Fragment 53 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Februarie îşi ţese, imperturbabil, pânzele de gheaţă. Pe geamuri, când vin acasă, văd flori albe, de forme ciudate, care, la prima rază de soare se vor topi ca şi cum nici n-au fost vreodată. Aşa cum, până la urma urmei, se topesc, că vreau sau că nu vreau eu, şi toate feliile acelea de viaţă pe care le-am tot trăit, în care m-am tot scufundat, ca în mare, pe care nici acum, deşi am întors totul pe toate părţile, nu le înţeleg.

     Astăzi e un alt multiplu de şapte. Astăzi, după regula deja stabilită de nu ştiu cine, căci nu mai am garanţia că e de la Dumnezeu sau de la dracu’ – o repet spasmodic şi obsedant, pentru că aşa simt - voi escalada din nou timpul. De ce fix la şapte zile fac aceste călătorii? De ce nu la cinci sau la nouă? De ce nu mă opresc? Până unde, până când va mai continua totul? Sunt departe de a înţelege. Sunt chiar mai neelucidată ca niciodată. Şi total, cumplit de însingurată. Am cunoscut singurătatea şi înainte, dar niciodată n-a fost aşa de cumplită ca acum. Nu ştiu cu cine să vorbesc, cui să-i spun ce etape traversez. Felicia e departe. La telefon nu pot să-i spun tot ce mă chinuieşte, pe mess ea nu prea intră. Zice că n-are timp, că e foarte ocupată, dar eu o suspectez de neimplicare în tehnica modernă. Altcineva... Nu îndrăznesc să mă confesez oricui.

     Cu Cristi aş fi putut să vorbesc. El ar fi înţeles. El nu m-ar fi judecat. Dar noi doi suntem supăraţi. Suntem despărţiţi. Şi între noi e deja o armată de bărbaţi şi încă una de nelinişti. Uneori, de când am văzut că toată nebunia se întâmplă la şapte zile, nu-mi vine să mai mă culc. Mă gândesc că dacă nu dorm, trece întreg delirul ăsta. Mă ocoleşte. Pe de altă parte – sunt femeie – mă arde curiozitatea. Vreau să văd. Vreau să ştiu. Unde ajung. Ce se întâmplă. De ce? Ei, la întrebarea asta nu am şi pace un răspuns. De ce se întâmplă? Sunt doar prizonieră într-un abis nesfârşit. Nu ştiu cum să ies de aici, nu ştiu cum să mă ridic. Se întâmplă? Şi să se întâmple mai repede şi de data asta, ca să scap...

     Sunt mulţumită. Este primul sentiment pe care îl detectez când realizez că mă aflu în curtea mare, plină de multe flori şi de multă verdeaţă. Mă potopesc mai multe parfumuri şi ochiu-mi cunoscător e încântat de covorul nesfârşit de flori care se întinde peste tot, prin curte, sfidând parcă toamna care a întors deja două file din luna septembrie. În restul curţii, unde nu sunt infiltrate flori de grădină de toate culorile sau ghivece cu plante de tot felul, este gazon şi pe acolo aleargă, nestingheriţi de nimeni, doi câini lupi. Undeva, mai în spate, sub un umbrar de viţă de vie, prin care soarele încă nimicitor nu pătrunde din cauza desişului de frunze şi struguri, mi-am zărit, pe o masă, lângă un pahar cu suc şi o ceşcuţă cu cafea, laptop-ul. Am plecat mai adineauri de acolo şi m-am dus să-mi clătesc, pentru a nu ştiu câta oară, ochii cu minunea de culori a florilor. Mă învârtesc printre ele cu drag, le zâmbesc, le mai spun câte o vorbă, mai smulg vreo buruiană care s-a strecurat hoţeşte printre ronduri. Casa din curtea în care mă aflu nu este foarte mare, nu este o vilă. De fapt, pe lângă imobilul aflat deja în picioare, zăresc într-un colţ o fundaţie de clădire. 

