Insula Șerpilor

[Ioniţă Gabriela]

Insula Șerpilor
Undeva în mare, în dreptul golfului Musura, la patruzeci și cinci de grade, cincisprezece minute și cincisprezece secunde latitudine nordică și treizeci de grade, douăsprezece minute și douăsprezece secunde longitudine estică, se află Leuce sau Insula Șerpilor. Înspăimântătoare! Nicio pasăre nu poposește aici! Privită din partea de vest, insula aduce cu o broască țestoasă, însă adevăratele broscuțe nu se lasă ademenite de acest aspect, ocolind-o de fiecare dată, la distanță considerabilă.
Adâncimea mării din jurul lui Leuce nu depășește douăzeci și trei de metri, fiind înconjurată de o plajă generoasă. Dacă vreun turist rătăcit pe Insula Șerpilor ar fi nemulțumit din pricina singurătății, aceasta i-ar fi ultima nemulțumire! Ultima dorință ar fi să-și dorească companie!
Marea l-a scuipat pe Dințosu, ironic, exact în gura broscuței-insulă. Străjerul și-a căpătat renumele din două motive: primul, pentru că era guraliv din cale-afară și arțăgos, căutând cearta cu lumânarea, iar al doilea, din pricina celor patru incisivi ai săi, atât de lați încât ar fi fost o impietate ca porecla să nu-i fie Dințosu.
Istovit, s-a lăsat pradă somnului, din clipa în care a simțit pământul sub picioare. A fost mai mult un leșin decât un somn odihnitor. S-a luptat mult cu valurile și a văzut moartea cu ochii de atâtea ori, încât a ajuns și el să se mire că, totuși, mai trăiește. Marea l-a măcinat, așa cum pietrele de moară își macină boabele. Fără regrete!
Când a întredeschis ochii, îl privea îndeaproape o lună uriașă. Dacă ar fi întins lăbuța, ar fi putut să o atingă! A auzit un geamăt prelung, fără să-și dea seama că el însuși geme. De nu i-ar fi fost cumplit de sete, ar fi continuat să doarmă cu uriașa lună de veghe la căpătâiul său. Dar, paradoxal, i se uscase gâtul! Înghițise atâta apă sărată, încât se deshidratase. O durere acerbă l-a invadat când a încercat să se miște, apoi durerea a dispărut instantaneu. I-a paralizat mintea privind în jur: o lună uriașă, lângă altă lună uriașă, lângă altă lună uriașă! Era înconjurat de trei luni! Putea fi un anotimp frumos, dacă nu era un leviatan!
Dințosu nu era un străjer curcubeu, dar călătorise suficient de mult ca să știe că șoriceii, străjeri sau nu, pitici sau nu, erau o delicatesă în meniul șerpilor. Văzându-se înconjurat de trupul șarpelui, i-a revenit durerea atroce. Îi pulsa între umeri, acolo unde rămăseseră doar cotorii aripioarelor. Izbit de corali zgrunțuroși, forfecat între păduri de alge, smuls, rostogolit, strivit de valuri nemiloase, marea i-a smuls aripile și i-a frământat trupul ca pe un aluat.
– Ai dormit cam mult, am crezut că nu te mai trezești. Cred că te-ai rătăcit, nu? Noi nu prea avem musafiri. Cum te cheamă? l-a întrebat șarpele.
Ar fi vrut să urle la el, să-i dea un brânci, i-ar fi plăcut să fie în siguranță ca să-l poată batjocori, să-l ironizeze pentru cei trei ochi, dar îi ardea trupul îngrozitor, făcându-l conștient de fiecare oscior și fiecare fir de păr din blăniță. Tot corpul îl durea. A început să geamă, din gâtul uscat gâlgâind doar frânturi de sunete.
– Ăsta e numele tău? Ce nume ciudat ai! N-am înțeles nimic. Eu sunt Orgi. Îmi place de tine, ești interesant, știi? Cum ai zis că te cheamă?
– Mi-e sete, îngăimă șoricelul.
