictus dureros. Mi-am lăsat fruntea să cadă pe masa aceea moale şi caldă. "De unde mă cunoaşte  femeia? Dintr-o altă viaţă? Posibil. Totul e posibil acum".

 

*

 

Am simţit într-un târziu mâna lui Sol care-mi scutura umărul.

    -Nuc, vino-ţi în fire, avem de vorbit.

    Mi-am îndreptat spatele cu un efort, de parcă aş fi ridicat două pietre de moară.

    -Am s-o rog pe Tea, continuă Sol, să ne spună câteva cuvinte despre tine, eu şi prietenii mei nu te cunoaştem, ea te cunoaşte foarte bine.

    -Numele tău este Nicolae Plaur, Nuc, mi se adresă Tea fără vreo inflexiune în glas, ai patruzeci şi doi de ...

    -Ziceaţi că suntem pe orbită? am întrerupt-o brutal. Pot să văd Pământul?

    S-au aşternut câteva momente de linişte, eu cautam înfrigurat să dibui pe undeva vreo fereastră iar Tea îi privea pe ceilalţi, pe rând, cu ochi rugători.

    -Da, poţi, spuse Gib într-un târziu şi apucă o telecomandă. Mac se împinse cu picioarele şi alunecă spre dreapta, cu scaun cu tot, în timp ce în spatele lui se deschidea un hublou circular, cam de vreun metru în diametru, aşa cum se deschide diafragma unui aparat de fotografiat.

    Era albastru şi alb, înconjurat de o aură străvezie, groasă de un deget, ca pe creştetul sfinţilor. Planeta Pământ şi aerul pe care îl respiram... “Acolo trăiesc fetele mele, mama mea, fratele meu, nepoata mea, acolo trăiesc oamenii, eu, acolo sunt împrăştiaţi atomii tatălui meu, ai tatălui lui, albastru cu alb, albastru, aşa a voit Dumnezeu”... Şi mintea mea s-a întors fără mine la prima cumpănă din viaţă:  “Am încremenit cu ochii la acea spinare de femeie, picurată de câţiva pistrui, pe care se desenau muşchii de-a lungul şirei spinării. Mă holbam pironit locului, semiconştient de ce se petrece, până când privirile noastre s-au întâlnit şi am simţit din partea ei o urmă de încurajare şi un fel de milă, cred că mă dibuise cum tremur din toate încheieturile şi cum îmi vâjâie capul. Mi-a condus apoi privirea, ca o hoaţă, coborându-şi încet pleoapele şi eu am dat buzna să fac acelaşi lucru, ca să întâlnesc, ochi in ochi, sfârcurile sânilor”... Atunci mi-am amintit: acea femeie era Tea. M-am întors brusc, aproape să-mi pierd echilibrul şi i-am privit chipul.

   -Da, eu, iar tu ai patruzeci şi doi de ani şi atâta dragoste în suflet, încât mă cutremur doar când mă gândesc, iubeşti totul şi în totul şi de aceea te-am ales, zise  Tea cu privirea în pământ, vreau să ne înveţi şi pe noi să iubim, aşa cum numai tu şti s-o faci.

   -Pare aşa de fragil şi neajutorat...Pământul...vreau să spun... Ce trebuie să fac? Tea, Sol, Mac, Gib, ce trebuie să fac?

   -Ia loc, spuse Sol şi atinse masa cu arătătorul, în timp ce se aşeza şi el. Apăru o hartă tridimensională. Aici e Pământul, continuă Sol rezemat în scaun şi sistemul solar din care face parte. Mai multe sfere colorate se aprinseră în spaţiul harţii, dintre care una albastră. Un sistem solar tânăr, cu un soare tânar. De aici venim noi iar planeta noastră este reprezentată tot cu albastru. Configuraţia hărţii se schimbă cu repeziciune şi apărură alte sfere, cu altă aşezare şi alt colorit. Un sistem solar bătrân cu un soare bătrân, mai zise Sol. Iar sfera asta cafenie este planeta lor.

    -Planeta lor? am întrebat cu bărbia în podul palmei. Planeta cui? Care a lor?

    -Nuc, zise Mac de pe partea cealaltă a mesei, după cum ai observat, nu folosim denumiri inutile, planeta cutare sau sistemul solar cutare, nu te-ar ajuta la nimic, n-ai înţelege nimic. Voi, pământenii puteţi observa steaua noastră în constelaţia Centaurus, i-aţi dat şi un număr de catalog, THA nu ştiu cât. Ai nevoie doar de câteva lămuriri, singurele care-ţi vor fi de folos. Locuim pe acea planetă, continuă Mac, de aproximativ optsprezece mii de ani, ani de-ai noştri care sunt de trei ori mai lungi decât cei tereştri...

    -Adică Tea are nouăzeci şi şase de ani? fu singura întrebare care îmi trecu prin cap.

    -Pentru tine, da şi te rog să nu mă mai întrerupi cu remarcile tale puerile, se zbârli Mac privind pe lângă mine, apoi continuă. Avem o populaţie de patru sute treizeci de milioane de locuitori, pe o suprafaţă cu zece la sută mai mare decât cea a Terrei, două treimi apă, o treime uscat. În rest, atmosfera, clima, hrana, ce să spun, ai putea să trăiesti acolo fără să simţi că ai plecat de acasă, cu o singură excepţie: noi nu consumăm alcool...

    -De-aia sunteţi aşa puţini, nu m-am putut abţine să i-o întorc lui Mac. Sex faceţi?

    -Domnilor, domnilor, vă rog, interveni Tea, eu nu am o problemă cu asta, Nuc, dar poate că prietenii mei nu gustă glumele tale nepotrivite.

    -Atunci de ce nu le explici că pe pământ miştocăreala e un “modus vivendi”, poate n-ar mai fi aşa ţepeni de parcă ar avea un băţ înfipt în c...

    -Nuc...

    -Ai dreptate, prietene, luă iar cuvântul Mac, simţul umorului nu e punctul nostru forte dar avem alte abilităţi care vouă, pământenilor, în mod  sigur vă lipsesc. Acum o să continui. Pe planeta mea toată populaţia vorbeşte o singură limbă şi nu suntem divizaţi in state. Ne alegem conducătorii dintre cei mai capabili cetăţeni, prin vot direct. Dreptul de a vota se obţine la vârsta de şase ani. Ani de-ai noştri. Pe planeta lor dictatura militară se află la a opt-a generaţie.

    -Planeta lor, planeta lor...spune-mi odată despre planeta asta a lor, Mac, ce e cu ea?

    -Ajungem şi acolo, zise Mac. După studiile efectuate de Tea pe subiecţi pământeni, anatomia şi fiziologia noastră sunt identice, cu toate că noi trăim de vreo şase ori mai mult decât voi. Cum aşa, n-am un răspuns.

    -Eu am un răspuns, Mac, l-am privit în ochi. Suntem creaţi de acelaşi Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui. N-are cum să fie altfel. Să credeţi asta! Iar viaţa şi sufletul nu ne aparţin, sunt ale Lui şi nu se măsoară în ani ci în credinţă. Crezi tu că are vreo importanţă cât trăieşte trupul? Mult, puţin, tot puţin e. Important e cum îţi vieţuieşti anii primiţi, Mac, important e ce moştenire laşi sufletului, care e nemuritor.

