Fragment 51 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     Alte şapte zile, altă transpunere. O aşteptam. Ştiam că va veni. Şi nu m-am gândit să lipsesc nici eu de la această întâlnire. Sunt, cum se vede, personaj principal. Mă duc şi mă întorc, la fiecare şapte zile. Oare până când va mai curge peste mine timpul în felul ăsta? Sunt, de data asta, în anul 1882. Dar, în prima clipă aproape că mă sperii. Nu mă recunosc din primul moment, aşa cum a fost până acum şi mă întreb, dacă nu sunt prezentă în poveste, ce caut acolo? Văd doar un tinerel subţire, neformat ca bărbat, ca ăialalţi alături de care îl zăresc. Mă gândesc că e el mai aschilambic, nu e musculos ca ceilalţi, nu toţi bărbăţeii sunt bine legaţi şi plini de forţă. Dar văd, pe sub părul negru, tuns scurt, doi ochi verzi ca mătasea şi înţeleg: sunt eu.

     În clipa următoare am şi explicaţia. Sunt o feministă convinsă, am vrut să lucrez la unul dintre ziarele din oraş, dar când m-au văzut fată, directorii au început să râdă şi şi-au dat coate, mai ceva ca la promenadă. Au spus că scrisul şi ziaristica sunt meserii de bărbaţi, numai ei pot să mânuiască plaivazul şi hârtia, fetele n-au decât să se mărite şi să facă, mai apoi, copii. Cum ar veni, la cratiţă şi la plozi... Şi, hai, dacă era vorba despre cusut haine şi cârpit cămăşi, mai treacă-meargă pentru o fată... Dar să scrie la ziar? Să se joace pe îndelete cu cuvântul? Să-l mânuiască după bunul plac? Asta nu se poate, nu... Şi ei nu sunt de acord ca redacţia să fie împietată de prezenţa unei... Unei dame...

     Damă... Vedeţi voi pe dracul! Aşa că, m-am gândit să le dau o lecţie acestor misogini. Pot, deşi sunt doar o fată frumoasă şi subţirică, să scriu ca ei, bărbaţii, să pun întrebări, să am aplomb. Ba, poate chiar s-o fac mai bine. Căci numai partea femeiască e în stare să picure suflet în tot ceea ce face. Bărbatul o face din conştiinţă, poate din obligaţie, sigur din necesitate. Dar femeia nu face nimic fără patimă, fără suflet, fără trăiri. Ea simte şi se implică în tot. Ea, şi când taie ceapă la cuhnii, tot cu suflet o taie. Aşa că, fără doar şi poate, bărbatul, cât e el de bărbat nu calcă urma femeii. El e doar capul, gâtul - ăla care mişcă mereu capul, şi în direcţia dorită - e femeia.

     Voi scrie, cu voia şi fără voia colegilor mei redactori, la ziar. Mi-am tăiat pentru asta şi frumuseţe de păr negru, ca să pot să fiu mai convingătoare. Aproape fără regrete am băgat foarfeca-n el. Pentru o cauză bună, sunt gata să fac orice. A fost greu cu hainele, ca să pot să-mi ascund, cât de cât, formele de femeie. Căci nu sunt deloc lipsită de nuri şi de farmec. Dar am mai slăbit, pe de o parte, şi pe de alta, am ales o redingotă mai largă, prin care un ochi necunoscător nu vede boiul de viespe, nici sânii care mijesc obraznici, nici gâtul subţire şi delicat. Ba, mi-am desenat, pentru orele când vin la redacţie ori mă duc prin târg după subiecte, şi o mustăcioară subţiratică şi haihuie, adică una care abia dă în pârg, ca să se potrivească pe de-a-ntregul cu chipul meu feciorelnic. Ei, când nu sunt în timpul serviciului, mă îmbrac frumos, ca orice femeie care se respectă şi căreia nu-i displace să vadă că pe stradă – şi peste  tot – întorc bărbaţii capul după ea.