     Acolo cineva, poate eu şi cel cu care mă aflu în curtea asta mare şi frumoasă, poate altcineva, s-a apucat să mai construiască ceva. Leo şi Betty, cei doi câini lupi din curte, mi se încurcă printre picioare, sar cu lăbuţele pe mine, se joacă. Ajunge, cred, şi la ei, mirosul de la bucătărie, unde în cuptor se lăfăie ditamai curcanul. Le dau, ca să mă lase în pace, câte o bucată de prăjitură de pe un platou.

     N-am fost în viaţa mea mai împlinită. Nu m-a bântuit niciodată, ca acum, mulţumirea. Şi mă descopăr în această de faţă incursiune, neschimbată. Sunt, de data asta, chiar eu. Nu semăn, nu am trăsături identice, sunt eu. Aşa cum m-am băgat mai devreme în pat. Aşa cum mă observ în fiecare dimineaţă şi-n fiecare seară. Când aud poarta deschizându-se şi în curte intrând o maşină, tresar. Pe de o parte, mă întreb cu cine sunt de data asta, în povestea asta. Pe de alta, cunosc bine maşina. Cum să n-o cunosc? Dacă n-o mai cunosc nici eu...

     Şi, dintr-o dată, inima începe să-mi bubuie precum clopotele de la catedrală. Fug spre maşină, cu nerăbdare, cu bucurie. Când îl văd pe Cristi coborând de la volan, aproape că ţip de fericire. Doamne, îl visez pe Cristi. Sunt cu el aici, în această nouă epopee. În acest vis... Nu ştiu unde am auzit asta, dar în clipa asta simt că mi se potriveşte: „Nu-ţi visa viaţa, trăieşte-ţi visul”. Suntem împreună. Cristi şi eu. A venit la mine. A venit... Oh, iubitul meu...

     Şi nicio secundă nu mă gândesc că, şi de data asta va trebui să moară cineva. Că, aşa cum s-a tot întâmplat, unul rămâne şi celălalt pleacă. E atâta bucurie în mine... Dar nu mă bucur numai eu, şi el mă ia în braţe şi mă pupă şi mă învârteşte, de parcă nu ne-am văzut de o veşnicie, când, în realitate, ne-am despărţit acum câteva ore, când el a plecat, chemat de urgenţă, la un omor. Da, spaţiul din curte ne permite şi să ne-nvârtim. În fugă, după mine, vin şi cei doi câini lupi, care se gudură pe lângă el, schelălăiesc fericiţi, dau din coadă ca de vederea cuiva drag.

     ─ Ce mi-ai adus bun? - mă răsfăţ. Cel mai bun...

     El caută prin buzunarele uniformei de poliţist, cu care e îmbrăcat şi scoate mai multe bomboane. Una mi-o dă mie, pe celelalte, după ce le desface, le aruncă lui Leo şi Betty.

     ─ O bombonică... zice.

     ─ Şi mai ce?

     ─ Adică mai vrei? Uite, mai am o ciocolată. Dementă. Asta, de mentă... Ştiu eu că-ţi place şi e răcoritoare mai mult ca alte sortimente. Dar de mâine încolo, gata, nu-ţi mai aduc ciocolată, că face rău... Te bag pe fructe, ca să te vitaminizezi cum trebuie.

     Mi-o dă şi pe aceea.

     ─ Şi altceva? Ce mai mi-ai adus?

     ─ Da’ ce mai vrei tu, răsfăţato? Ce mai vrea sufleţelul tău?

     Râde. Deschide portbagajul maşinii şi scoate un ghiveci cu un boţ de floricică albastră în mijloc. Mi-o întinde şi pe aceea:

     ─ M-am gândit să-ţi mai iau şi una de asta. Deşi, mă îndoiesc că mai ai unde s-o pui. Nu ştiu cum o cheamă, mi-a zis florăreasa că e ceva cu pasiunea.