    Cei patru mă priveau ciudat, cu o licărire stranie în pupile. Tăceau şi mă priveau, de parcă atunci, în acel loc, aflaseră un răspuns la o întrebare niciodată rostită.

   -Da, Dumnezeu..., şopti Tea într-un târziu.

   -Călătorim atâţia ani-lumina, se dezmetici primul Gib, profitând de distorsiunile spaţio-temporale, aşa numitele găuri de vierme şi cu ajutorul unor complexe calcule matematice. Am aflat de existenţa voastră acum vreo treizeci şi cinci de ani, recepţionând mesaje radio trimise de voi în eter. Tea nu s-a dat bătută până ce nu a primit aprobarea să vină pe Pământ. Ai întrebat mai devreme de planeta lor. Ei reprezintă o facţiune rebelă care a părăsit comunitatea noastră cu mulţi ani în urmă, ca să se stabilească în alt loc din sistemul nostru solar, o planetă stearpă şi cu insuficiente resurse pentru cele optzeci de milioane de suflete. I-am chemat înapoi, dar au refuzat să vina. Au răspuns că vor migra cu toţii către alte zări, că au descoperit un paradis care le poate asigura supravieţuirea pentru multe, multe generaţii şi tot ce au de făcut este doar să provoace o coliziune între două corpuri cereşti şi după zece ani, când populaţia băştinaşă nu va mai exista, să se mute pur şi simplu. Planeta aleasă de ei este Pamântul.

   -Dar voi sunteţi aici, Gib, cât de greu poate fi pentru voi să deturnaţi de la traiectorie un amărât de meteorit? Puteţi s-o faceţi, nu? O s-o faceţi, nu? Nu, Tea? Mac? Spuneţi ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Sol!

   -Putem să deturnăm de pe traiectoria lui orice meteorit, zise Sol glacial, dar nu putem face o alegere. Între semenii noştri care mor de foame, rebeli sau nu şi pământenii din rândul cărora cunoaştem un singur individ şi acela un măscărici. Pe tine. Şi pe de altă parte, continuă Sol, noi am făcut această călătorie pentru a o recupera pe Tea, care şi-a terminat studiul asupra planetei Pământ şi trebuie să se întoarcă acasă şi nu pentru acte de binefacere. A, vreau sa-ţi  spun că Tea a insistat foarte mult ca această discuţie să aibă loc şi să vă avertizez asupra evenimentului de peste doi ani, zece zile şi...Sol îşi privi ceasul, patru ore. Doar datorită rugăminţilor ei te-am informat, încălcând astfel neutralitatea ca principiu al nostru. Ce vei face, ce veţi face, e problema voastră. Mac, îmbarcă-l pe domnul Plaur într-o navetă şi du-l acasă.

   -Voi pleca împreună cu el, zise Tea.

 

 

*

 

 

    Cei trei bărbaţi tocmai se ridicau de la masă când Tea rostea acele cuvinte. Au rămas toţi nemişcaţi, într-o poziţie caraghioasă, cu fundurile suspendate în aer şi spinările împinse înainte. După câteva clipe s-au lăsat toţi să cadă înapoi, în scaune.

   -Ce-ai zis? Ce-ai spus, Tea? izbucni Sol într-un hohot de râs. Vrei să rămâi cu pământeanul? Mac şi Gib aveau şi ei pe chip câte un zâmbet strâmb, a nedumerire. Vrei să rămâi cu pământeanul? repetă Sol aproape bâlbâit. Îţi ordon să rămâi la bord. Peste patru ore vom pleca, avem o distorsiune de care trebuie să profităm. Acum du-te în cabina ta şi să nu-ţi văd faţa până ajungem acasă! Mac, du-l pe pământean de aici, izbi Sol cu pumnul în masa moale, cu venele de la tâmple umflate.

   -Nu-mi poţi da ordine, comandante, zise Tea sarcastic, pe nava ta eu am statutul de pasager iar mandatul meu de cercetător pe planeta Pământ expiră când hotărăsc eu. Mă voi întoarce acolo şi tu sau altcineva nu mă puteţi opri. Mac, pregăteşte naveta, eu merg să-mi iau lucrurile. Dispăru prin peretele acela gelatinos înainte ca Mac să poată scoate vreo vorbă.

   Se lăsase o linişte în încăpere de-mi auzeam pulsul în urechi. Cei trei mă priveau ţintă, cu o duşmănie nedisimulată, m-ar fi ucis cu dragă inimă şi nu-mi dădeam seama ce-i opreşte.

   -Ce facem, Sol? sparse tăcerea întrebarea lui Gib. O lăsăm pe nebună să plece?

   -Da, o lăsăm, ce altceva putem face? Nu avem nici un fel de autoritate asupra ei. Iar dacă încercăm să folosim metode violente, sigur va invoca primul amendament. Du-i pe Pământ, Mac, într-un fel o admir pentru curajul ei, mai zise Sol, după care se ridică şi porni încet, cu umerii căzuţi, către o ieşire numai de el ştiută.

    Mergeam cu pas alert pe un culoar îngust, Mac in frunte, apoi Tea şi la urmă eu. Tea avea încins pe umeri un rucsac iar în mâna stângă ducea o valiză mărişoară, ce părea destul de grea. Am întins mâna şi am apucat mânerul cu gândul să car eu acel bagaj, dar femeia m-a respins cu o smucitură a trupului. La capătul coridorului s-a deschis o uşă şi am părtuns toţi trei într-un ascensor destul de strâmt. Am coborât câteva secunde stând încordaţi, ca nu cumva să ne atingem unul de celălalt. Am ieşit într-un hangar bine luminat, unde stăteau aliniate patru vehicule de forma unui ou şi nu mai mari ca o maşină de teren, cum aveam pe pământ. Erau cafeni la culoare şi păreau făcute din ţiglă, în afara celor patru hublouri trapezoidale de cristal, montate simetric, probabil acolo unde era faţa navetei.

   -Să ne grăbim, Mac, zise Tea rece. Trebuie să prindeţi distorsiunea, altfel, cine ştie, veţi fi nevoiţi să mai pierdeţi vreo doi, trei ani pe aici şi poate chiar să asistaţi cum mor şapte miliarde de oameni.

   -Şapte miliarde ai zis? Şapte miliarde sunt ăştia? întrebă Mac sincer uimit. Aşa e, Plaur? se întoarse şi către mine. Dar ştiu că nu vă pierdeţi vremea...alcool şi sex, vorba ta, de-aia ardeţi încă petrol, şapte miliarde... continuă Mac să vorbească singur.

    Călătoria a durat cam zece minute. M-am uitat afară dar n-am reuşit să disting nimic, doar ceva ca nişte scântei care alunecau ameţitor de repede pe lângă hublouri.

   -O să debarcaţi la aceleaşi coordonate de unde l-am ridicat pe Plaur. Ajungem în treizeci de secunde. Este ora locală patru AM, adică dimineaţa, Nuc, râse Mac cu poftă.

  -Să ţi-o trag, i-am arătat eu degetul mijlociu şi am sărit sprinten pe uşa care tocmai se deschidea. Am ocolit naveta cu gând să o ajut pe Tea cu bagajele, dar ea coborâse deja şi vorbea cu pilotul prin hubloul deschis, intr-o limbă necunoscută mie. Apoi vehiculul a început să se înalţe uşor, ca un fulg ridicat de vânt, ca să dispară intr-o clipă, una cu stelele de pe cer.

 

*

 

   Ne aflam, eu şi Tea în parcarea din spatele blocului meu, chiar lângă tomberonul de gunoi. Stăteam faţă în faţă şi ne uitam unul la celălalt. O haită de vreo şase câini începu să ne latre cu răutate, înaintând din întuneric către picioarele noastre, doi paşi înainte, unul înapoi. Tea se lipi instinctiv de mine, iar eu m-am răstit plictisit la dulăul care părea a fi şeful:

   -Mai taci, Colţosule, că mă doare capul de lătrătura voastră, apoi m-am aplecat să iau bagajele Teei, rucsacul şi valiza argintie. Să mergem în casă, Tea, ăştia or să trezească tot cartierul cu hămăiala lor, eu stau la prima scară, la etajul doi.

   -Ştiu unde stai, Nuc, doar eu te-am scos alaltăieri în oraş...

    Colţosul era la picioarele mele, îmi mirosea genunchii şi se bucura dând din coadă cu fund cu tot. Lătra scurt în răstimpuri, parcă voia să spună: “Te cunosc, eşti flăcăul ăla de la doi care ne dă mereu pizza rece şi vine acasă cam pe la ora asta. Eşti OK”.

   Uşa de la apartament era descuiată. Tea a intrat prima şi a aprins luminile apoi mi-a luat din mâna valiza argintie, căutând un loc unde să o aşeze. Greu, în casa mea abia dacă puteai găsi loc unde  să aşezi un telefon mobil.

   -Ce ai în ea? am întrebat. În valiză.

   -Informatii, Nuc, informaţii vitale pentru ceea ce avem noi de făcut şi ceva instrumente pe care nu le puteam procura de pe pamânt, răspunse Tea. Mi-e foame, găsim ceva de mâncare în casa asta?

   -O să caut imediat în frigider, trebuie să fie ceva...

   -Trebuie să gaseşti mai întâi frigiderul, râse Tea bine dispusă. Şti, mă simt bine în casa ta, Nuc, mă simt chiar în siguranţă. E o dezordine cruntă aici dar toate lucrurile sunt curate. Rufele tale pe care stau eu acum sunt proaspăt spălate – data viitoare să pui mai puţin balsam - dar nu sunt călcate. Ştiu, continuă Tea, că le spală maşina, dar de călcat trebuie să le calci singur.

   -Mi le calcă mama. Dar, Tea, de unde cunoşti tu atâtea amănunte despre nimicurile astea? Că rufele se calcă, că se pune balsam, dezordine cruntă, maşină de spălat, doar faci parte dintr-o civilizaţie care călătoreşte ani lumină, mi-e şi frică să mă gândesc. Cum ai învăţat atâtea lucruri despre noi?

   -Am trăit aproape zece ani pe pământ, Nuc, am călătorit, am studiat, am muncit cot la cot cu pământenii, vă cunosc bine,bine. Aduci ceva de mâncare?

    M-am repezit în bucătărie, la frigider. O cutie de lapte încă în garanţie, biscuiţi săraţi, pizza rece – asta Colţosului - , o bucată de slănină afumată de la ţară, muştar cu hrean şi două cepe.

   -N-am mâncat până acum slănină afumată cu ceapă crudă, bălmăji Tea cu gura plină. Chiar că meritaţi o şansă. Eu unde dorm? Sunt foarte obosită , vreau să dorm. Iar mâine vom vorbi.

    Moţăia cu ceafa rezemată de speteaza canapelei. Am luat-o în braţe ca pe un copil adormit şi am deschis uşa dormitorului cu piciorul. Am aşezat-o în patul meu şi i-am mângâiat părul roşcat, fără să-l ating. Am învelit-o cu pledul şi i-am închinat chipul: “coboară-Ţi, Doamne privirea asupra ei şi ia-o în grija Ta, că doar mâinile Tale puteau zămisli făptura asta”.  Apoi m-am dus în camera cealaltă, m-am cuibărit pe canapea printre rufele necălcate şi am adormit instantaneu.

 

*

 

    Zgomotul turbinei creştea constant şi asurzitor. “O, nu, nu din nou”, a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte, frecându-mi ochii năclăiţi de somn. Tea pornise aspiratorul şi curăţa meticulos bucată cu bucată din camera în care ne aflam, sufrageria mea. În jur totul era pus în ordine, chiar şi şosetele mele lăsate lângă pat dispăruseră, ce mai, semăna a casă de om.

   -Trezeşte-te, Nuc, e unu PM, adică după amiază, râse Tea zglobiu. Ai dormit aproape opt ore, n-avem hrană, eu nu am cu ce să mă îmbrac, doar nu crezi că o să port combinezonul ăsta până la adânci bătrâneţi. Ceva bani ai? După ce ne întoarcem de la cumpărături avem de treabă, mâine plecăm în Germania.

    -Dacă n-aveai aspiratorul în mâna aş fi crezut că eşti fosta mea nevastă. Cum adică plecăm în Germania?

    -Fosta ta nevastă nu curăţa cu aspiratorul?

    -Ba da, dar foarte-foarte rar şi niciodată nu aspira tavanul. Spune-mi, Tea, ce e cu Germania?

    -Te lămuresc în drum spre mall, acum grăbeşte-te un pic, n-avem prea mult timp la dispoziţie.

   -Normal că n-avem timp, doar mergem să-ţi cumperi haine, nu? În mall..., unde sunt aproape o sută de magazine...

    În maşina mea, o maşină bună, de ultimă generaţie, era foarte cald, soarele blând de septembrie bătuse în geamuri, era aproape trei după amiaza. Am pornit aerul condiţionat şi am selectat un post de radio.

   -Zi-mi de Germania, Tea.

   -Plecăm mâine dimineaţă la opt, am găsit un zbor spre Munchen, am făcut şi rezervările. Vom merge la sediul ESO de la Garching, un orăşel aflat la câţiva kilometri de Munchen şi vom discuta cu cei de acolo. Ei coordonează activitatea observatorului astronomic Paranal din Chile. E singurul loc de unde avem şanse să observăm meteoritul, bineânţeles dacă a fost deja direcţionat către Terra. După părerea mea ar fi cam devreme, dar nu putem risca.

   -Şi dacă cei de la ESO ne dau aprobarea plecăm in Chile? am intrebat în timp ce dădeam prioritate la o trecere de pietoni.

    - Plecăm oricum, cu aprobare sau fără, raspunse Tea. Te-am buzunărit şi am găsit trei carduri bancare, am avut nevoie să cumpăr biletele pentru Munchen. Tu câţi bani ai?

   -Hm, tipic, m-am abţinut să nu râd şi mi-am compus o faţă serioasă. Tea, tu chiar ai venit de pe planeta aia din Centauri sau eşti pământeancă get-beget şi vrei să mă faci de lovele? Am vreo trei mii de euro, toţi banii mei, dar se pare că abia or să-ţi ajungă pentru haine.

   -Trei mii de euro? Păi nu sunt suficienţi, zise Tea privindu-mă cu ochii mari, va trebui să mergem in Chile.

   -Ţeapă, ai pariat pe calul necâştigător, cu fizicul tău îţi trăgeai lejer un fotbalist, am continuat s-o tachinez, cu fălcile încleştate ca să nu mă buşească râsul.

   -Am pariat pe tine acum treizeci de ani când ai eliberat căţelul acela, am pariat pe tine văzând cu câtă dragoste ai grijă de fetele tale chiar dacă eşti divorţat de patru ani şi ele locuiesc cu maică-sa, ştiu cât ai muncit în viaţa ta, ştiu cât eşti de altruist, de doişpe ani înghiţi antidepresive şi tranchilizante ca să le poţi duce pe toate. Ţi-ai dărui inima din piept primului venit, fără să stai prea mult pe gânduri. D-aia am pariat pe tine, Nuc! Tea plângea cu lacrimi mari, rotunde.

    Am tras brusc pe dreapta şi am cuprins-o în braţe. Ea şi-a lăsat fruntea să cadă în poala mea, hohotind amarnic din umeri, îi simţeam lacrimile pe coapsa dreapta, arsura lor trecea prin materialul gros, de blugi.

   -Tea, Tea, ridică-te. I-am cuprins capul roşcovan în palme şi i-am şters lacrimile cu degetele mari. Îmi venea să i le beau şi să mă-mbăt cu ele, aveam un nod în gât, făceam eforturi să nu mă podidească şi pe mine plânsul. Am pornit motorul şi am demarat. “Să ne ia şi poliţia, băi copilule, nici nu vreau să-mi închipui ce explicaţie le-ai fi dat”... Am găsit cu greu un loc în parcarea de la mall.

   -Să nu-mi ceri, i-am zis Teei pe când păşeam în holul imens, inţesat de restaurante, să nu-mi ceri să merg cu tine să-ţi cumperi haine. O să te aştept la masa asta, pe scaunul ăsta, când te întorci comandăm şi ceva de mâncare. Ai trei carduri, rosu, galben, albastru, mulge-le. Am luat un şerveţel de hârtie din suportul de pe masă şi i-am notat codurile PIN. Tea stătea in picioare şi mă privea drept în ochi, fără să se clintească.

   -Şi mie cine o să-mi spună dacă îmi vin bine hainele, Nuc? Cine o să-mi spună dacă sunt frumoasă?

    În clipa aceea inima mea s-a topit şi mi-a curs prin vene. Fata asta avea treizeci şi doi de ani de-ai ei şi  părea de douăzeci şi cinci de-ai noştri, era medic, şi venea din întunecimile Cosmosului. De unde atâta candoare pe chip? De unde privirea aceea de copil care îi cere tatălui său o jucărie? Am sărit in picioare.

   -Atunci să mergem impreună la cumpărături, Tea şi am pornit de-a lungul holului acela imens, iar ea mă urma, cu nişte paşi de parcă ar fi jucat şotronul.

    Ne-am perindat prin magazine şi într-o oră jumate aveam cinci sacoşe mari de carton înţesate cu haine. Totul îi venea bine, de parcă fuseseră comandate special pentru ea. Îmbrăcaminte casual, office, sport, o canadiană, două perechi de blugi, încălţari de toate felurile.

   -Nuc, sunt fericită şi flămândă, du-mă undeva să mâncam, zise Tea bălăbănindu-şi sacoşele pe care nu mă lăsase să i le car şi lovindu-se de oamenii din jur. Du-mă la restaurantul unde ne-am oprit prima dată. Au paste, am văzut în vitrină.

    Când am ajuns, locul era înţesat de lume, se formase un cerc de gură-cască şi toţi se înghesuiau să vadă mai bine.

    -Ce se întâmplă, am întrebat la nimereală spre gloata aceea, e vreo reducere la spaghete?

   -I s-a facut rău unuia, am primit trei răspunsuri din trei direcţii diferite, zace întins pe spate, nici nu mişcă, o fi murit...

   -Nu mai apare ambulanţa aia? se auzi din mulţime vocea plânsă a unei femei. Dragule, rezistă, vor veni imediat, să nu mă laşi...se auzea hohotul femeii.

   -Nuc, ajută-mă să-mi fac loc, zise Tea lăsând să-i cadă bagajele din mâini. Cred că cineva are nevoie de ajutor.

    Am pornit să creez o breşă prin mulţimea aceea, împărţind coate în stânga şi-n dreapta iar Tea, în spatele meu mă apucase zdravăn de cureaua de la blugi şi înainta odată cu mine.

   -Medic, medic, avem un medic aici, strigam ca apucatul, daţi-vă la o parte, băi nebunilor!

    Barbatul, de vreo şaizeci de ani, zăcea pe spate fără să dea vreun semn de viaţă. Tea îngenunchie lângă el, îi deschise cămaşa smulgându-i nasturii şi îşi lipi urechea de pieptul lui.

   -IMA apical, fibrilaţie ventriculară, obturaţie de căi respiratorii superioare, ţipă ea către nimeni. Nuc, vino să mă ajuţi, şi-a înghiţit limba, ridică-l de ceafă să-i cadă capul pe spate, îmi trebuie un cleşte, strigă Tea făcându-şi ochii roată, are cineva un cleşte? Ăla, ăla e bun, se opri cu privirea la vitrina cu paste şi cu degetul întins, adu-mi-l repede, Nuc!

    Tea arăta către instumentul acela zimţat cu care se servesc spaghetele. M-am întins cu burta peste tejgheaua de sticlă şi l-am apucat.

    -Acum încearcă să-i deschizi gura, zise Tea, bagă-ţi degetele printre dinţii lui şi trage.

    Gura bolnavului s-a deschis relativ uşor iar Tea a apucat limba cu cleştele acela şi a tras-o. Eu eram în transă, parcă vedeam un film prost, dacă m-aş fi trezit cu un cornet de floricele in braţe, mi s-ar fi părut absolut normal.

   -Acum tu o să-i faci respiraţie artificială iar eu masaj cardiac, strânge-i bine nările cu degetele si introduci aer odată la patru compresiuni de-ale mele.

   -Să introduc ce? am intrebat cu un zâmbet tâmp pe faţă. La compresiuni?

     În clipa aceea apăru echipajul de pe ambulanţă, un barbat şi o femeie iar Tea îi luă in primire.

   -Vreau doua linii venoase, EKG şi trusa de intubaj traheal. Încărcaţi defibrilatorul la două sute. Acum !

   -Iar eu vreau să eliberaţi perimetrul, acum! se răsti bărbatul în uniformă roşie, de aici e treaba noastră. Apoi îngenunchie lângă bolnav şi îi lipi stetoscopul de piept.

   -Fibrilaţie ventriculară, se întoarse el involuntar către Tea apoi, parcă dezmeticindu-se, îi strigă din nou răstit:

   -N-ai plecat? Eliberează imediat perimetrul, tu-i gura mă-si de treabă, mă-mpiedic de tine. Gina, încarcă defibrilatorul, îi ordonă femeii din echipaj, la două sute, cum a zis domnişoara... Şi pune-i doua linii venoase...

   -Eşti medic, domnişoară, studentă la medicină? întrebă doctorul în timp ce intuba pacientul.

   -Sunt medic, răspunse Tea dintr-o rasuflare, lăsaţi-mă să vă ajut, omul ăsta mai are cel mult cinci minute, e vorba de o stenoză pe artera coronară stângă descendenta anterioară.

   -Ha, Ha, râse doctorul sincer amuzat. De unde şti, i-ai făcut vreo coronarografie la magazinul de combinezoane albastre? Bine, continuă el, ajută-ne, apucă balonul şi dă-i aer.

   -I-am ascultat zgomotul cardiac, zise Tea şi începu să apese mingea aceea transparentă, în timp ce medicul de la ambulanţă punea padelele pe pieptul bolnavului.

   -Liber!

    Trupul întins pe ciment tresări într-o convulsie.

   -Nimic, strigă doctorul cu ochii pe monitor. Gina, încarcă la trei sute! Liber!

   -Nu răspunde, îl pierdem, mergem la spital, Gina, targa, continuăm în maşină.

   -Doctore, nu plecaţi, pâna la spital moare, zise  Tea în şoaptă. O să-l deschid. Nuc, împrăştie lumea asta de aici. Doamnă asistent, aduceţi-mi trusa de chirurgie din maşină.

    Asistenta îşi privea nedumerită şeful, fără să schiţeze vreun gest.

   -Dă-mi trusa, ţipă Tea scosă din minţi, acum! Iar dumneata montează creioanele la defibrilator şi încarcă la treizeci, îi porunci doctorului.

   -Du-te, Gina...o să moară...

   -O să ne băgaţi în puşcarie, domnişoară, zise femeia cu un zâmbet plăcut şi o luă la fugă spre ambulanţă.

    Tea deschise trusa – o valiză mare şi albă – şi apucă un aparat de ras. Turnă pe pieptul bolnavului puţină apă oxigenată, masă cu podul palmei apoi trase de patru ori cu lama. Şterse parul tăiat cu o compresă. Tamponă apoi din belsug toracele omului cu un lichid maroniu la culoare, îşi turnă şi ea pe mâini, apoi îsi puse o pereche de manuşi de cauciuc. Apucă un bisturiu, îl desigilă şi trase o tăietură lungă printre coastele a cincea şi a şasea, apoi încă o tăietura prin acelaşi loc. Căută apoi în trusă şi scoase un fel de menghină cu piuliţă fluture, fixă ghearele menghinei pe marginile tăieturii, între coaste şi începu să rotească piuliţa. Coastele se depărtau puţin câte puţin. Cu cealaltă mână tampona rana cu comprese sterile şi arunca la întâmplare şomoioagele pline de sânge.

   -Doctore, vreau patru unităţi de heparină si o seringă de douăzeci plină cu ser fiziologic, zise Tea la un moment dat, cu un ton de parcă ar fi întrebat cât e ceasul. Am intrat, e vasul despre care ţi-am vorbit.

    Apucă seringa cu ser şi penetră artera cu pricina intr-un loc numai de ea ştiut, apoi, cu podul palmei îi împinse pistonul cu toată forţa mâinilor ei gingaşe. Artera se dilată brusc iar sângele năvăli de partea cealaltă a stenozei, pulsând a viaţă. Repetă această procedură de trei ori apoi injectă cele patru unităţi de heparină.

   -Defibrilator!

    Atinse inima cu cele două vârfuri de oţel.

   -Liber !

   Şocul electric, abia resimţit potoli zbaterea inimii, zbatere de pasăre rănită.

   -Ritm sinusal, făcu Tea cu ochiul în timp ce-şi scotea mănuşile pline de sânge. Doctore, închide tu, pune doar copci metalice şi du-l la spital, un by-pass şi e ca nou.

   -Da, domnişoară, plecăm imediat, bălmăji omul fără să-şi poată lua ochii de la Tea. Plecăm...

   -Nuc, încă mi-e foame, dar ia ceva la pachet, o să mâncăm acasă. Eu o să-mi recuperez bagajele.

    -Tea, am zis în timp ce ne îndreptam către ieşire, pot să te întreb cava?

   -Da, întreabă-mă.

   -De unde ai ştiut că bărbatul era doctor şi femeia asistentă?

   -Aveau ecusoane, scria pe ele...

 

 

*

 

 

    Ajunşi acasă, Tea a intrat direct sub duş, era murdară de sânge. Auzeam apa curgând cu presiune în timp ce despachetam caserolele cu mâncare şi le aşezam pe o măsuţă de cafea pe care o aveam în sufragerie. Pusesem o faţă de masă albă făcută în patru şi între porţiile de mâncare am aşezat o lumânare roşie, cu suport de sticlă, pe care nu o folosisem vreodată. N-am adus alte tacâmuri, le-am lăsat pe cele de plastic, primite odată cu mâncarea. Masa arăta bine. Am luat totuşi lumânarea şi am pus-o la locul ei, pe un raft al bibliotecii.

   -Nuc, se auzi glasul Teei, ai un halat de baie?

   -Gaseşti în dulapul de sub fereastră, sunt împăturite lângă prosoape, am strigat eu mai tare de cât era nevoie.

    A ieşit din baie cu părul ud, desculţă şi înfăşurată intr-un halat de-al meu. Lăsa pe gresie şi pe parchet urmele de apă ale tălpilor goale. Părul roşcovan şi albul halatului alcătuiau un contrast năucitor, completat de strălucirea ochilor ei albaştri.

   -Doamne ce frumoasă esti, am şoptit cu vocea gâtuită, fără să-mi dau seama că rostesc acele cuvinte.

    Tea nu auzise. S-a trântit pe canapea şi a început să desfacă pachetele cu mâncare, ciugulind câte ceva din fiecare.

   -Nu ţi-e foame, Nuc? Mănâncă şi tu.

   -N-am chef. Mă gândesc de unde să fac rost de bani, în seara asta, zici că mâine dimineaţă plecăm la Munchen.

   -Da, la şase jumate trebuie să fim la aeroport pentru check-in, zise Tea ronţăind o aripă de pui. Şi după Germania, mergem în Chile.

   -Doamne-Dumnezeule, spui că mergem în Chile de parcă m-aş duce până la colţ să-mi iau ţigări, sau aş da o fugă pâna la Bucureşti, pe autostradă.

   -Nuc, tu ai uitat de unde vin eu? Chile ţi se pare departe? Se duce ţăranul în America de Sud, chicoti Tea bine dispusă. Vezi, am început să mă prind cum e cu miştocăreala, aşa cum îi spui tu, simţul umorului adică.

   -Da, am zis morocănos, eşti pe drumul cel bun. Ţara arde şi baba se piaptănă... Îl sun pe Chioru, ăsta are bani, firmă de construcţii, băgat în nu ştiu ce partid, e bou, nu ştie ce să facă cu banii, îi ţine prin bănci.

    Chioru, Dan pe numele lui, era cel mai bun prieten al meu. La fel de divorţat ca şi mine, locuia singur, două etaje mai sus. Ne vedeam destul de des, ne matoleam câteodată pe banii lui şi ne jeluiam unul pe umarul celuilalt ce de c... e viaţa asta. Am luat telefonul şi am format numărul.

   -Chiorule, coboară până la mine...Nu peste un sfert de oră, acum... Ce dacă eşti cu o tipă, ce p... mă-ti faci tu un sfert de oră cu o tipă, jucaţi şah? Coboară, e important... Da, toate alea sunt importante pentru mine... E descuiat...

   -A zis că vine, m-am trântit şi eu pe canapea lângă Tea şi am început să mănânc cu degetele de prin caserole. "Pleacă ţăranul mi, mi, mi"... am îngânat-o eu cu gura plina. O să ne dea şi bani, dar de câţi crezi că avem nevoie, Tea?

    -De vreo treizeci de mii.

   -De lei?

   -De euro.

   -Măicuţă, o să-i crească păr în talpă ăstuia când o auzi câţi bani îi cer.

    În momentul acela se auzi un ciocănit discret în uşă.

   -Ţi-am zis că e descuiat, am strigat cât mă ţinea gura.

   -Are you decent? întrebă Chioru din hol, apoi lăsă să i se vadă mutra in cadrul uşii de la sufragerie.

   -Salut, Nucule, ce urgenţa mă-ti ai zis... şi încremeni cu privirea asupra Teei, care-şi lingea un deget murdar de sos.

   -Ă, ă, sărutmăna domnişoară, scuzaţi exprimarea, eu sunt Dan, prietenul lui Nucu, adică... prieten bun... cel mai bun, izbuti să îngaime Chioru.

   -Bună seara, domnule Dan, pe mine mă cheamă Tea. Pot să-ţi spun Dan, ca între prieteni?

   -Da, sigur, Dan e foarte bine, între prieteni. Cine e domnişoara, Nucule, se întoarse Chioru către mine cu o faţă de-i plângeai de milă, n-am mai văzut-o până acum.

   -E prietena mea.

   -Mda, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, mormăi el astfel încât să fie sigur că l-am auzit.

   -Îi face lu’ mă-ta cuib, stai jos, Chiorule, avem de vorbit. Am nevoie de nişte bani împrumut. Ceva mai mulţi bani.

   -Nici nu mă mir că eşti lefter, zise el trăgând cu ochiul spre Tea. Şi eu aş fi fost. Până când vrei banii?

    -Pînă când nu-ţi trag una-n bot. E vorba de vreo treizeci de mii de euro.

   -Câât? sări Chioru în picioare. Treizeci de mii? Ai înebunit? Nu spun că nu ar face fătuca dar, Nucule, ai luat-o prea pe arătură şi începu să se scarpine cu degetul mic într-o ureche, de parcă n-ar fi auzit bine.

   -Plecăm în Chile.

   -În Chile? Unde mama-dracu mai e şi asta? De ce nu vă duceţi la Mamaia, nici n-o să bage de seamă diferenţa.

   -Chiorule, îmi dai banii? Treaba e mult mai serioasă decât o judeci tu acum cu mintea ta puţină. Trebuie să ajungem în Chile. Şi fără întrebări din partea ta. Nu-ţi pot da răspunsuri şi oricum, nu m-ai crede. Dă-mi banii şi vorbim când ne întoarcem.

   -Bine, zise Dan scărpinându-se pe începutul de chelie, îţi dau, oricum am plătit băutura pe care ai băgat-o în tine de vreo trei ori pe atâta. Dă-mi un cont, să fac transferul.

    Se aşeză la calculator şi începu să butoneze. Eu m-am întors către Tea şi i-am zis:

   -Ai văzut? S-a rezolvat, simplu ca bună ziua. Îl iubesc pe băiatul ăsta.

   -S-a rezolvat un c..., zise Dan de la calculator, e nevoie de douăzeci şi patru de ore să se aprobe tranzacţia, cică suma e prea mare şi că prin transfer poate apărea solicitarea de retragere numerar.

   -Eşti sigur? am întrebat de parcă ar fi fost vina lui. Mai încearcă odată, poate ai bulibăşit ceva pe acolo.

   -Sunt sigur, plecaţi şi voi poimâine, atunci totul va fi ok, o zi nu e un capăt de ţară.

   -Ba da, poate fi, Dane, poate fi, am zis uitându-mă ţintă la el. Ţi-am zis, o să-ţi spun totul când ne întoarcem.

   -Oricum, tranzacţia e făcută, mâine la ora asta poţi dispune de bani, zise Chioru. Sunt doar curios când şi de unde o să mi-i dai înapoi, la cât de varză eşti. Acum eu o să plec, am musafiri, sărutmâna Tea, mi-a părut bine, să şti că eu sunt o partidă mai bună decât ratatul ăsta, pa Nucu. Şi dispăru pe uşă înainte să-i pot arunca scrumiera în cap.

    După plecarea lui Dan, eu şi Tea am stat tăcuţi mai multă vreme. Prima care a rupt tăcerea a fost ea.

   -Nuc, nu putem să plecăm lefteri şi să pândim prin băncile din Germania dacă ne intra vreun ban în cont. O să recurg la o soluţie ilegală dar, cum spuneţi voi, scopul scuză mijloacele. Ai idee din ce sursă aş putea să transfer ceva bani în conturile tale? Toate cardurile pe care le ai sunt emise de bănci puternice, care au sucursale în toată lumea, nu ne rămâne decât să le umplem. Dar ai idee de unde?

   -Poţi să faci chestia asta, Tea? Păi da, sigur că poţi, întreb şi eu ca prostul.

   -Pot, dar e imoral.

   -Imoral pe dracu, singura condiţie e să nu ne ia poliţia.

   -Nici într-o mie de ani, zise Tea. Dar pe cine să păgubim, Nuc, noi nu suntem infractori.

   -Avem o misiune care ne permite să fim orice, Tea, că furăm nişte bani pentru asta, mare brânză. O să-i luăm de la un nelegiuit adevărat, nici n-o să bage de seamă, încearcă-l pe ăsta. Am scris un nume pe o bucată de hârtie şi i-am întins-o.

    Tea a deschis servieta ei argintie şi a scos de acolo un fel de tabletă. S-a aşezat într-un fotoliu şi a început să privească instrumentul acela mare cât un pachet de ţigari, fără să-l atingă, doar se uita la el cu ochii întredeschişi.

   -Ai avut dreptate Nuc, individul acesta are bani, aproape două miliarde. E român? Cum a făcut atâta bănet, a muncit pe brânci?

   -A muncit pe dracu, i-a furat, am zis cu năduf. Transferă o sută, nu, două sute de mii, să ne ajungă, dă-l în mă-sa cu miliardele lui.

    Tea mai privi câteva clipe tableta aceea, apoi îşi ridică ochii.

   -Gata, au intrat, două sute de mii de euro în conturile tale. Am folosit o bancă din Insulele Virgine, acolo m-au dus conexiunile. Acum la culcare, Nuc, mâine te trezeşti la cinci dimineaţa. Eu o să mai stau o jumatate de oră, să fac bagajele. Noapte bună!

    M-am întins pe canapea şi mi-am scos ceasul de la mână. Cicatricea lui Sol era acolo, pe încheietură, bine conturată. Mi-am tras pătura în cap, să nu mă supere lumina şi să nu fiu tentat să mă holbez la picioarele Teei.

 

*

 

    Ceasul a sunat la cinci fără zece. M-am trezit odihnit şi flămând, mi-am coborât picioarele din pat dar am mai zăbovit ceva, in fund, pe marginea canapelei. Mirosea a cafea proaspătă şi a mâncare, lumina din bucătărie era aprinsă.

   -Micul dejun este servit, apăru Tea ducând o tavă, piept de pui pane şi cafea. Îl rog pe domnul să se grăbească, se maimuţări ea, peste o jumătate de oră trebuie să plecăm. Eu mă duc să mă schimb.

    După ce am mâncat, mi-am luat cana de cafea şi am apucat-o către baie, cu gândul la călătoria ce avea să urmeze. Cănd am ieşit, cu un prosop încins peste mijloc, Tea era gata. Purta un trening alb, pantofi şi şapcă sport.

   -Ţi-am pregătit haine, zise ea, blugi şi un tricou. Nu vom lua multe bagaje, putem să mai cumpărăm câte ceva în drumurile noastre. Să nu-ti uiţi paşaportul, eu o să chem un taxi, nu mergem cu maşina ta la aeroport, cine ştie când ne vom întoarce.

   -Da, mamă, am răspuns monosilabic.

   -Coborâm, taxiul vine în trei minute, avem fiecare câte un rucsac plus valiza mea pe care ai s-o duci tu, stinge luminile, continuă să turuie Tea. Încuie uşa.

   -Doamne, ce sămânţă de vorbă ai în dimineaţa asta, mi-ai împuiat timpanele, mă doare capul, poţi să faci o pauză?

   -Nu pot, răspunse Tea, sunt foarte bine dispusă.

    Taxiul sosise deja. Când ne-a vazut, şoferul a sărit de la volan şi a deschis portbagajul unde ne-a aşezat cu grijă bagajele. Eu şi Tea ne-am instalat pe bancheta din spate.

   -Unde să fie? întrebă omul în timp ce-şi punea centura de siguranţă.

   -Aeroportul Otopeni, la şase jumate avem check-in.

   -E şase fără douăzeci, şaizeci de kilonetrii, floare la ureche, mai zise şoferul bucuros de o cursă grasă.

    In aeroport nu era prea multa lume. Zborul nostru se îmbarca de la poarta patru şi deocamdată nu era nimeni pentru check-in, era abia şase şi un sfert. În holul mare se aflau mai multe sucursale de bănci, aşa că m-am hotărât să scot nişte bani. Am intrat într-una din ele unde aveam un cont alimentat de Tea şi m-am apropiat de singurul ghişeu existent, protejat cu sticlă securizată. Eram singurul client.  Încercam să fiu cât se poate de calm şi să nu mi se citească emoţia pe chip. Am pus cartea de identitate în sertarul acela special  şi am salutat.

   -Sărutmâna, domnişoară. Care e suma maximă pe care o pot retrage fără o notificare prealabilă?

   -Zece mii de euro sau echivalent în lei, răspunse femeia de dincolo de geam in timp ce butona tastatura. Dacă nu folosiţi bancomatul, comisionul este de zero sinci la sută. Ce sumă doriţi şi în ce valută, întrebă ea mecanic, înăbuşindu-şi un căscat.

   -Zece mii, am zis, euro.

    Femeia se mişca încet sau aşa mi se părea mie, se uita când la monitor, când la mine, cănd la buletinul meu, ca să o ia apoi de la capăt.

   A început să-mi fie un pic de teamă. “Tea, Tea, cum mă trimiţi tu să scot zece mii de euro pe care nu-i am”. Îmi strângeam cu forţă degetele mari în pumni, aşteptând verdictul adormitei de la ghişeu. Am auzit apoi cum imprimanta începe să bâzâie, ca pe un sunet izbăvitor, ştiam acum că totul e în regulă.

   -Vă rog să semnaţi.

    Am semnat hârtia ce-mi fusese împinsă cu sertarul acela, apoi am primit un teanc de bancnote şi ceva mărunţiş. Am luat hârtiile, le-am făcut în două şi le-am îndesat într-un buzunar din faţă al blugilor, puteau să fie şi tăieturi de ziar, că n-aş fi băgat de seamă. Când m-am văzut ieşit pe uşa aceea de sticlă, am tras adânc aer în piept. “N-am stofă de infractor”, mi-am zis eu cu o oarecare părere de rău şi am pornit către poarta de îmbarcare.

    Ne-am aşezat la coada formată din vreo zece persoane, partenerii noştri de zbor. Controlul se derula anevoie, era acolo şi un poliţist de frontieră care ţinea în lesă un labrador frumos, câinele adulmeca din când în când bagajele pasagerilor, la comanda stăpânului.

   -Eşti încordat, Nuc, şopti Tea fără să ma privească, ţi-a fost teamă şi la ghişeul băncii.

   -De unde şti?

   -Te-am urnărit prin uşa de sticlă, limbajul trupului era edificator, ca şi acum, de altfel. Nuc, alungă-ţi frica, nu-i da voie să pună stăpânire pe tine. Odată trecut de acest punct de control, viaţa ta se va schimba, nimic nu va mai fi ca înainte. Vei avea nevoie de calm, sânge rece, curaj şi discernământ. Nu va fi uşor dar eu voi fi mereu lângă tine şi te voi ajuta. După ce se vor fi terminat toate, vei fi alt om, vei vedea, încheie Tea. Ne venise rândul la control.

   -Va rog să prezentaţi paşapoartele şi biletele de călătorie, spuse omul în uniformă, puneţi bagajele pe bandă şi goliţi-vă buzunarele în cutie. Scopul călătoriei? Sunteţi împreună?

    M-am uitat spre Tea, dar ea nu scotea o vorbă, afişase o mină de amantă dusă de şeful ei în ţările calde, la plajă. Trebuia să mă descurc singur, doar eram bărbatul, nu?

   -Da, împreună, turism şi cercetare, suntem astronomi, i-am raspuns omului cu un calm de care nu mă credeam în stare.

   -Câţi bani aveţi asupra dumneavoastra? întrebă ofiţerul cu ochii la mormanul de bancnote din cutia de plastic.

   -Nu mai mult de zece mii de euro, am raspuns mirat şi eu de ceea ce scosesem din buzunare.

   -Şi aşa ţineţi dumneavoastră zece mii de euro, îngrămădiţi prin buzunarele de la blugi? întrebă omul.

   -Mda, sunt banii din care mai dau la băieţii care-mi spală parbrizul, pe la semafoare, încercai eu o glumă.

   -Vă rog să deschideţi acest bagaj, îmi indică el valiza argintie.

    Habar n-aveam ce conţine acea valiză, nu ştiam nici măcar cum se descuie. Tea era impasibilă, intrase în vorbă cu ofiţerul care conducea câinele.

    -Frumos căţel, domnule poliţist, muşcă? Pot să-l mângâi?

   -Cum să muşte, domnişoară, o fată frumoasă ca dumneavoastră? E blând şi prietenos, treaba lui e să miroasă droguri şi explozibil. Îl cheamă Untuleţ, după culoare lui, ia mângâiaţi-l, se umflă în pene omul cu câinele.

     Tea se lăsă pe vine şi puse mâna pe creştetul animalului, nu-l mângâia, doar îi ţinea mâna pe cap şi îl privea în ochi. Untuleţ stătea cuminte, chiar prea cuminte şi doar arar dădea  din coadă.

      Am apăsat butoanele laterale ale valizei arginti, iar aceasta s-a deschis cu un declic. Am ridicat capacul, curios să văd ce conţine. Jumătate din spaţiu era ocupată de o cutie metalică de culoare gri, legată cu două barete cu cataramă ca să nu se zdruncine. Mai era un fel de laptop, tableta pe care o folosise Tea pentru transferul banilor şi mai multe coli de plastic transparent, format A4.

    -Ce aveţi în valiză, întrebă ofiţerul, ce conţin aceste cutii?

    Am aruncat fulgerător o privire către Tea, dar ea continua să se joace cu câinele , fără să mă bage în seamă.

    -Conţin instrumente folosite în astronomie, am răspuns făcând pe deşteptul. Sunt foarte sensibile şi de aceea nu le vom da la cală. Dar dacă le-aţi scanat deja cu raze X, mai e vreo problemă?

   -Da, este o problemă, scanerul ne semnalează că aceste cutii sunt goale, aşa că vă rog să le deschideţi, zise ofiţerul.

   -Niciodată, m-am răţoit eu, dumneata şti ce înseamnă să reglezi, să calibrezi şi mai ales să menţii parametrii neschimbaţi la nişte instumente folosite în astronomie? Dumneata şti ce înseamnă o miime de grad în astronomie? E ca şi cum te-ai urca în tren să mergi la Craiova şi te-ai trezi la Bârlad. Eram aşa vehement în protestul meu că ajunsesem să cred sincer ceea ce spuneam. Aţi găsit în bagajele mele ceva ce poate periclita siguranţa zborului? Nu! Atunci vă rog să ne permiteţi îmbarcarea.

   -Tase, adu câinele, se răsti controlorul vizibil enervat că Tase n-avea altă treabă decât să-i facă ochi dulci Teei.

    Untuleţ mirosi plictisit valiza dar nu dădu vreun semn că ar fi ceva în neregulă, din punctul lui de vedere.

   -Va dorim un zbor plăcut, spuse într-un final ofiţerul de la check-in şi ne înapoie paşapoartele.

    Însoţitoarea de bord ne conduse la clasa întâi.

   -Nu mâncăm da’ ne purtăm, business-class, am început să comentez în timp ce mă tolăneam în fotoliul confortabil şi mă foiam să-mi găsesc locul. M-ai lăsat să-mi bat capul singur cu ăla de la îmbarcare şi tu te jucai cu javra aia, Tea. Eşti o nesuferită.

   -Ai început antrenamentul, Nuc şi pot să spun că te-ai descurcat binişor. Şi asta n-a fost nimic în comparaţie cu ce te aşteaptă de acum încolo. Oricum, treaba cea mai grea eu am făcut-o, pe tine te-am lăsat să te ocupi de fleacuri, cum îi stă bine unui începător.

   -Cea mai grea treabă? am sărit eu ofensat. N-ai mişcat un deget, l-ai scărpinat pe Untuleţ între urechi şi te-ai hlizit cu ăla care-l ţinea de lesă. Câţi cu nădragi, toţi îmi sunt dragi...

    -Exact, zise Tea, în timp ce-şi punea ochelarii aceia din stofă neagră ca să nu te supere lumina când dormi. Vreau trei ore de somn, Nuc, adică fără sporovăiala ta sâcâitoare şi-mi întoarse spatele, punându-şi capul pe tetiera moale.

   -Nuc, mai zise ea fără să se mişte.

   -Ce mai e, Zorro?

   -Eşti gelos?

   -Da, sunt.

    Aeronava tocmai se desprindea de pistă. Ne îndreptam către Munchen.

 

 

 

 

 

Vizualizări: 186

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mi-a plăcut, aştept urmarea.

Nuc... ăăă adică Cristi, am recitit jumătate din proza ta care sună foarte frumos citită împreună, cursiv şi bogată în imaginaţie, ironică, hilară, relaxantă. Te declar prozator talentat. Nu-mi vine să cred că e prima... dar este treaba ta. Eu mă bucur că ţi-am întâlnit scrierea.

Însă, mai trebuie să treci şi să mai corectezi câte ceva, pentru a fi şi corectă. Poate o vei aduna în vreo carte şi e păcat să nu fie corectă. În primul rând mai ai diacritice de pus, în special la ''î'' şi la ''ă'', apoi mai ai ''î'' în loc de ''â''.

covrigul sau biscuitele sau nucile,- de aici va trebui să scoţi un ''sau''. pui o virgulă în locul lui.

albaştrii,- albaştri, îmi amintesc că ţi-am mai spus să corectezi asta.

balmajii eu fără- bălmăji

nu putem face o alegere. Între semenii noştri - aici fără punct. Se cere explicaţia în aceeaşi frază.

Restul voi citi mâine sau în altă zi.

Am recitit cu plăcere, Sofy!

Interesant de ştiut ar fi ce căuta Tea în casă la a lu' Bulumac, dar asta bănuiesc că se va revela cititorului de-a lungul povestirii.

Am observat şi eu câteva scăpări, dacă mi se permite:

- comisionul e de zero sinci la sută

- de unde ştii

-după culoarea lui

-valizei argintii

E greu să-ţi faci corecturile de unul singur. Eeu credeam că atunci când se publică, treaba asta aparţine editorului :)))))

aveţi dreptate, Sofy, Chris, e nevoie de corecturi din greu.

Sofy, n-am mai scris, nici măcar la  limba română nu stau foarte bine după cum se vede. 

Chris, mă scoate din minţi să scriu cu diacritice, nu sunt obişnuit. Şi vorba ta, e mai uşor să-ţi corecteze altcineva textul, chiar mă bucură acest lucru.

cristi

Cristiane, ia exemplu de la Nuc şi mergi înainte. Cât despre exprimare şi tehnoredactare, nu-ţi trebuie decât puţină atenţie. Va fi din ce în ce mai bine. Aşa am început şi eu, iar Sofy şi Corina nu m-au iertat. Şi le mulţumesc. Acum am puţine greşeli, dar tot sunt. Este inevitabil când lucrezi pe un text. Şi cum spun prietenele noastre, după dospire... 

olteanu cristian a spus :

aveţi dreptate, Sofy, Chris, e nevoie de corecturi din greu.

Sofy, n-am mai scris, nici măcar la  limba română nu stau foarte bine după cum se vede. 

Captivant! Am recitit/ citit cu placere. Ai talent!

Cu prietenie,

Am citit cu plăcere și interes.

“N-am stofă de infractor”

Cu siguranță ai de prozator.

corect: înnod

Și totuși aș recomanda fragmente de o intindere mai redusă. Felicitări!

Stefana, Corina, Lisia, Mihaela, cuvintele voastre mi-au mers la suflet.

Mulţumesc !

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu
  6. Toader Răduță
  7. Nicolae Rolea
  8. Angelina Nădejde
  9. Mariana Suciu

Activitatea Recentă

Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Următoarea bătaie a inimii a lui x
cu 8 minute în urmă
Postări de log efectuate de Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
Postări de log efectuate de Monica Pester
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog în flux de Lumină a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog în flux de Lumină a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Peste-al vârfurilor murmur a utilizatorului gabriel cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Peste-al vârfurilor murmur a lui gabriel cristea
cu 3 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog :Spre Sine a utilizatorului Monica Pester
cu 3 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog în flux de Lumină a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog :Spre Sine a utilizatorului Monica Pester
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Munteanu Manuela îi place postarea pe blog Peste-al vârfurilor murmur a lui gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog :Spre Sine a lui Monica Pester
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog dacă pot a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Statică a utilizatorului Monica Pester
cu 5 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Claustrat a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
J’arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu funii de lumină a utilizatorului J’arrive!
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Manifest poetic a lui Reus
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Manifest poetic (regândită) a lui Reus
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Claustrat a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ***** a utilizatorului miodrag radanov
cu 7 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor