Labirintul verde - II -

[Emil Dumitru]

       Angela așteptă un timp răspunsul, dar bărbatul tăcu.
       – Și!? Ea nu te iubește?
       – Nu, nu mă iubește... poate nici nu m-a iubit cu adevărat, cred că s-a jucat de-a iubirea cu mine sau poate că a dorit să-și atingă un scop, naiba știe!
       – La ce te gândești, ce scop? întrebă Angela cu voce moale.
       – Nu sunt sigur, sută la sută, dar bănuiesc că a avut unul... chiar mare, mai adăugă el după câteva secunde de tăcere.
       – Și... ce te face să crezi asta?
       – M-am gândit, teoretic evident, la două linii paralele, am pus într-o linie întâmplările din trecut și în cealaltă, faptele din ultima vreme, și culmea, teoria conform căreia două linii paralele nu se întâlnesc niciodată, în planul meu s-au intersectat într-un singur punct, răspunse gânditor.
       – Și, chiar ai făcut tot ce trebuia ca să fiți împreună?
       – Termină cu „și”-urile astea că mă zgârie pe, pe, pe... scoarța cerebrală, nu alta! se precipită el. Da, am făcut, am făcut și, iar am făcut și a ieșit un drac ghem, ceva de domeniul fantasticului, o figură nouă în geometria spațială, pentru care o să-mi cer drepturile de autor, adică arată ca o sferă doar privită de sus, privită din lateral zici că este o vânătă, în fine, este rotundă, dar țuguiată cât Everestul, ești mulțumită de răspuns?... Adică, stai puțin că nu-s limpezit, dar tu ce dracu’ interes ai de mă tot interoghezi? Ce naiba urmărești, ce scop ai, să mă salvezi sau să mă cucerești?
       – Ha, ha, ha, izbucni Angela într-un râs firesc. Mi-ai stricat filmul, reușisem să vizualizez mental figura geometrică inventată de tine, dar semăna cu un pepene și avea culoarea mov... Păi află, inventatorule că nu am niciun interes. Deci domnule fără nume, stai calm, nu urmăresc să te cuceresc, nu sunt genul acesta de femeie, fac ce fac sau mai bine zis mă străduiesc să te ajut din umanitate, deoarece nu-mi plac oamenii care suferă din... din iubire, cum este cazul tău.
       – Și poate vrei să-mi spui că iubirea este trecătoare, ca... și arătând cu degetul spre râu, continuă: apa asta tulbure, ce trece peste pietre măcinându-le...
       – Ba nu le macină deloc și am vrut să-ți spun altceva...
       – S-o crezi tu că nu le macină, replică el și începu să recite privind fix apa:
       „Bătrânii spun că apa trece
       Și cum că pietrele rămân...
       Dar altfel jocul se petrece
       Pe scoarța globului bătrân...

       Căci piatra cât ar fi de piatră
       Se macină și trece stând...
       Iar peste-al pietrei măcinare
       Doar apele rămân curgând...”

