HOŢIA GENERALIZATĂ

[spiridon râmniceanu]

Hoţia a fost, este şi va fi prezentă în viaţa tuturor speciilor, oameni, animale şi plante, însoţind existenţa lor ca un caracter negativ sau, din contră, pozitiv. Mi se pare o sarcină foarte grea stabilirea exactă a încadrării acestei acţiuni, chiar dacă multe voci vor izbucni cu păreri grăbite. Alăturarea fenomenului amintit numai contemporaneităţii sau numai spaţiului nostru este contraproductiv şi arată o gravă lacună în efortul de a percepe realitatea obiectivă.
În Dicţionarul înţelepciunii al lui Th. Simenscki, curios fapt, se află doar un singur citat legat de tema supusă atenţiei şi anume: „Hoţii care fură de la particulari îşi duc viaţa în lanţuri; pe când tâlharii poporului trăiesc în aur şi purpură” (Cato). Aş mai aminti proverbul românesc care nu se mai găseşte astăzi în abecedar: „Cine fură astăzi un ou mâine fură un bou.”
Subiectul abordat, pentru a fi tratat exhaustiv, ar necesita multe pagini, dar voi propune concentrarea numai asupra aspectelor româneşti. Şi în această zonă se disting cel puţin trei situaţii diferite:
- hoţia reciprocă, adică a cetăţenilor Statului nostru, asupra propriilor conaţionali,
- hoţia statului şi a cetăţenilor români asupra altor naţiuni,
- hoţia statelor şi cetăţenilor străini manifestată asupra noastră.
Ultimele două aspecte vor fi excluse din discuţie datorită implicaţiilor geopolitice, sociale şi de altă natură ce pot fi generate.
Printre elementele selecţiei naturale luate în calcul presupun că Darwin a inclus şi hoţia resurselor manifestată la speciile vii. Plante parazite se hrănesc cu sevă obţinută prin rapt de la purtători (vâscul de la stejar sau situaţii din pădurile tropicale). Multe animale răpesc hrana vânată de cei mai puţin viguroşi (leul de la gheparzi, hienele chiar de la leii pe care îi depăşesc numeric, etc.). Manifestările plantelor şi animalelor sunt „instinctuale”, fără o gândire premeditată, necenzurate de sentimente sau educaţie, rezultat al competiţiei naturale pentru supravieţuirea speciei respective.
Morala şi legile civile şi religioase antice au condamnat hoţia, mai ales ca încălcare a dreptului de proprietate care tocmai se consolida ca trăsătură a societăţii.
Întorcându-ne la tema propusă trebuie să constat că îmi lipsesc datele statistice adunate în timp faţă de manifestarea fenomenului în ţară sau în raport cu alte popoare şi nici nu au importanţă prea mare decât pentru falşii moralişti. Presupun că în comunităţile rurale, în timpurile trecute, (după cum am auzit), hoţia era rară deoarece oamenii aveau, aproape toţi, aceeaşi condiţie materială, dar despre hoţi, haiduci şi tâlhari se vorbeşte în multe legende. Ei nu făceau parte din obşte, erau „apatrizi”, controlau şi jefuiau un „teritoriu” delimitat, ca şi astăzi, de puterea grupării.
Mediul urban, atât cât era el dezvoltat la noi, ascundea, evident, mulţi săraci şi aventurieri care trăiau din hoţie.
Interesant, sau mai exact esenţial, mi se par cauzele generării unei asemenea concepţii de viaţă. Câteva dintre cauzele hoţiei vor fi arătate mai jos, fără a considera că numărul lor este limitativ, cititorii putând dezvolta noi teorii:
- continuarea comportamentului specific animalic odată cu evoluţia; este evident că maimuţele anterioare apariţiei noastre nu se sfiau să fure hrana, deci, obiceiul a însoţit dezvoltarea speciei până în prezent,
- astăzi, hoţia este justificată ca provenind din sărăcie, fapt contrazis de onestitatea celor cu resurse limitate (de la noi sau alte zone geografice); cu siguranţă sărăcia este asociată unei concepţii greşite de viaţă (risipă, vicii, lene, relaţie necorespunzătoare dintre dorinţe-capricii şi posibilităţi),
- instinctul hoţiei poate fi generat de sentimente necontrolate printre care invidia este importantă; indivizi cu morală scăzută consideră că „avuţia” cuiva nu i se cuvine (aceluia) şi realitatea trebuie corectată prin intervenţie justiţiară,
- imitarea fără discernământ mi se pare că este o altă cauză frecventă a hoţiei; comparându-se cu alţi indivizi care fură unii consideră că nu sunt mai prejos şi, deci, au aceleaşi posibilităţi,
- nu puţini sunt aceia care îşi manifestă instinctul hoţiei în funcţie de oportunităţi, speculând ocaziile ivite,
- de aici apare faptul că hoţia poate fi un model cultural (nu trebuie să demonstrez aceasta, o vedem zilnic), cu timpul se transformă în mod de viaţă şi adepţii concepţiei sunt surprinşi de încercarea schimbării acestora trăsături,
- imobilismul spiritual, dar şi cel fizic (lipsa contactelor cu alte modele culturale), pot genera deformări ale realităţii manifestate prin comportamente curioase (hoţia ca dovadă de superioritate intelectuală).
Mi se pare important a spune că hoţia a fost, în esenţa ei, un alt motor al evoluţiei speciei umane (alături de curiozitate, sexualitate, inventivitate, agresivitate ş.a.); pentru a o manifesta au trebuit făcute eforturi de gândire, scenarii sau arme folositoare războaielor de cucerire şi pradă (cercetare ştiinţifică, noi tehnologii, progres tehnic).
Sunt ţări în care hoţia este tratată ca o suferinţă psihică (ceea ce şi este) şi hoţii sunt internaţi în spital nu în puşcării (chiar desfiinţate - Norvegia, Suedia).

Spiridon Râmniceanu
21.02.2015

[Ion Lazăr da Coza]

Acest text trebuie postat în unul din Grupuri: ISTORIE și POLITICĂ, sau ESEURI, sau FILOSOFIE, MAXIME, CUGETĂRI...

http://insemneculturale.ning.com/group/maxime-cugetari-aforisme-pro...