– Miessete? Ți-am zis eu că ești interesant! N-am avut niciodată un companion cu un asemenea nume. Bine, nici companion nu am avut. Adică am avut, dar pentru scurt timp. Mi-a adus mama un ganeț, dar s-a dovedit a fi mort. Avea un cioc așa …
– Apă, vreau apă! l-a întrerupt Dințosu. Dacă tot era să moară, măcar să nu moară însetat! Știa că nu are nicio șansă, între timp și-a dat seama că este pe insula șerpilor și dacă Treiochi l-ar fi grațiat, cu siguranță se găsea altă reptilă care să-l înfulece.
– Vrei apă, Miessete? E cam complicat să bei apă aici…adică, vreau să-ți spun că apa de mare nu-i potabilă, că e sărată. Avem un lac cu apă dulce, e departe de aici, însă nu asta-i problema cea mai dificilă…
– Apă! Apă! Apăăă! l-a întrerupt iar șoricelul, aproape muribund.
– Bine, bine, am înțeles, Miessete! Nu-i nevoie să urli, dacă te-aude cineva, nu-ți mai trebuie apă, înțelegi ce vreau să spun?
Cu botul pe labe, asemenea unui cățel cuminte, șoricelul a dat afirmativ din cap, uitându-se la ochiul din fruntea leviatanului, coborând privirea spre limba ce-l adulmeca, apoi ridicând-o spre ceilalți doi ochi uriași care-l priveau oarecum pașnic, din direcții opuse.
Pe spatele broscuței-insulă, în cel mai înalt și ademenitor loc, este un lac cu apă dulce. Nu doar gustul foarte plăcut ci și azurul peticului de apă atrage într-o capcană a morții zburătoarele însetate. Iarna, când șerpii hibernează, ganeții prind curaj și se aventurează spre inima insulei, pentru câțiva stropi. Mai sunt ochiuri de apă dulce și pe insulițele din apropiere, dar apa de pe Leuce, spun legendele că ar fi sfințită și ar face minuni. Datorită ei supraviețuiesc leviatanii ! Niciunde pe întinsul mapamondului nemaiîntâlnindu-se leviatani ! Albinoșii, cu pielea atât de sensibilă încât sângerează abundent la cea mai mică zgârietură, își găsesc leacul în lac.
Cum tot ce-i prețios se obține greu, izvorul este în permanență păzit. Șerpii Maicii Domnului, însemnați cu o cruce pe creștet, doar se moleșesc în anotimpul alb. Nu-i sperie un pui de ger și rămân santinelă lângă lac. Păsările experimentate știu că diferența dintre viață și moarte este determinată de momentul și viteza cu care acționează: apusul soarelui fiind timpul ideal. Ochiul soarelui în amurg îi fascinează pe șerpi, aproape hipnotizându-i. Corbii de mare coboară săgeată, ținând parcă prizonier apusul între aripi, desfătându-se, preț de câteva clipe, cu dulceața apei miraculoase.
– Crezi că te-ai putea ascunde printre solzi ? Te-aș putea duce și în gură, dar mi-e să nu te înghit! Apoi mai e și veninul, al nostru e mortal. Știi, nu toți șerpii sunt veninoși. Uite, de exemplu…
– Aaapă! Îmi povestești pe drum, l-a întrerupt din nou șoricelul.
Orientat spre miazănoapte, capul broscuței-insulă este nisipos, înaintând spre mijlocul insulei terenul devenind pietros, cu falii întinse de cuarțite și gresii dure, silicoase. Doar pe alocuri, prin unghere se mai găsește ceva verdeață, ca și cum ar fi căzut din mâna unui zgârie-brânză: puțină și săracă. Spre miazăzi, vegetația este mai generoasă, decorând coada broscuței-insulă cu arbuști de oleandru, tămâie și soc.
Dințosu s-a pitit în spatele urechii stângi, contopindu-se cu solzii. Părea ca și cum Orgi purta un cercel pufos și cenușiu.
– Știi să înoți, Miessete?
Dințosu doar a mormăit ceva.
