Au trecut alte şapte zile şi mă aştept să o iau din nou prin timp, ca până acum. Se obişnuieşte omul cu toate. Se învaţă şi cu răul, când el vine. Şi eu m-am obişnuit cu visele astea. Sau ce-or fi fiind ele. Că par aşa de reale, aşa de concrete, că mă sperii. Dar de data asta n-a mai venit niciun vis. Nu mai m-a tulburat nicio vedenie. N-am mai avut nicio revelaţie. N-a mai fost nimic. Nimic... De ce s-au oprit, la fel de brusc cum au venit, toate aceste vise? De ce încă nu înţeleg nimic? Să vedem peste o săptămână ce se întâmplă. Poate e o pauză. Poate am obosit. Poate se trage un nou serial. Poate visul îşi încarcă bateriile.
Dar nici peste alte şapte zile, deşi aştept cu toată seriozitatea, nu mai visez nimic. Nu cumva nu mai ţin minte ce se întâmplă în timpul în care adorm? Adică mă gândesc că de visat visez, dar nu mai reţin. Căci se întâmplă să ai tot felul de vise, nu neapărat ca astea care m-au invadat pe mine, şi să nu ţi le mai aminteşti dimineaţa.
Sunt istovită de îndoieli şi gânduri. Mă sfâşii şi mă disec încercând să aflu răspunsuri. Nici nu mi-am dat seama, potopită cum sunt de toate, că a venit 8 martie. Dar colegii, ca şi de mărţişor, au avut grijă să mă aducă repede cu picioarele pe pământ, cu bucheţelele de ghiocei, frezii şi orhidee. Plec de la serviciu cu braţele pline de flori.
Am refuzat să-mi însoţesc colegele care s-au dus să petreacă la un restaurant din oraş, pe motiv că am altă întâlnire, mai importantă. Aşa au dedus ele, că e importantă, dacă nu mă duc cu ele la paranghelie. Dar cu cine să mă întâlnesc eu? Şi să mai vreau acum, nu-mi mai bate nimeni în uşă. S-au săturat toţi, săracii, să insiste, şi acasă şi la telefon. Am ales să tac. Să mă ascund. Pentru că, înainte de toate, trebuie să vorbesc cu Cristi şi apoi cu ei, toţi. Întâi trebuie să ne dumirim noi, amândoi şi pe urmă cu restul.
─ Bună. Săru’mâna. Te salut... Deci...
Ridic ochii spre persoana din faţa mea şi îl recunosc pe Ţeapă. Îmi vine să-l iau în braţe, a picat la ţanc. Mi-era dor de băiatul ăsta. Şi nu se poate ca el să nu ştie ceva despre Cristi. Dar n-o fac. Nu pot să-l întreb de iubitul meu în clipa asta. Mi s-ar părea mai corect să-l întreb chiar pe el, pe Cristi, ce face. Şi ce simplu ar fi... Dar zici că trăim naibii în evul mediu şi n-avem niciun mijloc de ăsta modern la dispoziţie, ca să vorbim într-o singură clipită. Şi nici măcar olăcari să ducă scrisorile în goana calului, omorând cinci cai, unul după altul... Nu, nu să-i omoare de tot, doar să le iasă limba de oboseală, ca să nu zică iubitorii de animale nu ştiu ce. Înclin capul la salutul lui Ţeapă şi dau să pornesc mai departe, ca şi cum este o simplă cunoştinţă.
─ Te grăbeşti? Deci n-ai o clipă liberă? Vreau să te invit în oraş.
Îmi vine să fiu rea, pur şi simplu:
─ În oraş?! Tu, mă? Ai intrat în anul morţii sau ce naiba ai?
─ Vorbesc serios. Aş vrea să te scot la o cafea. Deci mergem?
─ Mulţumesc, Ţeapă, invitaţia ta mă onorează, dar nu pot să merg.
─ Deci, nu vrei, Cătălina, nu că nu poţi. Nu ziceai tu mereu că nu există nu pot, ci doar nu vreau? Pe bune, de ce nu vrei să vorbeşti cu mine? Deci aştept un răspuns valabil.
─ Păi nu vezi că tocmai vorbim? Dar chiar nu pot să merg cu tine. Am o treabă importantă în următoarele minute şi întârzii dacă nu plec acum. O lăsăm pe altă dată.