     Şi am intrat în cuibul cu bărbaţi ziarişti... Ca să nu zic cu vipere. Căci, ei între ei, bărbaţii, nu sunt atât de răutăcioşi cum sunt cu noi, femeile. În fiecare zi, într-un mod evident, le dau cu tifla. Găsesc şi apoi redactez cele mai bune subiecte. Aştept să-mi fac un dosar de presă impresionant, ca apoi să le dau peste nas. Le arăt eu lor cine a scris toate articolele alea. Ca să înţeleagă odată că şi femeia poate să fie, dacă vrea, deşteaptă şi să facă, fără nicio problemă, ce fac şi ei. În fruntea femeii nu mai scrie plozi şi ciorbă de lobodă. Eu am scris întâi despre calea ferată care se contruieşte de la Ploieşti către Braşov, eu de fabrica de hârtie de la Buşteni... Am, cum se va spune peste vreo sută şi ceva de ani în lumea în care astăzi, în mod straniu, mă învârtesc şi eu, surse care mă ajută. Nu mă pierd în treburile politice, deşi pot s-o fac, în care sunt vârâţi ei, bărbaţii, caut lucruri de interes pentru oameni. Şi, am văzut eu pe stradă, articolele mele sunt cele mai citite, cele mai apreciate, cele mai căutate. Când va veni scadenţa, mârlanii de bărbaţi îşi vor da, unele după altele, palme. Voi sta alături şi voi savura momentul. Ba, voi mai chema şi câteva prietene cu aceleaşi convingeri ca mine, ca să se bucure şi ele de victoria unei femei asupra unui mănunchi de bărbaţi.

     Acum mă duc către Corpul Pompierilor Militari, unde, am aflat, a fost numit un nou şef peste oamenii care sting focul din oraş şi regiune. Dau întâi de un soldat, care mă duce apoi la comandant. Eu mă prezint: „Radu Stoica, ziarist”, el zice, privindu-mă oarecum cu scepticism: „Ioan Horia...” Pun, o vreme, sigură pe mine întrebările. Dar observ că bărbatul din faţa mea nu mă ia în totalitate în serios. Îi văd jucând ochii în apele negre şi pe buze mijind, amuzat, un surâs. Ăsta face pe grozavul cu mine? Păi nu-şi dă seama că pot să-l bag în cerneală? Nu, că de răspuns îmi răspunde corect la întrebări, dar are o uitătură... De mă bagă, aşa ziarist tinerel cum sunt, în răcori.

     Degeaba încerc să-l readuc la ordine pe comandantul ăsta atât de plin de el. Prea mă pătrunde cu ochii lui negri şi cârcotaşi. La sfârşitul discuţiei, mă conduce extrem de amabil până la poartă, mi se uită în ochi şi-mi zice să mai trec pe la sediul pompierilor din Ploieşti. Şi, când eu îi dau mâna să mi-o strângă bărbăteşte, el zâmbeşte dulce, perfid, şugubăţ şi se apleacă să mi-o sărute. Mă fac mai ceva ca para focului pe care o stinge el prin oraş şi mi-o trag înciudată. Ăsta ori nu e muieratic, ca toţi bărbaţii, e pe invers, şi se dă la un tinerel, ori, Doamne sfinte, m-a descoperit. Dacă e prima ipoteză, naiba să mă ia de nu chem jandarii, să-l bage, cum s-ar spune pe la 2007, la hărţuire sexuală. Dar, din felul în care mă priveşte, înţeleg că această din urmă variantă este cea adevărată. Sunt nevoită să recunosc că, da, nu sunt Radu, ci sunt Rada, însă e musai şi neapărat să mă deghizez în felul ăsta. El râde ca de o glumă bună şi-l rog, ca pe Dumnezeu, să nu mă deconspire. Îmi spune că e de acord, nu suflă o vorbă, e mormânt, dar are o condiţie: numai dacă ne întâlnim în seara asta. El are o condiţie, eu am o curiozitate: cum naiba de s-a prins, din prima, de genul şi sexul meu, când, de luni întregi de zile, îi păcălesc cu succes pe atâţia? Un motiv în plus, îmi spune, ca să ne întâlnim. Ca să mă lămurească, doar atât.

     Şi, ca să evit un posibil dezastru în legătură cu planul meu de la ziar, mă duc seara, dichisită şi aranjată, la întâlnirea cu comandantul pompierilor. Dar îmi dau seama, pe măsură ce îmi vorbeşte şi mă priveşte, că nu e nici pe departe dorinţa păstrării secretului în şederea asta a noastră, faţă în faţă. Îl privesc – nu-mi place, dar trebuie s-o recunosc – ca pe un bărbat, mă vede ca pe o femeie. Ca la comanda lui de a stinge focul, se înfiripă între noi iubirea. Îmi spune că are o relaţie cu altă femeie, dar nu e însurat. Se gândea să se căsătorească anul viitor cu ea, dar acum nu o mai face. Vorbe de clacă şi la ofiţeraşul ăsta. Ce-o fi crezând el, că eu m-am născut ieri, nu am aflat şi eu cum mint ei, bărbaţii, femeile, când vor să le ducă degrabă până la pat? O fi zicând că sunt vreuna de aia care nu mai poate de dragul tuturor celor cu nădragi? Se înşeală, eu am principii, eu am o scară de valori, eu nu mă dau primului venit. Am venit la întâlnire, dar atât. Să-şi pună pofta în cui domnul comandant. Cu mine nu-i merge.

     Şi, totuşi, ca nebunii, ne întâlnim mereu. Iar şi iar, deşi îmi spun întruna că nu e bine, că ne prinde deopotrivă flama, că nici pompierii, cu tot echipamentul lor, nu mai pot să stingă incendiul care ne cuprinde şi îmi propun, cu toată fermitatea de care sunt în stare, să nu mai dau curs niciunei întâlniri. Dar doar îmi propun. De întâlnit, continuăm să ne întâlnim. Numai acum, îmi spun, numai de data asta. Într-o seară, m-a prins în braţe şi nu mai mi-a dat drumul până nu mi-a sfâşiat buzele în bucăţi, sub presiunea unui sărut năvalnic. Apoi mi-a spus că a terminat-o cu iubita aceea a lui şi că vrea să fie pentru totdeauna cu mine. Mă uit în ochii lui negri ca tuciul şi înţeleg că nu mă minte. Aşa că, mi-am propus să plătesc poliţa pe care o am de plătit la ziar şi să mă dedau cu totul relaţiei cu pompierul pompierilor.

     Într-un început de noapte neagră, cumplit de neagră, la fel ca ochii lui, eram amândoi pe drum, cum ne învăţaserăm. Clopotele de la trei biserici au început, aproape în acelaşi timp, să bată disperate. Semn că, undeva, în târgul Ploieştilor, arde ceva. Şi eu, şi el ne-am temut deopotrivă că poate să fie vreun incendiu devastator, ca acela din 1843, despre care auziserăm deopotrivă, nu-l trăiserăm niciunul. Am fugit de mână către Corpul Pompierilor Militari, ca el să dea ordin de intervenţie a echipajelor pentru stingerea focului. Eu mă şi gândeam că e un bun prilej de a scrie ultimul articol sub acoperire, înainte de a renunţa la ziarul cu pricina. Dar un pompier beat a scos, de la primul dangăt de clopot, tulumba din unitate, a urcat-o în car, a pus caii pe fugă şi a pornit pe străzi, fără să ştie bine nici unde e focul. Ne-am întâlnit din întâmplare cu el şi comandantul său a încercat să-l oprească. L-a întrebat în ce loc arde, dacă a plecat cineva în recunoaştere până acolo, dacă vin din urmă şi carele cu unelte şi sacale. Şi să facă ceva ca să oprească de îndată caii buimaci şi biciuiţi nemilos până în momentul acela. Dar soldatul era prea beat şi prea speriat ca să mai poată reacţiona la comenzi ori răspunde la întrebări. Probabil şi să vrea, nu mai putea să oprească sminteala cailor. Ei, cu tulumba după ei, în căruţă, au intrat, ca-n brânză, peste noi doi, îndrăgostiţii. Am căzut fulgeraţi la pământ amândoi. Copitele cailor ne-au strivit pe oriunde au nimerit în goana nebună şi carul, încărcat pentru incendiu, ne-a făcut pe urmă una cu pământul. Într-o clipă, m-a străfulgerat bezmetic gândul: de data asta, aşa cum nu s-a mai întâmplat, murim amândoi. Dar de rămas în ţărâna drumului rămân numai eu. El, rănit, plin de sânge, cu piciorul strivit, cu trupul tumefiat, dar viu, se ridică şi urlă disperat după ajutor.

     E, însă prea târziu. Nu mai poate să facă nimeni nimic. Eu ştiu... Îmi pare rău că nu am mai apucat să le arăt celor de la redacţie că nu un bărbat, ci o femeie a scris toate acele articole care au apărut în ziarul lor. Şi-mi pare rău, ca naiba, că-l las pe ofiţeraşul ăsta de treabă, cu ochii lui mistuitori, ca focul pe care se lupta să-l stingă şi se va mai lupta încă... În urma mea, el va reuşi să-şi ducă, aşa cum se întâmplă de obicei, viaţa. Nu ştiu câţi ani a mai trăit, dar nu a avut o viaţă prea lungă. Nu ştiu nici dacă frumoasă. Asta nu mi se mai arată. Cert este că, şi la această a cincea incursiune, a murit unul dintre noi.

     Nu am mai făcut pronosticuri, pentru că rândul trecut am fost oarecum descumpănită de epilogul poveştii.

     Mă trezesc brusc, când văd cum sângele meu colcăie în ţărână şi al lui pe hainele de ofiţer. Şi-mi pun disperată mâinile la piept. Se va mai opri vreodată nebunia asta? Trebuie să-mi fac o programare la psihiatru, înainte să mă stric de tot la mansardă. Câţi naiba bărbaţi au trecut prin viaţa mea? Şi de ce mereu se termină aşa tragic legătura mea cu ei? Ce blestem port cu mine? Cine m-a afurisit de nu mai am pace? De ce nu duc şi eu, ca tot omul, o existenţă normală? Cum să-i spun lui Cristi că, de când ne-am despărţit, am iubit – ce-i drept platonic – cinci bărbaţi? Cum să-i explic? Şi el ce să înţeleagă? Ar zice singur să mă duc să mă tratez. Sau ar crede că sunt o panaramă, din cele de la kilometrul 6, care schimbă bărbaţii ca pe şosete... Nu e momentul să vorbesc cu el. Nu pot să-i spun verde că l-am înşelat, căci asta fac, în definitiv, nu, cu atâţia bărbaţi... Voi mai aştepta. Poate într-o zi, toată nebunia asta ia, ca toate lucrurile din lume, bune sau rele, sfârşit.

 

 

[Corina Militaru]

În 1882, o Cătălină deghizată, o luptătoare pentru emanciparea femeii. Într-o epocă plină de prejudecăți încearcă să răzbească, să demonstreze că femeile sunt cel puțin la fel de capabile ca și bărbații. Bineînțeles ochii negri o citesc din prima. Cum altfel? Ei văd întotdeauna sufletul, dincolo de înfățișare și rol. Destinul tragic, și de data aceasta, îi va arunca într-o nouă viață, nouă încercare de împlinire a iubirii. Aștept... Admir imaginația și talentul. :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Istoria se scrie din şapte în şapte zile. Admir modul foarte uşor de a trece de la o perioadă la alta, cu noi cu tot. Adică ne induci facil în minte perioada pe care o doreşti. Asta pentru că intri direct în miezul unor întâmplări direct şi cu iuţeală prin realitatea epocii. O chestiune delicioasă cea cu deghizarea. Jurnalistul din tine nu doarme niciodată.

Zic şi eu păcat, că toate iubirile se termină numai prost :)) Numai incidente şi accidente. Sper la zile mai bune pentru personajul nostru principal de care ne-am ataşat în 50 de episoade.

Aştept cu drag!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cu plecăciune, Cory, draga mea... Da, încă - pentru a se scrie povestea, pentru a putea transmite mesajul venit din genuni, pentru a avea, desigur, în viziunea mea, logică - mai curge tragic destinul ăsta. Şi bine... nu, excelent zici, că ne îndreptăm spre o nouă încercare de împlinire a iubirii. Toate transpunerile astea de poveşti, de viaţă, de istorii, au un miez. În parte, cred că deja l-ai "mirosit", ca să zic aşa. Nu mai e foarte mult. Căci, toate poveştile trebuie, e musai, să aibă şi un final. Până atunci, mulţumiri încă o dată!

Corina Militaru a spus :

În 1882, o Cătălină deghizată, o luptătoare pentru emanciparea femeii. Într-o epocă plină de prejudecăți încearcă să răzbească, să demonstreze că femeile sunt cel puțin la fel de capabile ca și bărbații. Bineînțeles ochii negri o citesc din prima. Cum altfel? Ei văd întotdeauna sufletul, dincolo de înfățișare și rol. Destinul tragic, și de data aceasta, îi va arunca într-o nouă viață, nouă încercare de împlinire a iubirii. Aștept... Admir imaginația și talentul. :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, ai observat absolut corect şi pertinent: din şapte în şapte zile se scrie, cât s-o mai scrie, istoria asta. Şaptele nu e la întâmplare, nu e pur şi simplu. Trebuia să găsesc, dacă tot am ales să curgă povestea asta cu halte prin timp, lucruri deosebite şi semnificative pt perioada respectivă. Şi am căutat chestiuni care să fie de acolo, din timpul pe care, în fugă, îl traversează eroii romanului. Adică, înţelegi tu, am făcut documentare temeinică. Da, se sfârşesc, încă se sfârşesc prost, episoadele astea. Şi nici asta nu e întâmplător în ecuaţia cărţii. Dar ştii cum se spune, răsare el soarele şi pe strada noastră... Mai ales că, nu mai e mult până departe. Şi ştii cu siguranţă că nu închei până nu-ţi mulţumesc frumos pt tot.

Sofia Sincă a spus :

Istoria se scrie din şapte în şapte zile. Admir modul foarte uşor de a trece de la o perioadă la alta, cu noi cu tot. Adică ne induci facil în minte perioada pe care o doreşti. Asta pentru că intri direct în miezul unor întâmplări direct şi cu iuţeală prin realitatea epocii. O chestiune delicioasă cea cu deghizarea. Jurnalistul din tine nu doarme niciodată.

Zic şi eu păcat, că toate iubirile se termină numai prost :)) Numai incidente şi accidente. Sper la zile mai bune pentru personajul nostru principal de care ne-am ataşat în 50 de episoade.

Aştept cu drag!

Sofy