       Angela îl privi uimită și plăcut surprinsă zise:
       – Frumoasă poezie, plină de înțelepciune, felicitări.
       – Mulțumesc, dar poezia nu-mi aparține, replică el tăios, nu știu cine a scris-o... vezi că și pietrele cât ar fi ele de tari tot se macină.
       – Da, așa zice poetul că se, dar în realitate nu se toate, mă rog, sunt unele care rezistă de milioane de ani, altele se macină, depinde de compoziția materiei din care sunt zămislite de mama natură, dar sunt sigură că tu știi asta însă am vrut să-ți spun că am trecut și eu prin clipe asemănătoare, și eu am vrut să închei socotelile cu viața...
       – Și trebuie să plâng? o întrebă rapid întrerupând-o. Să te compătimesc sau să sar și să te cuprind în brațe? Să te sărut dulce pe obrăjori și să-ți spun: bravo femeie cu nume de înger, bine ai făcut că n-ai făcut-o sau tu vrei acum umărul meu? Nu femeie, eu nu vreau umărul tău și nici al meu nu este disponibil, vezi, nici a doua tentativă de a sări la tine nu ți-a reușit, mai ai dreptul la una, apoi pleci, da?
        Angela simți în vocea lui mai puțină ironie.
       Se concentră și controlându-și vocea, spuse:
       – Normal că nu vreau asta, cu toate că n-am văzut niciodată pe cineva așa cătrănit ca tine să plângă, apoi mi se pare normal ca un bărbat să ofere un umăr nu să aștepte să-i fie oferit însă acum, în secolul acesta pe care îl trăim în mare, chiar mare viteză, cu timpul condensat, cum spun unii cercetători, chiar dacă ziua are tot douăzeci și patru de ore ca în trecut, oamenii nu mai cred în nimic, iar unii nu mai au încredere nici în ei... tu ai încredere în tine? îl întrebă după o mică pauză.
       – Nu vrei să taci? Tu nu înțelegi că nu poți schimba nimic, ce am hotărât, hotărât rămâne și cu asta basta. Tu nu ai remarcat că a devenit ridicolă, chiar de prost gust întrebarea asta pe care o aud frecvent în tot felul de reportaje sau emisiuni tv, cu: „ai încredere în tine?”, prin repetabilitatea ei a căzut în desuet, e chiar banală, ca o reclamă la TV care îți violează zilnic retina și-ți spală creierul, că după ce tot o asculți zi de zi, te trezești în mall, cumperi ca un somnambul produsul și acasă descoperi că este nașpa, la fel de bun și gustos ca o ceapă degerată. Știi, este o reclamă, una care mă scoate pe mine din minți: nu excesului de sare, zahăr și grăsimi, dar niciodată nu am auzit o reclamă gen: nu excesului de cafea, fumat și alcool! De ce, poți să-mi răspunzi?
       – Nu știu exact, dar în mod sigur cei care se ocupă cu marketing-ul, au studiat piața și răspund prompt nevoilor consumatorului.
       – Nu zău, piața de consum este de vină, hai lasă, tu ai auzit pe cineva că „X” a murit din cauza excesului de sare? Fix din cauza asta? Că „Y” sau „Z” au murit din cauza consumului excesiv de zahăr sau de grăsimi?
       – Nu, nu am auzit, dar consumate în mod abuziv, sunt dăunătoare organismului.
       – De acord, dar nimeni nu o să-ți spună că sarea este „cărăușul” informațiilor către creier, că ceva dulce reprezintă sursa de combustibil a organismului și grăsimile naturale ajută la refacerea alveolelor pulmonare.

       Bărbatul tăcu. Angela îl studie cu coada ochiului cum privea fix apa fără să clipească. O liniște, coroborată cu o adiere a vântului lină și călduță, le mângâia fața și le flutura părul, accentuând și mai mult farmecul înserării.

       La câțiva pași, un porumbel se înfoia și dansa cântând, în jurul unei porumbițe. Angela zâmbi unui gând: „oare cum ar fi dacă bărbații ar presta și ei acest ritual al seducției în jurul nostru?”

       –Ți-a spus vreodată, chiar femeia pentru care vrei tu să te sinucizi, că ești un bărbat frumos? îl întrebă Angela după un timp.
       – Eu, frumos? Termină cu aberațiile.
       – Deci logică ai, atunci chiar nu te înțeleg de ce vrei să te...
       – Pentru că încă o iubesc, dar acum este soția tatălui meu! răbufni el și se opri inspirând și expirând profund.
       Angela derutată, nevenindu-i să creadă cele auzite repetă în gând răspunsul lui și dorind să se asigure că a înțeles bine, căscă gura încercând să-și deschidă mai larg timpanele, apoi întrebă pe un ton foarte normal:
       – Poftim, repetă te rog, am înțeles eu bine, ai spus că este acum soția tatălui tău?
       – Daaa! aproape că urlă el, ca un lup ce își cheamă haita, privind-o cu ochii larg deschiși.
       – Atunci, nu te supăra, dar cred că ești nebun de pus în cămașa de forță, dacă te-ai îndrăgostit chiar de mama ta.
       – Abia acum, înțelegi, abia acum este o mamă vitregă. Nu știi trecutul, tu judeci prezentul, șopti el.
       – Fiind soția tatălui tău, trebuie s-o respecți ca pe o mamă bună, îl mustră Angela.
       – Tu nu știi nimic și logic că-ți este ușor să judeci și să dai verdicte, spuse, privind-o fix de data asta. Cum pot să-i spun acum „mamă” dacă am fost iubiți, înțelegi tu oare? Iubiți, zise el pe un ton foarte ridicat. Am făcut dragoste, acum pricepi? Tu ai putea să spui „tată” unui bărbat cu care ai făcut dragoste și apoi s-ar căsători cu mama ta, hai spune, ai putea?

- va urma -

[Corina Militaru]

Recuperez, vezi? :) Îmi place!

[Emil Dumitru]

Corina, ce să-ți  spun, îmi face o deosebită plăcere că citești, dar mai ales revenirea ta printre noi.

Te rog, dacă găsești ceva ce nu-i bine, să comentezi!

Corina Militaru a spus :

Recuperez, vezi? :) Îmi place!