– Te-am întrebat dacă știi să înoți, a repetat Orgi, ridicând tonul prea tare, pentru că a fost auzit de o târâtoare ce fura ultimele raze ale soarelui.
– Ce-ți veni, prințule? Ai poftă de înotat și n-ai cu cine?
– Da…nu…adică n-am vrut să te deranjez! Te rog să nu-i spui mamei că am fost nepoliticos! Te-am confundat cu altcineva, doamnă BlacKy!
– Bine, bine, a râs șerpoaica, nemișcându-se de pe piatră.
Era atât de însetat, și-l dureau toate, nici n-a îndrăznit să se bucure că n-a fost observat. Totuși, un licăr de credință, firav și timid, a prins colț în sufletul lui, dându-i putere și curaj să vorbească.
– Da, știu să înot. M-aș fi înecat în mare dacă nu știam! Cum crezi c-am ajuns aici? Fiind aproape lipit de urechea leviatanului, s-a făcut auzit și înțeles pe deplin.
– Ai dreptate, nu prea sunt prieten cu logica. De fapt, nu sunt prieten cu nimeni.
– Un prinț fără prieteni ? Se poate?
– Nimeni nu vrea să se joace cu mine, toți se tem. Sunt un singuratic de felul meu.
– Eu cred că ești un drăguț, l-a măgulit străjerul.
– Ce înseamnă drăguț? E un titlu, un fel de rang, așa cum e tata rege și mama regină? Apropiindu-se de un ghem de șerpișori, Orgi a vorbit în șoaptă, ocolind ghemul prin partea stângă.
– Nu, nu e un titlu, tu ești un drăguț pentru că ai grijă de mine! i-a răspuns Dințosu după ce s-au depărtat de ghem.
Coborâse soarele la orizont și vremea începea să se zburlească. Scârțâia vântul pe pietre, foșnind gălăgios printre ierburi. O ghiorăială ascuțită răzbătea din burta șoricelului, ca niște săgeți țintite drept în urechea stângă a șarpelui.
– Se aude ceva ciudat, auzi și tu, Miessete? l-a întrebat Orgi.
Când speranța încolțise de-a binelea, îi venea greu șoricelului să-i vorbească despre mâncare, el însuși fiind un fel principal! Nu mâncase de multe ore, prea multe ca să-și mai amintească ce servise la ultima masă. Nepăsător și indiferent de temerea lui, stomacul își cerea dreptul, bolborosind ca o mare înfuriată.
– Burta mea face așa. De sete. Mi-e și foame…și somn, și frig…Ce bine că tu ești un drăguț!
Cuibărit între stânci, ca un ou prețios, lacul era străjuit de o cobră regală. Stătea cu capul ridicat, inspectând împrejurimile și luciul apei. N-a dat nici un semn că ar fi deranjată de apropierea prințului, ba dimpotrivă, i-a zâmbit.
– Am ajuns. Cel puțin n-ai să mori de sete!
Doi pași mai lipseau până să ajungă șoricelul la luciul apei, doi pași de pitic. Din neant, fără nici un zgomot sau vreo foșneală prealabilă, s-a auzit o voce impunătoare:
– Ooorgi?
Leviatanul s-a oprit din mișcare, întorcând capul cu cercelul cenușiu atârnându-i la ureche.
– Da, mami!
Timpul nu a fost de partea Dințosului, câteva secunde în favoarea sa și s-ar fi ascuns în apă. Sau cel puțin și-ar fi potolit setea! Aninat de un solz, bătea aerul cu lăbuțele din spate, scrutând partea sa de zare să vadă cine vorbește. Nu era nimeni, doar o lună neagră levita în fața lui.
– Ce-ai pățit? Te-ai lovit? Ce cauți aici? Și ce-ți atârnă la ureche?
– Mi-am făcut un prieten, mami! Ne-am jucat toată ziua, abia aștept să-ți povestesc! Veneam la tine să ți-l prezint, dar i s-a făcut sete și …
Șoricuțul știa că despre el vorbesc, dar nu reușea să o vadă pe mami, luna neagră obturându-i priveliștea. Adrenalina, curiozitatea, oboseala sau toate la un loc i-au risipit frica. Privea nedumerit cerul înserat și gol ce se ridica deasupra lunii negre.