Ai pe dracu’, strigă în mine conştiinţa, care vede că o dau cotită şi mint cu neruşinare.
─ Deci, tu mă traduci, Cătălina? Mă înşeli?
Îi arunc o privire rea şi săracul Ţeapă se opreşte:
─ Iartă-mă, tu nu ştii de glumă? Deci ziceam şi eu... Deci...
─ Deci, vorbim altă dată. Acum mă grăbesc. Chiar mă grăbesc. Am treabă.
─ Da, am constatat. Deci chiar eşti o tipă foarte ocupată. Pe bune... Mereu ai treabă, mereu te grăbeşti. Niciodată nu vrei să mai vorbeşti cu noi, cu niciunul dintre ăştia care cam suntem în garda... Deci eu ziceam că să vorbim şi noi amândoi. Că suntem prieteni. Să-mi spui ce mai faci. Ce-ai mai făcut. Să-ţi mai spun şi eu ce mai fac, cu cine mă mai întâlnesc. Deci am găsit o bunăciune, de nu pot să-ţi spun. De aia ziceam, să mai tainim şi noi un pic. Dar, bine, dacă nu poţi, asta e. Deci, vorbim noi altă dată, cum zici şi tu.
─ Ok. Pa, pa...
─ Stai un pic. Stai... Deci... Vreau să primeşti florile astea, că azi e Ziua Femeii...
─ Lasă, Ţeapă... Du-le fetei ăleia cu care eşti, că tocmai m-ai lăsat să înţeleg că nu eşti chiar liber de contract, nu? E păcat de buchet să nu ajungă unde trebuie...
─ Hai, mă, de ce eşti rea? Te rog să le primeşti. Sunt de la mine şi... Şi de la şefu’.
Mă opresc cu pasul în aer. Tot sângele îmi năvăleşte în obraji. Şefu’... A făcut el asta? S-a gândit la mine? L-a rugat pe Ţeapă să-mi aducă de 8 martie flori? Şi sunt chiar trandafiri... Ceea ce înseamnă că e adevărat. Dacă era după el, Ţeapă lua nişte ghiocei din faţă de la poştă. Erau vreo două femei care vindeau de ăştia. Aşa că, cert, e mâna lui Cristi. Chiar dacă trandafirii sunt galbeni... Nu roşii... Ţeapă nu ştie ce să cumpere. Nu se pricepe la făcut surprize, nici nu cred că distinge bine culorile. Sau, poate chiar ăsta a fost mesajul. Să fie galbeni trandafirii. Cristi e gelos? Nu ştie ce fac, de nu mai vorbesc cu nimeni şi se teme că a năvălit vreunul în viaţa mea? Îi sclipeşte gelozia în ochii de smoală, la gândul că mi-am găsit vreun pretendent? Se teme că pun ochii pe alt bărbat? Are frământări de astea, acum, când nu catadicseşte să dea şi el un amărât de semn de viaţă? Nici când eram bolnavă în spital, după accident, şi hotărâserăm amândoi să fim doar prieteni, nu-mi aducea trandafiri galbeni. Crini albi, tuberoze albe, trandafiri albi... Acum registrul s-a schimbat. Am în faţă un superb buchet de trandafiri galbeni. Nici nu ştiam că sunt atât de frumoşi şi trandafirii galbeni. Nu ştiu ce să cred, referitor la culoarea florilor ăstora.
Dar ziua de azi deja mi s-a înseninat. Nu ştiu de unde, a ieşit şi arde al naibii de luminos, soarele. Şi, mai că m-aş duce cu Ţeapă la o cafea. Dar ăsta nu mai face invitaţia – i-o fi teamă că, volens-nolens, accept - şi mă mulţumesc să primesc din mâna lui buchetul.
.............................................................................................................................................................
Femeile, când sunt distruse, când sunt supărate, când nu mai au pentru ce să trăiască, simt, de dincolo de ele, nevoia să facă ceva pentru sufletul lor. Se duc să-şi schimbe coafura, să-şi cumpere ceva bulendre, să ia ceva pentru în casă ori pentru cineva drag. Îmi vine uite, aşa, să fac o mare prostie pentru sufletul meu. Sau pentru picioarele mele, ce ştiu eu? Dar, cert, o prostie. Cum n-am făcut niciodată. Uite aşa! Însă chiar nu mă ofilesc acum din asta, chiar nu mă chinuieşte conştiinţa, chiar nu mă mustră raţiunea sau altceva...