     ─ Da, are dreptate, passiflora o cheamă şi la noi e cunoscută ca floarea pasiunii. E foarte frumoasă. Îmi place. Îi voi găsi de îndată un loc printre celelalte şi va fi foarte frumoasă printre ele. Dar ce mai mi-ai adus?

     ─ Tot mai vrei ceva? Ce mă fac eu cu tine, că tare multe mai vrei? N-o să fiu în stare să-ţi fac toate poftele. Nu-mi ajunge salariul de poliţist. Dar, întâmplător, mai am ceva pentru o fată aşa de frumoasă. Sper să-ţi placă. Şi să-ţi vină. Stai că te uimesc imediat.

     Scoate dintr-un pachet o rochiţă de gravidă şi o pune pe lângă mine.

     ─ E superbă, îi spun. E ceea ce-mi doream. Nici eu dacă mă duceam la cumpărături, nu luam una mai splendidă. Mergem s-o şi probăm imediat. Deşi mai durează ceva până am ce băga în ea cu adevărat. Dar nu mai mi-ai adus nimic?

     El e încurcat. Îşi freacă a râs barba şi-mi spune:

     ─ Păi, mai am câte ceva prin maşină. Dar spune-mi tu ce mai voia fata să-i aducă tati.

     ─ Pe băiatul meu voiam, nenea poliţistule, să mi-l aduci. Că a plecat de azi dimineaţă la un caz şi nu s-a mai întors. Şi eu nu mai pot de dorul lui...

     ─ Da? Îl vrei pe infatuatul ăla, cum îi ziceai până nu demult, că e? Îl vrei? Eşti sigură? Ia-l, atunci, că l-am adus şi pe el! Al tău să fie! În vecii vecilor, amin!

     Mă prind de gâtul lui şi el îmi încercuieşte mijlocul şi mă sărută. Nici nu ne pasă că, prin gard, poate se uită vecinii. Mă ţine tot în braţe, când îmi zice:

     ─ Am cumpărat tot ce mi-ai trecut pe listă, în vederea reunirii clanului de diseară. Oana a zis că ei vin mai devreme, ca să ai timp să te joci, cum i-ai zis, cu bebelaşul.

     ─ A, ca lumea. Abia aştept... Sper că nu le-ai spus ceva...

     ─ Cum să le spun?... N-am suflat o vorbă. Le spunem amândoi tuturor, când se adună cu toţii. Că popa, ştii, nu predică de-o sută de ori pe o singură temă.

     ─ Nu mi-ai spus: ce s-a întâmplat, de fapt? Ce omor a mai fost acum?

     ─ Of, iubire, a fost cumplit... Triplu asasinat... Un descreierat şi-a ucis soţia, copilul şi socrul şi a vrut să se sinucidă apoi şi el. De fapt, femeia băgase divorţ şi el nu a putut să suporte să piardă tot ce a avut. O să vezi la ştiri, căci cred că toate buletinele de actualităţi vor începe azi cu triplul asasinat de la Ploieşti. Hai să ducem sacoşele astea la bucătărie.

     ─ Le ducem, dar hai întâi să-ţi arăt cum mi-au înflorit toate tuberozele. Hai, e un parfum printre ele, de înnebuneşti..

     ─ Iar mi-ai stat, care va să zică, toată dimineaţa aplecată în grădină... Ei, asta nu mai merge aşa. Nu vreau să mai faci niciun efort. Acum, treacă, meargă, dar mai încolo...

     Îl trag de mână spre grădiniţa cu flori, unde au înflorit toate tuberozele, cum i-am spus. Mă ia în braţe, îşi împreunează mâinile pe sub sânii mei şi, deşi zice mereu că toate florile sunt la fel pentru el, le priveşte şi le savurează cu plăcere miresmele. Îşi lipeşte buzele de gâtul meu şi stăm aşa o vreme, apoi îşi aduce aminte că trebuie să-mi spună un banc: „Un tip, zice, tot adormea la biserică, în timp ce popa dădea din gură pe la altar. Supărată, ruşinată că vede toată lumea cum doarme bărbatul, nevastă-sa îl întreabă pe preot ce poate face în aşa situaţie. Popa, hotărât şi el să scape de somnoros, îi dă un ac şi îi zice să îl înţepe unde o nimeri ea, când mai adoarme. Vine şi slujba. Popa întreabă în biserică: Cine este salvatorul nostru? Adoarme tipu’ şi nevastă-sa, pac, îl înţeapă! Ăsta, îndurerat de la ac, zice: IISUS...E! Popa îl felicită. A răspuns bine. Peste zece minute, iar îl prinde pe ăsta somnul. Popa întreabă iarăşi: Cui slujim noi în biserica asta? Tipul, înţepat bine iar, sare: Doamne, Dumnezeul meu! Şi popa iar: Bravo! Mai trece un timp. Popa iar întreabă, că aşa ţinea el slujbă, interactivă: şi ce i-a zis Eva lui Adam, înainte de a-i dărui al 99-lea copil? Lumea tace. Nu ştie nimeni ce i-a zis... Şi ăsta, somnorosul, cu ochii întredeschişi, înţepat din nou de nevastă, urlă: dacă mai bagi chestia aia odată în mine ţi-o rup şi ţi-o bag în fund! După care se aude corul bisericii: Amin!”

     Caut să-mi ascund râsul şi-l cert pe Cristi, care nu e niciodată cuminte:

     ─ Trebuia să mă gândesc că iar spui prostii. Nu ştiu ce am să mă fac cu tine.

     De la asta, ajungem la udat cu furtunul. De fapt, mai mult eu îl ud pe el, de-l fac fleaşcă. Deşi mă ameninţă că o încurc, când prinde şi el furtunul nu o mai face. Că zice să nu răcesc. Şi, dacă el poate să ia paracetamol, de mine e mai rău, că n-am voie.

     Îl bag apoi în baie şi-i dezbrac, una câte una, hainele ude, apoi îl vâr sub duş. Preventiv... Mai târziu, ne ducem în dormitor să probăm rochiţa cumpărată. El mă dezbracă, el mă îmbracă. Mă mângâie de sus până jos şi e încântat de faptul că mai păstrez încă pe trup urmele bronzului de la mare, din vara asta.

     ─ Vezi, îmi spune, dacă de data asta am stat la soare cum se cuvine, te-ai bronzat frumos.

     Fug la bucătărie, mare de să întorci maşina în ea, să văd dacă mai las curcanul la cuptor. Cristi vine după mine:   

     ─ Mamă, ce miroase... Mai durează mult, că nu mai pot?...

     Se aşează pe-un scaun şi mă trage mintenaş - cum altfel? - în braţele lui. Mă zbat să scap şi mi-l cert ca pe un copil:

     ─ Stai cuminte, nebunule, că niciodată nu eşti cuminte... Nu vezi că am treabă?

     ─ Nu mai pot eu de treaba ta şi de faptul că mi te alinţi, de nu se poate... Acum eşti nevasta mea şi fac ce vreau, când vreau, cum vreau cu tine. Nici Băsescu nu mai poate să mă oprească de la nimic. Şi dacă vreau să te iubesc acum, aici, la bucătărie, lângă friptură, acum, aici te iubesc. Ca să fie foarte clar, doamna Popa... Te iubesc.

     El mă giugiuleşte, eu tac. Observă într-un sfârşit că nu-i răspund şi pare să se supere:

     ─ Numai eu te iubesc?

     ─ Nu, mai mă iubesc încă vreo şapte. Sau poate... or fi fiind mai mulţi?

     Mă ciupeşte şi mă strânge, mă gâdilă şi mă pupă. Cum face mereu, toate deodată, toate buluc. Atac din toate părţile, ca să imobilizeze adversarul. Îl întreb:

     ─ Nu te-ai săturat de mine? Încă mă mai iubeşti?

     ─ Cum să mă satur? La cât am tot alergat după tine de patru sute de ani încoace...

     ─ Tocmai de aceea. Cum vrei să fie de data asta?

     ─ Aşa cum trebuie... Şi, fără îndoială, aşa va fi. Asta dacă m-ai întrebat despre viaţa noastră de acum încolo. Când, îţi spun foarte clar, nu am de gând să te mai pierd vreodată. De-acum rămânem împreună pe vecie. S-a terminat cu fuga unuia după celălalt. Dacă mă întrebi despre bebele care a hotărât degrabă să-şi caute părinţi şi a venit la noi, va fi ca tine şi ca mine. Din cap până-n picioare... Va fi cuminte ca tine şi nebun ca mine. De frumos, va fi la fel de frumos ca amândoi, că, vezi, şi eu mi-s frumuşel. Şi feciorelnic, nevoie mare... Va avea caracterul amândurora. Şi dacă va fi băiat sau fetiţă, tu ştii că n-are nicio importanţă. Mă gândesc de când mi-ai spus de sarcină că suntem binecuvântaţi. Dumnezeu ne iubeşte. Vrea să fim fericiţi. Vrea să avem tot. Ne ajută, pas cu pas, să ne împlinim visurile. A venit şi vremea noastră. Şi să vezi tu că ăsta micu’ e atât de deştept, să-l pupe tata pe el – seamănă cu tat-său, deştept, ştii – că se va naşte în mai, ca tine... Să ştii că nu am văzut nicio femeie gravidă la fel de frumoasă cum eşti tu. Îţi strălucesc smaraldele din ochi, de mă înnnebunesc. Eclipsează piatra din inel. Şi zâmbetul ţi-e mai cald, şi chipul mai dulce...

     ─ Hai nu mă mai aburi, domnule subcomisar, în stilu-ţi caracteristic, şi să ne bucurăm mai bine de ce-a mai rămas din sâmbăta asta. Dacă te porţi cum trebuie, s-ar putea, după ce mâncăm, să-ţi fac un masaj. Oricum, înainte să vină cei din familie. Să ai grătarul pregătit, că nu folosesc, cum ţi-am mai zis, cuptorul cu microunde. Dacă tot mâncăm de mâine fructe, cereale şi legume, nici de ăsta nu ne mai atingem. A, să nu uiţi să legi câinii din vreme, că-i fac praf pe toţi. Abia aştept să le spunem că mai e un membru de familie pe drum. Abia aştept să se bucure şi ei de bucuria noastră. Ştii ce mă gândeam eu? S-o rugăm pe mamaie să vină să stea la noi măcar câteva zile... 

     ─ I-auzi... De ce te bate pe tine taman gândul ăsta, iubito? Tu nu ştii că eu, dacă sunt numai cu tine, în căsuţa noastră, mai scap câte o prostie, mai îţi spun câte un banc, mai umblu dezbrăcat, mai vreau să te iubesc pe unde-mi vine? Şi vreau, mai presus de orice, să fiu numai cu tine. Să mă bucur de tine. Să te privesc, să te ţin în braţe, să te sorb, să te gust... S-a strâns prea mult dor în noi, ca să nu ni-l ostoim acum. Mi-ai lipsit prea mult ca să nu trăim acum fiecare secundă la intensitate maximă. Mă trezesc dimineaţa şi, când te simt cuibărită lângă mine, mă tem că n-o să avem timp, până la 90 de ani, cât vom trăi, să ne bucurăm unul de altul, aşa cum simţim. N-am chef să te împart cu nimeni. Nu vreau o a treia persoană în casă. Nu acum. Nu aşa de repede. Nu atât de curând. Că vin toţi la masă, că mergem noi la ei, că ne întâlnim, e altceva. Nu sunt egoist, dacă asta vrei să-mi zici, doar că e cum îţi spun: te vreau numai pentru mine. Acum şi mereu. Mamaie mi-e dragă în mod special. Dar ce să facă ea la noi, cu doi tinerei, printre ei? Plus că, îţi garantez, aşa cum o cunosc eu, nu pleacă de lângă moşul ei...

     Mamaie... Trebuie să vorbesc cu ea. Trebuie să ajung la ea. Trebuie să-i cer sfatul. Doar mi-a zis să fac asta. Doar...

     Brusc, la gândul ăsta, mă trezesc. Definitiv. Se rupe întreg filmul. Şi, aşa cum nu am mai putut să fac de când m-am despărţit de Cristi, plâng. Plâng cu toată inima, plâng cu tot trupul. S-a terminat şi visul ăsta. De ce s-a sfârşit? De ce m-am grăbit să fiu realistă în toată povestea asta? De ce, Doamne? Ce frumos era... Ce bine... Doamne, eram cu Cristi al meu şi am plecat de acolo fără să-mi dau seama, fără să mă gândesc că voi fi catapultată în lumea reală doar dacă realizez că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ajung la bunica. Ce vis a fost ăsta? Ce l-a iscat? Nu cumva faptul că m-am gândit la Cristi până să adorm? Dar eu mă gândesc mereu la el... Nu poate să fie asta. Poate s-a gândit el la mine. Aşa se spune, că dacă visezi pe cineva, persoana respectivă se gândeşte la tine. Sunt sigură că şi el se gândeşte la mine. Fie şi numai ca să-şi spună că i-am distrus viaţa. Mă temeam că aşa va fi la un moment dat. Nu trebuia să se termine aşa de repede visul meu de acum. Nu trebuia să se mai termine. Acum trebuia să rămân cu Cristi.

     În următoarea clipă, mai realizez un fapt: se sfârşise, da, dar, spre deosebire de toate celelalte incursiuni, de data asta nu a murit nimeni. Ultima imagine mi-a rămas perfect întipărită în memorie: eram amândoi pe acelaşi scaun de la bucătărie, îmbrăţişaţi, plini de iubire. Nu era nimic care să ne ameninţe pe vreunul, nu părea să existe vreun pericol de niciunde. De ce s-a intercalat Cristi printre ceilalţi bărbaţi? Din discuţie reieşea clar că noi doi suntem căsătoriţi. Că fuseserăm la mare. Că trebuia să vină un copil. Nu cumva încurc ce-am trăit deja noi amândoi cu imaginaţia mea zburdalnică? Nu cumva toată brambureala asta vine de la faptul că am o problemă psihică? Pesemne destul de serioasă, dacă văd ce nu vede nimeni şi mai şi fabulez pe deasupra...

     Plâng, cu obidă, cu durere, cu deznădejde, toată noaptea. Buzele mele sunt singure, trebuie să le împreun cu ale lui, ca să mai poată zâmbi vreodată. Sufletul meu suspină după al lui şi dacă nu mi-l dă să-l ţin în pumnul meu şi să-l sărut, mor. Mi-e crunt de dor de el. Of... L-am pierdut iar pe Cristi. Ştiu eu că aşa se spune din bătrâni: că ceea ce-ţi apare în vis nu se mai împlineşte niciodată. Adică e tocmai invers. Eram cu Cristi? Înseamnă că nu voi mai fi niciodată cu el. Eram căsătoriţi? Nu ne vom mai căsători niciodată. Poate că e, în asta, o lege a compensaţiei: ce ai în vis nu poţi avea în realitate. Şi nici n-aş avea cum să-l mai am vreodată. A trecut atâta vreme şi noi nu ne-am mai spus nicio vorbuliţă. Poate că în viaţa lui e deja altcineva.

     Şi la bunica de ce naiba să mai mă duc? Nici nu mai întreb cu ce nas, după atâtea evitări. Doar de ce... Dar, logic, ce rost mai are să sapi fântână-n curte, când deja arde casa din temelie?

 

 

 

[Sofia Sincă]

În sfârşit ajungem la prezent, însă din nou ne-ai băgat în ceaţă. Să fi fost totul doar plăsmuirea unei minţi bolnave în urma unui accident? Posibil orice. Sper să ne lămurească autoarea.

Oricum acest periplu la şapte zile, cifră magică, prin episoade de iubire în sute de ani, a fost savuros. O plăcută incursiune prin istorie şi prin modurile complexe de viaţă, reflectând la ideea că doar iubirea primează.

Aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Iată că de data aceasta Cătălina este aruncată în viitor. Bărbatul de lângă ea nu putea să fie decât Cristi, iar povestea, una a împlinirii, fericirii. După o căutare îndelungată, încercări nenumărate, tragice morți care le-au curmat visul, această piatră prețioasă bine păstrată în inimile lor trebuie - nu se poate altfel :) -  să le ofere darul strălucirii. Răsplată pentru două suflete care au simțit și prețuit iubirea, au urmat-o prin timp fără preget.

Bunicuța are un rol în limpezirea Cătălinei, aștept să văd cum.

O plăcere lectura! :)

Cu drag, 

[Nina Mariana Marcu]

Foarte corect, Cory, bunicuţa are, chiar dacă eu răspund cu întârziere la comentarii şi tu poate ai citit deja noul fragment, un rol edificator. Desigur, pt angoasele Cătălinei. Pt ceea ce avea ea nevoie să ştie ca să se simtă edificată. Intrăm în linie dreaptă. Încă nu chemăm personajele la rampă pt aplauze, dacă le-or merita, dar nici mult nu mai e. Şi, da, piatra preţioasă, cum bine zici, a iubiri, străluceşte încă, ba, aş spune, străluceşte tot mai mult, tot mai tare. Luasem în calcul şi să se stingă strălucirea pietrei preţioase, dar am reevaluat. Şi am lăsat-o să strălucească pe mai departe. Te pup, Cory, şi maxime mulţumiri. 

Corina Militaru a spus :

Iată că de data aceasta Cătălina este aruncată în viitor. Bărbatul de lângă ea nu putea să fie decât Cristi, iar povestea, una a împlinirii, fericirii. După o căutare îndelungată, încercări nenumărate, tragice morți care le-au curmat visul, această piatră prețioasă bine păstrată în inimile lor trebuie - nu se poate altfel :) -  să le ofere darul strălucirii. Răsplată pentru două suflete care au simțit și prețuit iubirea, au urmat-o prin timp fără preget.

Bunicuța are un rol în limpezirea Cătălinei, aștept să văd cum.

O plăcere lectura! :)

Cu drag, 

[Nina Mariana Marcu]

Foarte pertinentă observaţia ta, draga mea Sofy: incursiunile au avut loc la şapte zile. Nu mai mult, nici mai puţin. Doar la şapte zile. Desigur, cifră magică, specială, cu puteri miraculoase. Şi acum pot să-ţi spun că pe asta am şi mizat, pe miracolul cifrei şapte, pe care nu am pus-o la întâmplare, ca pe nimic, de altfel, în text. Mă bucur nespus dacă periplul ăsta prin timp a fost cum zici, savuros. Şi, da, mă bucur şi că mesajul cu iubirea care primează a fost receptat cum am ţinut să îl transmit. Dar ştii ce mă bucură cel mai mult? Faptul că ai fost aşa cale lungă, sute de pagini, adică, alături de mine. Drept care, te rog să primeşti acum, la ceas de oarecare bilanţ, multele şi sincerele mele mulţumiri.

Sofia Sincă a spus :

În sfârşit ajungem la prezent, însă din nou ne-ai băgat în ceaţă. Să fi fost totul doar plăsmuirea unei minţi bolnave în urma unui accident? Posibil orice. Sper să ne lămurească autoarea.

Oricum acest periplu la şapte zile, cifră magică, prin episoade de iubire în sute de ani, a fost savuros. O plăcută incursiune prin istorie şi prin modurile complexe de viaţă, reflectând la ideea că doar iubirea primează.

Aştept continuarea.

Sofy