– Și? Vocea severă și blajină în același timp părea că vine din pământ.
– Și e un drăguț! Asta voiam să-ți spun, că e un drăguț! E primul drăguț pe care l-am întâlnit în viața mea, sunt așa bucuros, mami!
Un bici umed a șfichiuit șoricelul peste lăbuțe, făcându-l să cadă. S-a rostogolit peste pietrele colțuroase, zdrelindu-și spatele. A icnit de durere. Biciul și-a retras cele trei limbi într-o deschizătură mare cât un canion. Deasupra canionului se clătina luna neagră. Mama-leviatan era lângă el, imensă, atât de imensă încât Dințosu nu a văzut-o de prima oară!
– Un drăguț? a șuierat ea . Vrei să râdă toți de tine? E un șoarece! Te-a mai văzut cineva?
Canionul s-a deschis, iar biciul s-a năpustit peste șoricuț, rostogolindu-l și pipăindu-l peste tot.
– Ce-s astea? Vârful unei limbi îi sfredelea cotorii însângerați. Aripi? Un șoricel blănos cu aripi! Un șoricel pitic cu aripi?! Tre să fie delicios!
Picături mari de apă dulce au început să cadă la picioarele Dințosului. Ploua din senin. Sorbind apa cu bucuria condamnatului, șoricelul s-a lăsat în voia destinului. Nu spera nimic, nu se gândea la nimic, doar sorbea picăturile de apă ce cădeau mereu doar la picioarele lui.
– Ma-mmi, te rog! a suspinat Orgi. Te rog, rog mult! Eu sunt un drăguț pentru el! Știu că e șoarece! Te rooog, mami!
Ultima preocupare a Dințosului, alias Miessete, ar fi fost dacă șerpii plâng cu lacrimi sau nu, sau dacă lacrimile lor sunt sărate sau nu. Își potolise setea, iar vorbele prințului leviatan i-au dat speranțe.
– Sunt un străjer, nu-s un șoarece oarecare. Am văzut și cunosc foarte multe lucruri. V-aș putea fi de folos, și-a încercat el norocul.
O vreme fusese străjerul unui jucător de cărți, un cartofor care atunci când a fost prins trișând și-a salvat viața într-un mod îndrăzneț: s-a oferit să-i învețe și pe ceilalți să trișeze. I-a fost ușor? Nț! Lama unui cuțit era lipită fix de beregata lui, ce-ar mai fi putut pierde? A recunoscut că a fost prins din două motive: primul, că s-a crezut intangibil, iar al doilea, că i-a considerat proști. Ar fi putut folosi un cuvânt mai dulce, gen novice, dar a trântit-o cu proștii. Apoi, le-a servit și dovada că nu sunt proști, dacă ar fi fost, nu l-ar mai fi descoperit trișând ca un ageamiu! A fost atât de convingător, încât a scăpat cu viață!
Dințosu s-a trezit în postura cartoforului, chiar dacă nu avea literalmente cuțitul la gât.
N-avea nicio idee despre cum ar putea fi el folositor leviatanilor, nicio altă idee cu excepția celei de a fi o cărniță luxuriantă servită la cină, excepție care-l oripila, dar în lipsă de altceva mai bun, și-a oferit serviciile de bun cunoscător al Împărăției șoriceilor-străjeri.
Profitând de clipa de liniște în care mama leviatan îl privea uimită, analizându-i oferta, șoricelul a îndrăznit și s-a cățărat lângă urechea stângă a lui Orgi. Micul prinț s-a înfiorat de plăcere, oprindu-și lacrimile.
– Hm, mai vedem! a mormăit mama-leviatan, depărtându-se de ei, așa cum venise, într-o liniște perfectă.
Din pricina emoției, Orgi i-a vorbit în șoaptă:
– Miessete? Ai scăpat! Un pic ai scăpat…