Scot banii de la Dan de unde îi ţin încă ascunşi - ca babele care-şi ţin averea în batistă, nu o duc la bancă - şi plec, hotărâtă, spre prima reprezentanţă de maşini. A venit primăvara, adie parfumurile ei prin toate cotloanele. Mă stârnesc ca mirosul de pâine caldă şi îmi voi cumpăra, uite aşa murdari şi infecţi cum sunt banii ăştia, un autoturism. Vreau să fac asta! Ce conştiinţă, ce onestitate, ce remuşcări... Ducă-se pe pustii tot, că nu sunt eu Papa... Şi ce dacă altă dată n-aş fi făcut nici în ruptul capului asta! Şi ce dacă aş fi preferat altă dată să mor decât să mă ating de vreun leuţ din ăştia, de la Dan! Şi ce dacă altă dată aş fi crăpat de ruşine şi de disperare, dacă mi-ar fi trecut prin cap, doar mi-ar fi trecut prin cap, una ca asta! Şi ce dacă aş fi avut cucuie prin tot capul de la cât m-ar fi bătut altă dată conştiinţa la cap! Şi ce dacă nu m-aş fi mai putut privi altă dată în oglindă, după aşa purtare! Şi ce dacă... M-a chinuit viaţa pentru banii ăştia destul. Am pătimit suficient. Pesemne că milioanele astea nenorocite sunt, cel puţin la momentul acesta, singura recompensă pe care mi-o dă soarta. Căci altceva... Şi, fără doar şi poate, altă dată era altă dată. Acum o fac, uite aşa. Să văd dacă se face gaură-n cer pentru asta. Să văd dacă se opreşte pământul din învârtit că intru, ca tot omul zilelor noastre, în club. Îmi iau cu banii ăia un autoturism. Nu ştiu unde mă duc cu el, în afară de serviciu, dar nu contează. Mi s-a pus pata să-mi cumpăr o maşină şi asta fac. Sunt o femeie hotărâtă, care ştie ce vrea.
Nu mă târguiesc, nu caut să aibă nu ştiu ce chestii sofisticate sau necesare, oricum nu mă pricep la ele şi-o cumpăr pe prima care îmi atrage, din punct de vedere estetic, atenţia. Un bărbat numai lapte şi miere încearcă să mă încunoştiinţeze asupra facilităţilor şi avantajelor pe care le am dacă rămâne maşina care mi-a căzut cu tronc. Asta rămâne, îi spun şi el e încântat de alegerea făcută. Plătesc cu banul jos şi plec cu maşina.
Măcar atâta bucurie să-mi fac şi eu. Că nimic, nimic altceva nu se leagă. Am fost la un psihiatru, convinsă fiind că el îmi poate fi de ajutor, şi mi-a recomandat stugeron şi amitriptilină pentru problema pe care i-am relatat-o. Acuma, eu am un stol de păsărele cu visele alea, ştiu, dar nebună şi depresivă nu sunt. Deşi m-am suspectat că sunt, nu sunt. Nu mă chinuieşte niciun simptom din alea care stau la baza afecţiunilor pentru care mi-a dat doctorul tratament. M-am dus apoi la un specialist în vise. L-am căutat pe internet şi i-am făcut o vizită la cabinet, la Bucureşti. Omul a avut voinţă, poate şi putinţă, nu ştiu, că nu am urmat indicaţiile lui. După ce mi-a ţinut o lungă teorie despre cât de priceput e el, cel mai priceput, mi-a spus că trebuie să-mi iau un reportofon, pe care să-l pun lângă pat şi, de îndată ce mă trezesc, să spun cu voce tare ce-am visat în cursul nopţii. Şi să fiu atentă la detalii, că ele îmi pot arăta calea. E, mi-a spus mai multe. Şi poate că omul ştia ce spune, nu mă pricep la treaba lui, dar pe mine nu m-a mulţumit răspunsul pe care mi l-a dat. Eu de reportofon aveam nevoie? Şi să ştiu ce înseamnă că visezi ploaie sau sărut?
La mine e treabă mai complicată. Altfel de răspunsuri caut eu. Nu e ce am eu de treaba şi competenţa specialiştilor în vise. Aşa că, am luat-o - ca persoanele alea habotnice, care stau toată ziua cu capul plecat pe la icoane – pe calea bisericii. M-am dus, cum am mai auzit eu că face lumea, la nouă biserici şi la aproape tot atâtea mânăstiri. Ar fi trebuit să mă duc tot la nouă, dar am înţeles că niciun preot nu mă poate ajuta. Ei toţi îmi recomandă post, rugăciuni, abstinenţă, mătănii şi gând la Dumnezeu. Ce să înţeleagă popii ăştia din suferinţa mea? Degeaba le spun eu despre Mihai Viteazul, despre Şerban şi despre alte câteva poveşti. Ei nu se pricep să mă aline. Ei nu găsesc răspunsuri la toate câte mă chinuiesc. Doamne sfinte, nu zic că nu au har, nu zic că nu-şi fac treaba cum se cade în parohia lor şi pe unde şi-o mai fac, dar nu e nimeni ca popa al meu, când mă duceam la spovedit la el şi el pricepea din prima ce îngaim eu acolo.
Am făcut programare şi la psiholog, dar ăsta se uita aşa de tare prin mine, că mi-a făcut impresia că are şi el probleme. Poate mai acute ca ale mele. Oi fi doar neîncrezătoare, cârcotaşă şi suspicioasă eu, nu ştiu, dar nu e, în toate aceste locuri, răspunsul pe care îl caut. Degeaba îl caut. Nu mă satisface nimic. Aştept altceva. Şi nu ştiu unde să mai scotocesc în aflarea unui răspuns. Aşa că, ce naiba să mai fac?
După ce am petrecut Paştele singură cuc, în tot apartamentul, după ce n-am avut cu cine mama mă-sii, vorba lui Cristi, să ciocnesc şi eu un ou, după ce mi-am plâns de milă de cât de pustie sunt, mai ceva ca o gară goală, după ce m-am rugat să mor şi am crezut că o fi şi moartea asta omenoasă şi vine când ai aşa nevoie disperată de ea – dar nu vine, parol, poţi s-o strigi de să-ţi piară glasul de atâta strigat - după ce era să arunc nenorocitele alea de telefon şi laptop pe geam şi să nu mai ştiu de ele toată viaţa mea, căci stau mute precum muţii ăia care nu scot o vorbă niciodată, ce să mai fac? Ce pot să mai fac? Mai am ce să mai fac? Decât să cumpăr o maşină şi să plec de nebună la volanul ei, unde oi vedea cu ochii, ce să mai fac?
Pornesc pe DN1, fără nicio idee, fără niciun rost. Tai, mai apoi, hotărâtă, Câmpina şi mă trezesc, ca şi cum aş fi calculat totul, la Telega. Şi dacă ar fi aşa? Ei, bine, poate că am calculat. Poate că am vrut să vorbesc cu oamenii ăştia. Poate, instinctiv, mă trage aţa în locul unde m-am simţit aşa de bine, unde Cristi mi-a dat cel mai frumos dar din lume. Poate simt o nevoie nebună să-i văd pe cei care îi sunt lui atât de apropiaţi. Poate...
Dar trec prin poarta bunicilor lui Cristi ca săgeata albastră. Ce viteză în localitate, ce atenţie la pietoni, ce... Dacă ar fi vreun poliţist pe aici, prin boscheţi, m-ar lăsa sigur fără carnet. Şi n-aş mai pupa trei luni permis de conducere şi volan.
Mi-e teamă, nu pot încă să vorbesc cu nimeni, mai ales cu persoanele dragi lui Cristi. Nu pot şi pace... N-am nicio scuză, n-am nicio justificare, n-am nicio motivaţie, doar nu pot... Nu pot! De fapt, cum să dau acum ochii cu toţi ai lui, când de luni de zile fug de ei? Cum să-i privesc în faţă, când i-am evitat din toate puterile pe toţi? Am ales să tac. Să mă îngrop în singurătate. Şi acum? Ce să le spun? Nu ştiu ce-a vorbit Cristi cu ei, nu am idee ce le-a explicat în legătură cu noi doi, nu ghicesc ce ştiu ei despre relaţia noastră. Şi atunci...
Dar maşina are nevoie de rodaj, aşa mi-a spus dealerul când am cumpărat-o. Deci, ca să îl citez pe Ţeapă, cale n-am, dar drum îmi fac prin poarta bunicilor de câteva ori. Ba, şi prin oraş trec cu maşina pe lângă blocul unde stă Cristi, la etajul al şaselea, dar şi pe lângă adresele unde locuiesc părinţii şi fraţii lui. Sper, nebuneşte în ceva. Nu ştiu în ce... Poate că, vreunul dintre ei mă vede şi mă opreşte. Aşa, ca din întâmplare întâlniţi, am putea schimba câteva vorbe. Şi poate îmi spune ceva şi despre cel care mi-a luat şi ultima picătură de linişte. Ei ştiu ce face Cristi. Cu ei a ţinut legătura. Nici nu se poate altfel. Deşarte nădejdi. Oamenii ăştia mai au şi altceva de făcut decât să stea cu ochii după maşina mea şi să ştie că eu sunt la volanul ei, ca să mă oprească.
O fi născut Oana? Ce or avea? Şi mama lui Cristi o fi ieşit la pensie? Şi bunica ce-o fi făcând? O fi mai durând-o piciorul? Şi... Nu, că sunt cretină! Am avut şansa să am alături de mine un bărbat minunat şi o familie pe cinste şi am dat la tot cu piciorul, din cauză că eu am vise... Zambaluci, asta am! Nebunie la cap! Prostie în deavlă. Gărgăuni în ţeastă. Nu ştiu să preţuiesc, când găsesc – şi nu găseşte toată lumea - o comoară. Alerg după cai verzi pe pereţi, în loc să mă bucur de ce am. Aşa sunt de complicată, că să mor dacă eu m-aş uita la mine. Dacă mi-aş acorda vreo atenţie... Dacă m-aş băga în seamă... Dacă m-aş lega la cap cu aşa poamă, cum sunt eu...
Uite că a venit şi luna mai, au înflorit toate grădinile între Ploieşti şi Telega, unii deja, grăbiţi, au plecat la mare şi, în curând va fi ziua mea. O zi în care, ca de obicei, voi fi singură. Nici nu mai contează că peste tot pluteşte îmbătător parfumul de liliac. În doi, liliacul miroase altfel. Când eşti singur, îşi pierde din dulceaţă. Când eşti singur, nimic nu mai e la fel ca atunci când împarţi totul cu cineva. Şi nu mai contează nici că te fâţâi anapoda, peste tot, ca mine, într-o maşină bună. Ce, parcă îţi spun fiarele astea, chiar chivernisite cum sunt, „la mulţi ani!”? Te sărută maşina şi-ţi urează toate cele? Te ţine în braţe de să te rupă? Îţi mângâie fruntea înfierbântată? Pe dracu’...
Am o dispoziţie, aşa în prezi de ziua mea, de-mi vine, vorba Tuţei de la spital, să mă împuşc. Să-mi trag un glonţ, nu în cap cum vrea Tudor Chirilă, ci în suflet. Pe ăsta dacă îl anihilez, am rezolvat-o. Gata! Nu mai simt nici mama vreunei dureri.
La prânz, pentru că e zi scurtă - dar şi pentru că mâine e ziua mea şi aşa se obişnuieşte la noi, la firmă, sărbătoritul azi pleacă mai devreme şi mâine nu vine deloc, face poimâine cinste, sau, în cazul meu, luni, când se termină weekend-ul - bat centrul oraşului, la picior. Aiurea... Fără niciun scop. Fără niciun ţel. Fără niciun rost. Ca-n reluare...
Sunt, cred, mai lucidă, mai îndurerată, mai amărâtă, ca în fiecare dintre zilele care au trecut de pe 7 ianuarie încoace. Şi au trecut destule, n-am stat să le socotesc. S-a adâncit prea mult prăpastia, s-a făcut prea mare ruptura de început, s-a pierdut prea repede totul. Cum am putut să fiu atât de proastă? Cum am fost în stare să renunţ la viaţa mea – el era viaţa mea - eu care am spus mereu că nu mă sinucid, indiferent de greutăţile vieţii, niciodată? Cum am putut să-l las pe singurul om care a însemnat vreodată ceva pentru mine să plece? N-a fost orgoliu, n-a fost vanitate, n-au fost angoase. A fost doar prostie. Pentru că sunt o proastă, de aia. Cea mai mare proastă din lume. Şi l-am pierdut. Altminteri nu-mi imaginez cum a putut să tacă – şi tace în continuare – atâta pustiu de vreme. Nu se mai gândeşte la mine. Nu-i mai pasă. Putea, măcar de Paşti să trimită, ca prietenilor din tabără sau vecinilor, o felicitare. Una de-aia scrisă de comercianţi, la care nu e nevoie să mai adaugi tu nimic. Una de aia rece, impersonală, care nu spune nimic, dar care arată celui căruia i-o trimiţi, că trăieşti, că, din întâmplare, ţi-ai amintit de el. N-a trimis. Nu l-a interesat. Dar mie de ce mi-o fi mai păsând de el, dacă nu că sunt proastă?
Tai centrul Ploieştiului, pe lângă Berbecul, îngândurată şi furioasă de atâtea reflecţii. Din când în când, câte unul mai mă cunoaşte şi mă salută. Răspund distant, fără entuziasm şi mare plăcere. Rece... Sunt cătrănită. Asta e, de data asta sunt la pământ. Simt, cel puţin pentru moment, că nu pot să merg mai departe. Nu mai pot.
Un bărbat înalt, bine făcut, în uniformă de poliţist mă salută zâmbind, când ni se întretaie, în furnicarul de lume, paşii. Instinctiv, salut, cum ziceam că fac, rece. Şi într-o secundă realizez: era Cristi. Era chiar el... Doamne, s-a întors! S-a terminat deja semestrul? S-a terminat primul an de stat la doctorat? A venit acasă! Întorc, buimăcită, întâi capul, apoi mă întorc şi eu cu totul din drum şi fug după el.
Traversează strada alături de o femeie îmbrăcată ca şi el, în uniformă de poliţist şi eu nu apuc să mai trec după el. Semaforul dă verde şoferilor, dar eu nu mai am răbdare. Fug, ca nebuna, printre maşini, de stârnesc mânia proletară a tuturor conducătorilor auto, prinşi la momentul prânzului în trafic. Unii mă înjură, alţii îmi arată un anume deget, alţii frânează ca disperaţii, ca să nu-mi împrăştie toţi creierii – câţi mai am, că nu sunt convinsă că e ceva de capul meu - pe asfalt. Dar şi aşa nu mai reuşesc să-l prind pe Cristi. Se urcă într-o maşină de poliţie şi pleacă împreună cu femeia aceea. Strig, dau din mâini disperată. Lumea de pe trotuar se uită la mine şi nu înţelege. Iar Cristi nu mă vede. Nu mă aude. Nu întoarce măcar odată, o singură dată, capul înapoi. Şi, deduc, nici nu i-a vorbit respectivei despre mine. Doar un salut de complezenţă, glacial şi indiferent, ca între vecinii de pe o stradă, care nu se împrumută niciodată de ulei şi zahăr.
Mor... Acuma, gata, nu mai am zile. Mă duc... Cine era femeia aia cu el? De ce erau împreună? Şi unde se duc? Şi când s-a întors? De ce nu m-a căutat? De ce n-a venit întâi la mine, aşa cum făcea în primul semestru, când nici nu ştiau ai lui că e în oraş? De ce nu s-a oprit acum să vorbească – trei cuvinte, măcar - cu mine? De ce a trecut ca pe lângă o străină? De ce m-a înlocuit cu alta aşa de repede? Cum a putut? Cum?
Mă zbucium ca frunza de tei, când vântul vrea s-o smulgă de pe ram. Mă aşez, epuizată, ca şi cum am fugit la maraton, pe o bancă. O să-mi dau duhul, asta o să se întâmple. Ce va face el în atare situaţie? Va fi mulţumit? Va fi fericit? Va plânge? Nu mai pot... Mi s-a oprit sufletul în gât. A dus-o acasă la el pe aia. Acolo s-au dus.
Ei, bine, nu te voi lăsa, poliţistule, să faci de capul tău. Vin după tine. Îţi arăt eu! Am tot dreptul - nu poţi să-mi spui ca Ralucăi, că nu trebuie să te mai deranjez – să-ţi cer socoteală. Am încă inelul de la tine – dovada – şi am de gând să uzez de tot ce-a fost între noi. Tu ai fost ăla care mi-ai jurat, poliţistule, iubire pentru toată viaţa, tu m-ai năucit cu vorbe dulci şi alinturi, tu m-ai făcut să înţeleg că sunt centrul universului pentru tine. Ai uitat toate astea? Bine, lasă că ţi le aminteşte fata de îndată. Nu am de gând să stau cu mâinile în sân şi să mă uit la tine cum te afişezi cu toate muierile pe sub nasul meu. Ce crezi tu, că poţi să mă seduci aşa uşor şi să mă abandonezi pe urmă? Nu ştii cu cine te pui, tăticu’! Sunt, poate din întâmplare, poate nu, republicană de la Ploieşti...
Mă ridic ca hipnotizată şi fug la maşină. Zece minute mai târziu, urc, după ce trec de furcile interfonului, împreună cu un locatar al blocului, câte trei odată scările spre apartamentul lui şi cele şase etaje îmi scot, când ajung în faţa uşii, sufletul. Sun, ciocănesc, bat cu putere, strig. Toate la un loc... Nicio mişcare, niciun răspuns. Nu vrea să fie deranjat. Mă tratează cu flit. Nu lăsa tot aşa telefonul să sune când era cu mine prima dată la el acasă şi suna, disperată, Raluca? E tactica lui de a spune unei femei că s-a terminat. Ei, bine, pe mine, domnule Popa va trebui să mă priveşti în ochi şi să-mi spui asta. Eu nu sunt Raluca, nici altă femeie care a fost în viaţa ta. Şi au fost, după cum singur ai recunoscut, destule. Nu, cu mine nu-ţi merge aşa. Cu mine trebuie să vorbeşti chiar acum! La mine nu ţine pasivitatea ta calculată şi voită. Pe mine nu mă poţi arunca aşa cum arunci o măsea găunoasă! Eu sunt tu, eu sunt aerul tău, eu sunt viaţa ta...
Şi bat, şi ţip la uşa lui, tot sperând că îmi va deschide. Poate că nu e înăuntru. Poate că n-a venit cu ea aici. Nici nu cred că mai are o colecţie de şepci ca să i-o dea ăsteia. Unde s-au dus? Ce fac acum? Cine e femeia aceea? De ce se fâţâie cu el prin centrul Ploieştiului? De ce nu mi-l lasă în pace? Un roi de întrebări, niciun răspuns...
Mă lipesc de uşa lui şi nu ştiu ce pot să fac mai departe. Să stau aici, până la calendele greceşti, până va binevoi domnul să deschidă sau să vină acasă? Să plec acasă la mine, că poate mă caută acolo? Slabe, deşarte speranţe... Nu mă mai caută, că acum e fericit omul. S-a întors şi are deja pe una... Un afemeiat, un muieratic, un mincinos, ştiam eu. Niciun bărbat nu poate să fie statornic, să fie fidel, să iubească aşa cum spune, doar o singură femeie, până la moarte. Sunt jenibilă să stau şi să bat în uşa lui, se uită vecinii ca la circ. Am să mă scutesc de postura asta. Sunt o femeie demnă, nu o paiaţă.
Cobor şi mă urc în maşină. Pun capul pe volan şi-mi vine, neputincioasă cum mă descopăr, să plâng. Mai bine nu-l mai vedeam. Mai bine nu mai ştiam că s-a întors. Nu mă mai amăram aşa. Treceam peste ziua mea - pustie şi însingurată, dar atât.
Dau la cheie şi pornesc către casă. Nu are rost să-l pândesc ca fosta lui iubită, pe la toate colţurile. Asta e... Aşa a vrut Dumnezeu. Poate că e mai bine că ne-am întâlnit astfel. Aşa ştiu şi eu pe ce picior dansez. Aşa, poate mă iau cu viaţa, mă adun şi merg mai departe. Şi uit. N-a murit nimeni din prea multă dragoste. Şi a suferit toată lumea, nu e nici începutul, nici sfârşitul la mine, nu sunt eu nici prima, nici ultima care trece prin aşa ceva. Hai acasă, fetiţo! Nu mai umbla nebună pe străzi, că faci dracului vreun accident la cum conduci! Abrambureala nu se pupă cu rutierul. Au dreptate ăia care te înjură, nu ţi-a cumpărat neamul tău – ăla pe care nu-l ai - şosea. Marş acasă, că nu mai ai ce face pe străzi.
Dar fac ce fac şi mă încadrez pe la semafoare tot ca s-o iau spre nordul oraşului, tot ca să ies din Ploieşti pe la kilometrul şase... Aşa ştie maşina asta, că pe aici trebuie s-o iau. Aşa s-a învăţat ea, din atâtea drumuri în sus, spre munte. E drumul pe care îl ştie singură, pe care o coteşte că vreau sau nu vreau eu. Foarte bine, mă voi duce, dacă aşa o apuc, către Telega. De data asta, fără nicio oprelişte, fără nicio ezitare, voi lua taurul de coarne.
Cuvinte cheie :
Dragi şi scumpe doamne, sunt pe picior de plecare în această clipă şi nu pot să vă răspund la comentarii. Când mă întorc, peste vreo două zile, e primul lucru pe care îl fac. Promit.
Mult zbucium pentru un biet suflet chinuit. Urmare a unor devieri ale viselor şi ale încăpăţânării de a nu se destăinui fiinţei iubite, Cătălina pătimeşte. Prizoniera propriei gândiri, propriului caracter. Dar se poate simplifica aşa cum spune în ultimul paragraf al textului.
Un capitol care se ocupă de sufletul eroinei principale a romanului în care singurătatea şi zbuciumul ocupă primul loc.
Aştept, aştept să se înfăptuiască minunea împăcării, dacă întrre timp, Cristi nu şi-a găsit altă fată. Avea tot dreptul.
Sofy
Savuros episod! Atât am îndrăgit personajul tău, încât o să-mi fie dor când îl vei fura de lângă mine :)
Aștept cu nerăbdare continuarea.
Drag de tine și de Cătălina :))
Dragă Sofy, e cum zici: Cătălina plăteşte pentru păcatele încăpăţânării ei de a înţelege, de a şti ce însemnau toate câte au venit peste ea. Şi, da, o vreme a fost prinsă chiar în felul ei de a gândi şi de a discerne. Sigur că se simplifică totul acum, căci ne apropiem de final, dar pe parcursul romanului nu se putea întâmpla asta. Din mai multe motive, cum, evident, înţelegi tu. Împăcarea, zici, minunea împăcării... Ştiu şi eu ce să zic? S-or împăca, nu s-or împăca?... O fi găsit Cristi pe alta? Tu ce crezi, Sofy? Rămân împreună personajele sau o ia fiecare pe cărarea lui?
Sofia Sincă a spus :
Mult zbucium pentru un biet suflet chinuit. Urmare a unor devieri ale viselor şi ale încăpăţânării de a nu se destăinui fiinţei iubite, Cătălina pătimeşte. Prizoniera propriei gândiri, propriului caracter. Dar se poate simplifica aşa cum spune în ultimul paragraf al textului.
Un capitol care se ocupă de sufletul eroinei principale a romanului în care singurătatea şi zbuciumul ocupă primul loc.
Aştept, aştept să se înfăptuiască minunea împăcării, dacă întrre timp, Cristi nu şi-a găsit altă fată. Avea tot dreptul.
Sofy
Cory, draga mea, mă bucur dacă ţi-a plăcut personajul şi-ţi mulţumesc mult pt asta. A, ţi-a plăcut mai degrabă Cătălina decât Cristi? Pe ea am încercat să o creionez mai... alambicat, căci trebuia să ducă cineva şi greul romanului. Şi ai dreptate, se apropie finalul. E colea, după deal. Doar o ia la vale mintenaş şi a şi ajuns. Dacă ţi-au plăcut personajele, poate te-oi mai îmbia cu altele, dacă, desigur, timpul îţi va mai permite şi dacă alea, alte personaje s-or ridica la înălţimea ăstora din "Trăind clipa". Oricum, ai din partea-mi tot respectul, tot dragul, toate mulţumirile.
Corina Militaru a spus :
Savuros episod! Atât am îndrăgit personajul tău, încât o să-mi fie dor când îl vei fura de lângă mine :)
Aștept cu nerăbdare continuarea.
Drag de tine și de Cătălina :))
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor