Mehmet Deliù

[Tudor Cicu]

Mehmet Deliù

                                                 

 

   Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare durere.

   - Tu eşti a lu... încerca să-mi spună, tot căutând să-și amintească despre ai mei. Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.

    Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?

     -Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...

   Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata era cu oile mai tot timpul, pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă de era să cad pe spate de spaimă.

     -Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța cu cai, cum făcea bunicul.)

   Când mi-a dat drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap?

   Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările:

   - Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii!   Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină și cred că nici nu mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca ce mă urmărea. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo. 

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Fantastic mai povestiți! Ori de câte ori vă citesc, am senzația că mă aflu la Hanul Ancuței.

[Tudor Cicu]

Mulțumesc de comentariu, doamnă Vasilisia! Fiindcă ați amintit de Hanul Ancuței, trebuie să vă spun că acum 20 ani când am trecut pe la han pentru prima dată (și singura), m-am uitat în jur, în interiorul hanului, sperând să-l aud pe cel care povestea despre iubirea năpraznică dintre un românaș și o fată de țigancă (vezi: „Fântâna dintre plopi”) și să mă alătur celor care erau numai ochi și urechi. O clipă chiar am crezut că-i zăresc într-un colț al hanului, apoi gândul m-a dus în altă parte și am uitat pentru ce intrasem acolo. 

[Ana C. Ronescu]

„Tu eşti a' lu'...” - într-un sat nu exiști decât prin strămoși. :)

Rezonanță și admirație pentru textele dumneavoastră, amintind de Panait Istrati ori Delavrancea.