Stau cu ochii pe ceas de dimineaţă, de la 6. Mă gândesc, sper, că mă va suna. Că mă va căuta. Că va veni după mine ca să ne ducem să facem analizele. Azi ar fi trebuit să fim la laborator pentru asta. Mâine trebuia să facem ultimele vizite la familia lui. Poimâine ar fi trebuit să plecăm la Bruxelles. Dar oare va mai urma ceva din toate astea?

     Dimineaţa a făcut ochi demult, dar el nu dă niciun semn. De data asta, chiar s-a supărat. De data asta nu mai are, nu mai poate să aibă, răbdare cu mine. De parcă am vreo circumstanţă atenuantă pentru ce-am făcut. De parcă mai poate să mă ierte. De parcă... Sunt ca teleghidată. Mă duc, ca tanti Ana, de la fereastră la vizor şi de la vizor la fereastră. Nu am închis ochii toată noaptea, nu am mâncat, nu am deschis televizor, nici laptop. Nici apă n-am băut. Nici la serviciu nu am ajuns. Nici nu am anunţat că nu mă duc. Nimic n-am făcut. Mă întreb dacă am respirat, totuşi, în orele astea de când el a plecat. Nici măcar nu m-am sinchisit să adun banii de pe jos, nici inelul căzut lângă pat. Nu mai simt nimic. Nici membre, nici buze, nici cap, nimic. Sunt doar o masă inertă de carne, sunt un noian de deşertăciune, sunt un pustiu mai mare ca Sahara.

     Nu vine... Nu sună... Nu dă niciun semn. Absolut niciun semn. S-a terminat. Când sună, într-un târziu la uşă, deschid cu o speranţă în piept mai mare decât Catedrala Neamului. Dar nu e el. E doar Ţeapă. Sunt gata să-i închid uşa în nas, n-am stare să-l văd, să-l aud, să-i vorbesc, dar el apucă să intre. Are o mutră şi ăsta... Parcă mă irită şi mai rău. Mă ia, din prima, la scărmănat:

     ─ Ce naiba s-a întâmplat?

     Îl privesc negru:

     ─ Ce s-a întâmplat?

     ─ Păi nu ştiu. Deci tu să-mi spui...

     ─ Hai, lasă-mă! Hai, nu mai spune! Trebuie să-ţi dau şi ţie socoteală?

     El rămâne perplex:

     ─ Nu, mă... Nu o lua aşa. Deci, nu de socoteală e vorba. Dar am fost în dimineaţa asta devreme într-un loc şi...

     ─ Şi nu mai pot eu că ai fost tu într-un loc... Puteai să te duci şi-n două. Ce-mi pasă?

     ─ Deci, voiam să zic că, acolo, în cârciuma aia infectă din Bereasca, unde am ajuns eu azi dimineaţă, prin prisma meseriei, am dat de şefu’.

     Ridic din umeri:

     ─ Bine c-ai dat.

     ─ Deci, eu m-am bucurat, am vrut să vorbesc cu el, că a fost mai mult plecat de sărbătorile astea şi n-am apucat să schimbăm prea multe cuvinte, dar el deci era cătrănit. Stătea cu un pahar în faţă şi se vedea că băuse. Şi deci ştii ce mi-a zis?   

     Nu scot o vorbă, nu fac un gest că m-ar interesa. Şi Ţeapă, cu o privire acidă:

     ─ Era gătit, ca şi cum tocmai venise de la vreo petrecere, deşi era cu cravata atârnată la gât ca un câine mort. Era nedormit, cu ochii încercănaţi şi tulburi, cum sunt, uite, şi ai tăi. Deci era, cred, şi nemâncat. Şi, ca răspuns la tot ce l-am întrebat eu, mi-a zis doar atât: du-te dracu’i, Ţeapă! Deci ce ai de zis la asta?

     ─ Du-te dracului, Ţeapă şi lasă-mă în pace! Nu am şi nu vreau să zic nimic.

     ─ V-aţi certat, nu? Deci v-aţi certat, văd eu...

     ─ Da’ ce eşti tu, mă, duhovnicul meu ca să te înştiinţez despre toate? Sau mi-ai trimis vreo citaţie ca să-ţi dau declaraţie scrisă? Ai ordin de la Parchet pentru asta?

     ─ Nu, dar deci am pretenţia că suntem prieteni. Buni prieteni... Hai, mă, ce dracu’... Deci e supărat rău şefu’. Pe cuvântul meu, că nu-mi dau cuvântul ca prostul. E cumplit de cătrănit. Deci du-te după el. Nu-l lăsa să plece aşa!

     ─ Da’ du-te tu, mă, dacă eşti aşa de pătruns şi de stafidit de supărarea lui... Dacă ţi se fâlfâie atât de tare de amocul lui, du-te tu! Şi nu te mai ofili atâta…

     ─ Păi ce-i pasă lui dacă mă duc eu după el? Deci nu ţi-am zis că m-a trimis la toţi dracii? Dar dacă te duci tu... Cu tine e altceva...

     ─ Ia fă, mă, tu paşi, că poate ai treabă!

     ─ Bine, nu te duci. Înţeleg că aici e o şustă. Dar deci dă-i măcar un telefon. Sună-l!

     ─ Hai, Ţeapă, că ai făcut curent destul. Întinde-o şi lasă-mă dracului în pace!

     ─ Bă, ce draci aveţi amândoi pe voi... Şi în voi şi mai mulţi! Deci n-am văzut aşa ceva... Eu ştiam că voi trebuie să faceţi cununia civilă, mi-a spus Florin, şi voi...

     Da, are dreptate Ţeapă: avem draci amândoi. Suntem mândri amândoi. Suntem vanitoşi amândoi. Dar acum, ca şi altă dată, numai eu sunt vinovată.

 

 

.............................................................................................................................................................

            

                 

     E 10 ianuarie. De la miezul nopţii stau lângă fereastră. De fapt, stau din seara de Sfântul Ion, de pe 7 ianuarie, de când m-am purtat ca o imbecilă, de când ne-am despărţit, de când el a plecat. Stau şi aştept, prin absurd, să vină. Dar nu vine. Am telefonul în mână, dacă sună, să răspund de îndată. Cu o nădejde nebună, mi-am pregătit de ieri valiza. Ca dacă vine după mine, să plecăm imediat, să nu mai pierdem timpul, să nu scăpăm avionul. Dar el tace. Nu mă caută în niciun fel. Şi timpul se precipită spre un liman pe care nici măcar nu-l intuiesc.

     Blestemata de intuiţie! Afurisita de clepsidră! Nu pot să înţeleg: de ce s-a întâmplat tocmai acum totul? De ce? Mi-am făcut visuri, am crezut că pot să ating stelele cu mâna şi m-am prăbuşit în cea mai teribilă mocirlă. Mi-am făcut-o cu mâna mea. M-am purtat ca o nebună. Ce legătură avea el, Cristi vreau să spun, cu Şerban, cu moartea lui, cu soarta lui? El era lângă mine. El era al meu. Nu am nicio scuză. În veci nu are cum să treacă peste tot ce i-am zis şi i-am făcut. Poate chiar sunt nebună. De ce nu mă gândesc cu toată seriozitatea la asta şi nu mă duc la un doctor? Măcar, chiar dacă e prea târziu pentru unele lucruri, să mă lege de pat, dacă sunt un pericol public şi să nu mă mai lase să ies în lume...

     Nu vine. Nu mai vine. Acum pleacă spre aeroport. Şi-a făcut singur bagajele. Cu ce s-o fi îmbrăcat? O fi luat măcar unul dintre cadourile pe care i le-am dat eu de Crăciun? Oare se gândeşte la mine? Oare cum are, în clipa asta, sufletul?

     Avionul a decolat. E ora lui. A luat cu el ce am mai de preţ în viaţă. Nimeni, niciodată nu mă va convinge că sunt multe cuplurile din lume care s-au iubit ca noi. Să mi-l păzească Dumnezeu pe Cristi, aşa cum dragostea lui mi-a păzit mie sufletul luni în şir.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     De şapte zile, umblu ca drogată prin casă. N-am mai făcut patul, nu m-am mai îmbrăcat cu altceva decât cămaşa de noapte cu care am rămas de atunci, nu m-am pieptănat, nu mi-am spălat nici măcar cana de nes. Am zis, pentru această din urmă chestiune, că n-are rost să o mai spăl, să mă mai obosesc, că tot mă otrăvesc cât e ziua de lungă şi noaptea de mare cu nes.

     Nu mai răspund la telefon, nici la uşă, nici pe mess, dacă nu e el. Şi el nu e. M-a căutat o lume întreagă, toată familia lui, toţi prietenii, toţi colegii, dar el nu. Şi n-am vorbit cu nimeni, în niciun fel. Nu pot, nu vreau să vorbesc cu altcineva. Numai cu el aş schimba o vorbă, o privire, un surâs. Poate ar înţelege într-o singură secundă tot. Ce simplu ar fi fost să-i spun ce se întâmplase în jumătatea aia de oră cât adormisem. Cât de uşor ar fi fost să mă strâng lângă el şi să-i povestesc tot. Dar eu nu sunt simplă, eu nu am parte de lucruri facile. Eu trebuie să mă dau cu capul de pereţi ca să obţin ceva. Eu nu sunt în stare să păstrez ce-mi oferă viaţa.

     Iar sună la uşă. Nu-mi pasă, poate să fie şi Sfântul Duh. Dacă nu e Cristi, nu mă interesează de altcineva... N-am chef de dat nimănui nicio socoteală. Doar pe Mihai Stoian l-am sunat pentru un minut, ca să-l rog să mă descurce de un concediu medical, pentru că nu am ajuns la serviciu. Nu că aveam neapărată nevoie, şefii mei mă cunosc şi m-ar înţelege, dar nu vreau să dau nimănui nicio explicaţie. Dacă duc concediul medical, nu mai mă întreabă nimeni nimic.

     Ţin laptop-ul deschis în permanenţă. Dar Cristi nu mai intră pe mess. Sau stă pe invizibil. Oh, de ce nu am luat eu programul ăla de la Ţeapă, care detectează pe oricine care nu se face available? Pe cine să întreb despre acest buddy chec care e suficient de deştept ca să-i prindă pe cei care?...

     Nu, că nu mai judec bine. Şi afurisitul ăsta de telefon care tace ca mutul... Am să-l arunc într-o zi, că-i prost şi nu sună când am nevoie să sune. Şi Cristi... Nici măcar un mail nu-mi trimite. Cu ăsta ar fi mai simplu. N-am vorbi direct, ar putea să spună ce-i trece prin cap, fără să primească direct răspunsul. Tot el... Dar tu, proasto, de ce nu-i trimiţi un mail de iertăciune? El a greşit sau tu? De ce nu-l suni? De ce nu-i dai buzz pe messenger? De ce nu îndrepţi tu răul pe care l-ai făcut? El ţi-a spus că dacă iese pe uşă, e bun ieşit. Nu mai există cale de întoarcere. Şi e un om de cuvânt. Nu te va căuta, proasto şi nemernico, nu va face primul pas! E, dincolo de orice durere, logic şi normal să fie aşa. Ok... Îl voi face eu. Într-adevăr, mingea e în terenul meu. În seara asta, într-un fel sau altul, voi lua legătura cu el. Nu se poate să nu-mi răspundă, fie la telefon, fie pe mess. Chiar cumplit de supărat cum e, nu e în stare să nu-mi răspundă. Îl cunosc eu bine. E jignit peste poate, dar mă iubeşte. La fel cum, fir-ar să fie de limbă lungă şi gură mare şi destin alambicat, îl iubesc şi eu. Dar acum, voi închide niţel ochii, căci pic din picioare. Sunt terminată. Somnul n-a mai venit demult şi trebuie să dorm puţin. Când mă voi trezi, voi vorbi cu Cristi.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Ninge ca-n fraţii Grimm, de multă vreme. Zăpada s-a aşternut, covor gros, peste tot locul. Şi mă mir de asta, căci, acum câteva minute când am pus capul pe pernă şi m-am dedat somnului, burniţa. Doar burniţa. Cam aiurea pentru 14 ianuarie, miezul iernii cum ar veni, dar chiar aşa era afară. Că am stat cu ochii ţintă pe geam atâta vreme şi ştiu ce spun...

     Şi, dintr-o dată, înot prin nămeţii de zăpadă. Când a curs aşa potop de omăt? Parcă sunt la Cheile Dâmbovicioarei, nu la Ploieşti, aşa mă lupt cu troienele. Dar nici acolo, realizez că nu sunt.

     Altfel de case, altfel de oameni, altfel de îmbrăcăminte, altfel de vorbe... Nu cumva m-am întors iar în vremea lui Mihai Viteazul? Dar ce să mai fac aici? Domnitorul a murit, la fel şi Şerban, ce treabă şi ce misiune mai am eu în timpul acela? Poate e vorba din nou despre statuia voievodului? Că nu mai m-a bântuit în ultima vreme... Poate vrea iar să-mi plângă pe umăr? Poate are iar nelinişti că rămâne fără coadă la cal?

     Nu, mă tem degeaba. Nu este vorba despre statuia Viteazului din Ploieşti. Dar nici nu mă dumiresc ce este. Mă văd tinerică şi frumuşică, probabil că n-am mult peste 20 de ani, dar observ dintr-o aruncătură de privire că sunt fâşneaţă şi suficient de isteaţă, la sfat cu Vodă Brâncoveanu. Da, e chiar el, îl recunosc: abil şi demn, viclean şi şovăitor, deştept şi bun creştin. Şi chipul... E la fel cum l-am văzut în cartea de istorie. A urcat de curând în scaunul Ţării Româneşti, în octombrie şi vrea deja să ţină toate frâiele în mână. Constantin Brâncoveanu? Dar ce se întâmplă? Hm... Nu cumva am încurcat domnitorii?

     Sau, te pomeneşti că, după ce l-am hulit atâta pe Mihai Viteazul acum Dumnezeu mi l-a trimis pe Brâncovean ca să mă desfete cu faptele sale de glorie? Doamne, Dumnezeule, ce fac, îi iau pe toţi domnitorii Ţării Româneşti la rând? Dar ce sunt eu, mama voievozilor? De ce nu s-or mai fi ducând şi la alţii, la altele, oamenii ăştia? Aoleu şi vai şi of...

     Sunt, ca şi acum şapte zile, când l-am văzut mort pe Şerban, lucidă şi tot ce pot să fac, ca să descopăr cheia acestei întâmplări, dacă există vreo cheie în tot balamucul ăsta, în toată degringolada şi nebunia asta – că balamuc, degringoladă şi nebunie este - e să merg mai departe, atât cât se poate. Numai astfel pot pătrunde rostul vizitei mele aici. Şi stau, cum ziceam, la sfat cu Brâncoveanu. Nu sunt numai eu cu el, faţă în faţă, nu, mai sunt şi alte câteva persoane. Din felul în care se discută şi se pune problema înţeleg că suntem...

     Doamne sfinte, apără şi păzeşte! Ce ţi-am făcut de mă pui la aşa aprige încercări? Suntem iscoade. Adică spionăm pentru domnitor... Cum ar veni în zilele noastre, un fel de SRI, hulit şi controversat, băgat în cerneală, târât în avalanşa scandalurilor. Iată o postură nouă, în ceea ce mă priveşte şi, naiba să mă ia, dacă nu mor de curiozitate să văd cât de tare am înnebunit. Căci n-are ce să fie altceva: sunt, definitiv şi irevocabil, nebună. Am luat-o din loc de tot. Ca ăia care se cred Napoleon sau Hitler şi îngroaşă rândurile celor de la Spitalul Voila... Sunt în aceeaşi situaţie şi eu.

     Auzi, iscoadă... Şi pe vremea lui Dan nu eram în stare nici să deschid gura şi să ridic ochii din pământ. Dacă mai mă trezesc din asta, dacă mai mă întorc înapoi, în apartamentul meu de deasupra vecinului coanei Ana de la parter, dacă nu-mi rămân oasele şi toate cele tot iscodind pentru Brâncovean, ei bine, trebuie să mă internez într-un sanatoriu. Unul mai bun, mai greu, mai cu vână, cu personal supercalificat, ca să mă lege cu funiile de pat şi să-mi mai tragă şi câte un furtun pe spinare, ca să mă liniştesc... Şi poate-mi dă şi nişte cloramină pe gât, ca să nu mai am halucinaţii... Dacă-or putea şi doctorii ăia să facă ceva, în ceea ce mă priveşte, că nici ei nu pot să facă minuni şi nu pot să transforme nebunii în oameni zdraveni la mansardă şi înţelepţi.

     Ascult, atentă şi pătrunsă, ce vorbesc iscoadele de lângă mine. Intuiesc că cei de faţă sunt spioni cu state vechi, în vreme ce eu sunt doar o biată novice. Am venit la palatul domnesc al lui Brâncoveanu chiar azi, am bătut drumul de la Ploieşti, unde m-am născut şi am crescut, la propunerea soţului meu, negustor cu stare în târgul lui Mihai Viteazul, la rândul lui iscoadă a domnitorului. Da, Brâncoveanu s-a înconjurat de iscoade. Vrea să ştie totul, să aibă tot ce mişcă în mâna lui, să nu-i scape nimic. Şi bărbatul ăsta al meu i-a vorbit despre mine voievodului, ale cărei bogăţii depăşesc mult imaginaţia duşmanilor săi. M-a descris ca pe o muiere înţepată şi isteaţă, care ştie să facă faţă oricărei situaţii. Şi, iată că vodă m-a primit acum împreună cu celelalte iscoade, ba, mai mult, are şi o misie pentru mine. Trebuie să merg la Brebu, o localitate aflată nu departe de Ploieşti, ca să văd cum se poate face legătura de acolo cu Târgoviştea. Căci nu va sta mereu la Bucureşti, în palatul majestuos de aici, trebuie să se mişte.

     Brâncoveanu consideră, iată, strategic, platoul de la Brebu şi are de gând să afle mai multe despre acest loc. După cum îmi spune, el şi familia lui trebuie să aibă undeva un loc tainic, unde să se ascundă pe timp de urgie. De aici, nu ştie cum, dar domnul trebuie să ajungă în cetatea de scaun de la Târgovişte, fără ca nimeni altcineva să ştie asta. Domnul trebuie să ţină legătura pe de o parte cu trebile ţării, pe de alta cu familia. Nu cunoaşte zona Brebului, dar a auzit că Matei Basarab, în urmă cu 38 de ani, a început aici construcţia unei mânăstiri de călugări. Dacă memoria nu-mi joacă feste, dacă mai am un sâmbure de luciditate în deavla asta care-mi dă atâta de furcă, Brâncoveanu s-a urcat pe tron în 1688. E iarnă acum, dar suntem încă în anul 1688. Intuiesc asta din faptul că, nici în Bucureşti, unde mă aflu acum, nici la Ploieşti, de unde vin, gospodinele nu au început încă să se ocupe de curăţenia de Crăciun. Nu scutură niciuna velinţele, nu dă niciuna cu var la casă, nu miroase a cozonaci pe toate uliţele şi pe toate maidanele.

     Bun, dacă am sarcină, să o duc la îndeplinire. Sunt în serviciul de spionaj al domnului. Naiba să mă ia dacă nu am încurcat borcanele rău de tot. Tangenţial, îmi vine în minte o carte a Rodicăi Ojog Braşoveanu, pe care în copilăria prea singură şi prea nefericită, am citit-o: „Agentul secret al lui Altân Bei”... Adicătelea, acuma am ajuns eu ca Radu Andronic. Sigur, anul e diferit, misiunea mea nu e la fel de importantă ca a acestuia, nici eu nu sunt un personaj la fel de pitoresc ca el, nu ştiu şi nu pot să mânuiesc, ca el, spada şi vorbele, dar domnitorul este acelaşi, lucrătura la fel...

     Îmi vine, aşa cum înot prin nămeţii capitalei începutului de domnie al lui Brâncoveanu, să râd cu gura până la urechi. Dacă n-ar fi de plâns, cu siguranţă ar fi de râs. Aoleu... Ce-mi mai fu dat să trăiesc şi eu... Nu mi s-o fi trăgând din prea multă lectură? Păi nu zicea cumătra mea cea bătrână când mă vedea că citesc, că prea multă carte strică, te înnebuneşte la cap? Unde e minte multă – acuma, nu sunt chiar un geniu, dar nici cretină - e şi prostie, şi nebunie. Dar n-am mai citit cărţi despre Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu de vreo 12, 13 ani, din primii ani de adolescenţă, căci pe urmă m-am axat pe alt segment de lectură, evident, romane de dragoste, lăsate şi astea pe urmă pentru...

     Nu, că am luat-o razna. Cum dracu’ mă loveşte nebunia taman acuma? Doamne, nu că e prea de tot... Atâta i-am amestecat pe Dumnezeu şi pe Scaraoschi, că nici eu nu mai ştiu cu care să vorbesc mai degrabă şi la care să mă rog. Uite, mă întorc la Ploieşti şi vorbesc cu soţul meu, un om destul de mai în vârstă ca mine, ca să nu zic că e bătrân de-a binelea pentru nurii mei, cum să fac mai departe cu Brebu ăsta. Picăm de acord că trebuie să mă duc cu marfă acolo şi să încerc să deschid o prăvălie sau o cârciumă. Numai aşa pot să aflu, fără să stârnesc bănuieli, ce mi-a trasat domnitorul să aflu.

     Însoţită de două slugi credincioase, cu două căruţe încărcate ochi cu de toate – de la mătăsuri dichisite pentru femei şi până la vin dulceag pentru bărbaţi – iau calea spre Brebu. E doar un sat, nu e un târg, deşi, încă de pe vremea lui Basarab, care a cumpărat Satul Mânăstirei de aici şi pământul de peste drum de acesta, pe care l-a populat cu mercenari aduşi din Ardeal, care au şi rămas, de altfel aici, a cunoscut o deosebită înflorire. Chiar în centru se văd clădirile cetăţii începute şi neterminate de Basarab. În interiorul cetăţii se zăresc şi zidurile înnegrite de fum, abandonate din lipsă de bani – na, că şi domnii din vechime ai ţării se confruntau cu problema asta, a banilor, ca şi primarii din ziua de azi; păi nu zice tot aşa şi Calotă, că n-are bani să repare statuia lui Mihai Viteazul? -  ale mânăstirii de călugări.

     Trag în gazdă la o bătrânică simpatică, unde, chiar de a doua zi, deschid încăperea de la drum, pe care o aranjez cu toate mărfurile pe care le-am adus cu mine de la Ploieşti. Şi lumea, curioasă, vine să vadă ce prăvălie s-a deschis prin locurile astea şi să cumpere care ce are nevoie. Ca o negustorească bună ce mă aflu, stau de vorbă personal cu toţi cei care îmi trec pragul. Îi trag, cum mă pricep mai bine de limbă în legătură cu cetatea şi mânăstirea, dar, deşi toţi sunt de acord că sunt nurlie şi plină de draci, deşi mă privesc cu ochi hulpavi şi nu ştiu cum să stea mai mult în preajma mea, nu scot prea multe de la ei. Într-o seară, curând după ce am venit la Brebu, intră şi se aşează la o masă un călugăr tânăr, care mă fulgeră din prima cu ochii lui negri, precum mantia pe care o poartă pe umeri. Mă ia, în mod bizar, cu fiori – sigur nu e de la gerul de afară, nici de vreo boală tainică nu zac - şi mă îndrept către el, ca să-l întreb ce doreşte.

     Da, un călugăr, venit chiar de acolo, din cetatea unde se află şi mânăstirea, trebuie să ştie mai multe despre ce mă interesează pe mine, pentru Brâncovean. Ne dăm la vorbă şi, realizez, nu-mi vine să mă mai ridic de lângă el. O fi şi din cauza datelor pe care vreau să le culeg, ca un agent de taină ce mă aflu, dar şi din cauză că mă priveşte într-un mod aparte, cu ochii lui atât de iscoditori. Doar nu m-a descoperit... Doar nu ştie ce hram port eu pe la Brebu... Într-un mod ciudat, aşa cum nu s-a întâmplat nici cu bărbatul meu, mai în vârstă cum ziceam şi mai fără sare şi piper, mai copticel aşa, mi se pun la stomac, multe, de neimaginat câte sunt, roiuri de fluturi şi stoluri de păsărele. Aşa cum orice femeie simte când iscă furtuni în inima unui bărbat, şi eu realizez acum că acest călugăr mă place. Îmi spune că-l cheamă Călin, eu zic că sunt Ileana şi mă gândesc, înfiorată cum n-am mai fost vreodată, că poartă nume de copac, ca unii care cresc prin marginea Ploieştiului. Iar el, zâmbind cu toată faţa, îmi spune că mai vine şi mâine, ca să cumpere sare şi peşte pentru călugării de la mânăstire.

     Aştept să treacă noaptea. Aştept să-i văd din nou ochii ca murele coapte din pădure, ca mantia pe care o poartă. Aştept să vină iar şi să-l simt lângă mine. E rău ce gândesc, e crunt, dar nu pot să împiedic oul clocit temeinic de inimă şi minte deopotrivă, toată noaptea, să scoată pui. Şi numai ce-l văd pe Călin, că şi încep să am dureri în partea stângă, de zici că m-am îmbolnăvit brusc de bătaie de inimă.

     Şi în vreme ce eu mă pierd în ochii lui negri, el îmi şopteşte, aproape fără să ridice privirile din pământ de ruşine, că n-a mai văzut în viaţa lui lumini verzi şi buimace ca astea din ochii mei. Mă înroşesc ca ouăle de Paşti şi îl întreb, aşa într-o doară, despre mânăstire. Bucuros că sunt interesată de locul unde trăieşte el, dar şi pentru că e un bun prilej de a pălăvrăgi amândoi, Călin îmi povesteşte despre mânăstirea începută în curtea cetăţuii, amândouă – cetate şi mânăstire - doar începute, nu şi finalizate.

     Turnul de la intrare, înalt de 27 de metri, străjuieşte – ca o mamă puii abia zburătăciţi – împrejurimile. Trei încăperi, una pentru observare, alta pentru clopote şi ultima pentru apărare, se găsesc în incinta turnului. Zidurile groase, cât statul unui voinic puternic, înalte de şase metri, întărite cu picioare de rezistenţă, prevăzute cu metereze de tragere, împrejmuiesc precum un brâu, casa domnească şi biserica. Prima este formată din nouă încăperi, ridicate pe două pivniţe. Accesul se face printr-un gârlici suprapus de foişor. Dar, din păcate, toate acestea nu sunt terminate. Basarab, care s-a apucat de construcţia lor, nu a mai avut, ca să le finalizeze, bani. După cum înţeleg de la călugărul cel tânăr, căruia îi fug ochii mai mult decât ar trebui în ochii mei, şi nu numai, dar care e şi destul de deştept pentru un călugăr care bate mătănii şi ţine post mai bine de trei sferturi din an, Matei Basarab a fost un adept al politicii autoritare şi a căutat, o dată ajuns la tronul Ţării Româneşti, să se apropie de aliaţii săi din Nord, Gheorghe Racozzi I şi II, cu care avea tratate de alianţă. A plecat de la Târgovişte cu gând să găsească undeva un loc ca să-şi ridice mânăstire. Deşi puţini ştiu, Matei Basarab a fost primul dintre domnii români care a ctitorit biserici şi mânăstiri, depăşindu-l chiar şi pe Ştefan cel Mare al Moldovei, care a ctitorit 39 de lăcaşuri de cult, faţă de 42 ale lui Basarab. Asta o ştiu, citită din documente istorice, eu, Cătălina.

     Şi cum mergea el, Basarab, călare ca să caute loc de rugăciune, a ajuns la Podul Cheii, un sătuc ce aparţinea de Brebu. Platoul liniştit i-a plăcut şi a hotărât descălecarea. Pe acolo a trecut, după cum îmi povesteşte Călin, în ochii căruia simt că mă rătăcesc fără putinţă de regăsire tot mai mult, tot mai adânc, Voichiţa, o bătrânică înţeleaptă şi aprigă. “Vrei să faci mânăstire aici, Doamne? – l-ar fi întrebat ea pe voievod. Eu nu te sfătuiesc să ridici loc sfânt aici, căci firul apei Valea Rea va săpa în timp o vale adâncă foarte, care va împiedica credincioşii să ajungă la slujbe. Mai încolo un pic e un platou numai bun de construit.” Şi Matei Basarab a ascultat-o pe Voichiţa. Aşa s-a apucat să înalţe curtea domnească şi mânăstirea de la Brebu, împreună cu doamna Elina, soţia sa, în anul de graţie 1650, la 27 iunie. Cetăţuia, îmi spune călugărul cu vocea lui dulce, de mandolină veche, s-a înălţat cu greu. Lipsurile erau stringente, necesităţile mari şi Basarab nu ştia să le facă faţă. La sfârşitul domniei sale se zvonise că ar fi sărăcit, că nu mai dispune de resurse materiale ca să termine lucrările. A urmat răscoala seimenilor, oştenii mercenari din oastea sa şi Basarab a lăsat deoparte casa şi mânăstirea de la Brebu.

     Apoi, ce mi-a spus Călin, m-a impresionat şi mai mult: ca să obţină locul pe care s-au făcut construcţiile, atunci, în 1650, domnitorul a făcut un act rar întâlnit chiar la acea vreme: a luat cu forţa pământurile moşnenilor brebeni. E drept că le-a dat alte pământuri în locul celor râvnite, dar ţăranii liberi, deposedaţi de loturile lor din moşi – strămoşi, au proferat blesteme grozave asupra mânăstirii. Să nu aibă spor călugării la nimic, ar fi zis oamenii, să nu vină lumea la mânăstirea lor ca să se închine, să se aleagă praful de zidurile ei, să ţâşnească focul din ungherele sale. De aceea, între călugări şi moşneni este o situaţie încordată. Mai mereu, între cele două părţi izbucnesc conflicte.

     Mânăstirea a fost mereu săracă, dar acum parcă e şi mai rău, pentru că, nu demult, limbi mari de foc s-au ridicat dintre zidurile ei. Mă gândesc că, deşi nu o spun cu voce tare, blestemele proferate s-au împlinit mai repede decât au crezut chiar şi cei care le-au ridicat către cer. Biserica de la mânăstire are ca principală caracteristică împărţirea pronaosului în două suprafeţe inegale, susţinute fiind de stâlpi octogonali, pe care se sprijină trei arcade.

     Şi nu mai ascult. Fără să vreau, gândul îmi fuge la Mihai Viteazul, care a vrut, la fel, pământul moşnenilor din Ploieşti. Doar că acolo s-a întâmplat altceva. Nu-l mai ascult pe călugărul tinerel şi frumuşel, prin a cărui rasă văd, cu ochiu-mi aprig de femeie şi iscoadă, cum joacă draconic muşchii. Mi-a căzut cu tronc bărbatul ăsta şi constat că nici eu nu-i sunt indiferentă. Dincolo de mânăstire şi de cele care mă interesează pentru domnitor, noi amândoi simţim nevoia să fim împreună, să vorbim, să stăm, pur şi simplu alături. Chiar dacă el nu îndrăzneşte mai mult că e călugăr şi eu nu pot să mă arunc de nebună că sunt femeie măritată, între noi doi s-a iscat din senin, de la o simplă scânteie de început, o adevărată vâlvătaie.

     Într-o seară, în apropiere de Crăciun, ne-am dus împreună să mutăm un butoi gol de vin. Atât de tare ni s-au lipit capetele şi atât de mare a fost mirajul, că am sfârşit prin a ni se înlănţui buzele. Cu patimă, cu foc, cu plăcere, cu dragoste ne-am sărutat. S-a întâmplat. Dar niciunul nu s-a ferit, nu s-a codit, nu s-a opus. De atunci, şi unul şi celălalt am admis că, fără să vrem şi fără să ştim, ne-am îndrăgostit. Doamne, ce păcătoasă... Pe de o parte, sunt femeie cu bărbat acasă, la Ploieşti, pe de alta, cum să iubeşti un călugăr? Cum să-mi permit să-l târăsc şi pe el în vârtejul care m-a cuprins pe mine? El e om al Domnului, a făcut un jurământ, el l-a ales pe Iisus, nu dreptul de a iubi o femeie... Împotriva tuturor perceptelor şi normelor societăţii în care trăim amândoi, începem să ne întâlnim pe furiş. Doar să ne întâlnim. Să discutăm, să ne sărutăm, să fim împreună.

     Ca şi în cazul lui Şerban, nu trec, nu ajung mai departe cu Călin. Ne iubim din suflet, ne iubim pătimaş, dar episodul carnal nu se petrece. Ne întâlnim în marginea Brebului, în poarta casei unde am făcut prăvălia, lângă mânăstire. Trecuse de mai multă vreme Boboteaza, când, într-una dintre întâlnirile noastre în fapt de seară, Călin mi-a spus că sub beciurile de la curte există nişte tunele subterane, gândite de Basarab, care fac legătura între cetatea Brebului şi Târgovişte. E sigură chestia asta, călugărul o ştie de la un slujitor de taină al Basarabului, care i s-a confesat anul trecut, înainte de a muri. De altfel, la Brebu mai e şi un tunel local, care face legătura între mânăstire şi un lac din marginea comunei. Dar, cum îmi spune călugărul meu, nimeni nu ştie de ele. Chiar femeie îndrăgostită cum sunt, realizez că, în sfârşit, am o informaţie utilă pentru Brâncovean, în slujba căruia mă aflu. Mă despart de Călin şi mă duc repede la gazda mea, unde pritocesc carte către domnitor, cu toate câte le-am aflat de la călugăr. Apoi, ca să nu mai pierd timpul, şi trimit un olăcar către Bucureşti. Dacă omoară calul, omul meu ajunge mâine în faţa lui Constantin Brâncoveanu.

     Aşa că, făcută şi trebşoara asta, îmi doresc, aşa cum îşi doreşte orice femeie măcar odată în viaţă, să fiu în noaptea asta neagră şi rece de sfârşit de iarnă, a bărbatului pe care îl iubesc. Nu l-am anunţat, nu ştie că mă duc, dar mi-a spus unde îşi are chilia, mi-a spus că e singur în ea, mi-a spus că nu se culcă devreme, căci are de scris nişte epistole.

     O iau pieziş, pe lângă zidurile cetăţii şi intru, zic eu discret, în curtea ei. Mă îndrept către chilia lui Călin, dar câteva umbre îmi taie calea. Nu-i recunosc pe oamenii ascunşi în curtea mânăstirii, dar intuiesc că sunt mireni, care au venit cu gând de răzbunare aspră asupra călugărilor. Nici ei nu mă recunosc, nu ştiu că sunt negustoreasa de la Ploieşti, aia cu prăvălia şi cârciuma. Şi, ca la o comandă, încep să mă lovească peste tot trupul cu bâtele şi topoarele. Nu reuşesc să îngaim decât o vorbă: Călin, şi simt, ca toţi muribunzii din lume, că mă sfârşesc. Sângele-mi izvorăşte de peste tot - Prahovă înfuriată - se învârteşte pământul cu mine şi, mai repede decât m-aş fi gândit şi-aş fi vrut, îmi dau duhul.

     Ciudat e că, un pic mai încolo, aud din ceruri urletul disperat al lui Călin, când mă găseşte. Îl văd, tot de sus, cum se prăbuşeşte lângă trupul meu fără viaţă şi boceşte, ca femeile, cu vorbe, după mine. Sunt moartă, sunt inertă, sunt un cadavru. Am murit, ca iscoadă ce mă aflam, în prima mea misiune pentru Brâncovean. Deci nu eram un agent secret foarte bun. Nu asta era, e, menirea mea în lume. În cea de atunci... În cea de acum...

     Ascult de departe plânsul călugărului şi, ca o pasăre, ca un fluture, mă detaşez uşor de locul faptei şi... Mă scutur de tot acest coşmar, sau ce-o fi fost, şi realizez că sunt din nou în dormitorul meu, în acelaşi pat în care, până nu demult, am dormit cu Cristi. Mă pipăi, mă uit în oglindă şi-mi dau seama că sunt vie, nu am nicio rană, nicio contuzie, nicio buşitură pe nicăieri.

     Afară burniţează pe mai departe – de parcă ar fi noiembrie - şi, nici cu slujbe nu înţeleg ce se întâmplă, de ce am hălăduit din nou prin istorie, de ce, de data asta am murit, în timpul în care m-am întors, eu. Ce dracu pot să însemne călătoriile astea şi toate aiurelile în care ajung? Nu vreau, mi-e martor Dumnezeu, să mă bag în prostiile astea, nu vreau să mă transpun la mama naibii, pe unde nici cu gândul n-am gândit. Nu mor de curiozitate să ating nu ştiu ce dimensiuni. Dar lucrurile astea se întâmplă dincolo de voinţa mea.

     Care va să zică, până la momentul ăsta, avem din toată încâlceala asta doi morţi, pe Şerban şi pe mine, şi statuia lui Mihai Viteazul. Ce legătură e între toate astea? Liantul sunt, după cum mai pot să raţionez în clipa asta, eu: eu sunt cu Şerban, eu sunt cu Călin, la mine coboară Mihai Viteazul de pe statuie. Eu, chiar eu, nu un substitut. Mă descopăr de fiecare dată, mă cunosc şi, chiar dacă nu sunt întotdeauna la fel, chiar dacă nu am acelaşi chip întru totul, ştiu că sunt eu. Ştiu, nu aş putea să spun cum de ştiu, dar ştiu. Dacă aş pricepe... Dacă aş putea să pun cap la cap totul. Dacă... Avem odată anul 1599, cu întindere până în 1605, în care hălăduiesc cu şi după Şerban Văcărescu. Pe urmă, 1688, anul de început al domniei lui Vodă Brâncoveanu şi povestea cu Călin continuă şi în anul următor. În ce-l priveşte pe Mihai Viteazul şi calul său, el pare că vine la mine în timpul de azi, ăsta pe care îl traversăm acum. Şi, dacă mă gândesc bine, mai e, nu ştiu dacă la fel de important, un fapt: de fiecare dată eu sunt, în mare, la fel cum sunt în realitate, am ochii verzi, sunt subţire şi înaltă, iar bărbatul de care mă îndrăgostesc e puternic, bine legat, înalt şi are ochii negri.

     Nu ştiu ce să cred, nu ştiu ce să înţeleg. Ce legătură este între toate astea? S-a întâmplat ceva pe 14 ianuarie? E vreun suflet care nu-şi găseşte locul şi de asta mă bântuie? 14 ianuarie... 7 ianuarie... Adică evadările astea două ale mele s-au petrecut fix la şapte zile. Mă cutremur. Îmi pun mâinile la frunte şi încerc să găsesc un răspuns. Ce naiba poate să însemne asta? Ce sunt drăciile astea? De ce, fără nicio planificare, fără nicio justificare, fără nicio noimă, o iau aiurea prin timp? De ce mă bagă Dumnezeu în drăcăria asta? Acum chiar nu mai înţeleg nimic. Acum chiar că sunt şi mai năucă şi mai încurcată ca după situaţia cu logofătul. Am murit, dar eu sunt aici, vie şi nevătămată. Nu am păţit nimic, nu s-a întâmplat nimic. Da, sunt palidă ca în moarte, inima îmi bate ca la tahicardie, sufletul se precipită să iasă, ca nebunul, sunt sfârşită, de parcă am alergat la maraton. Dar nu am păţit nimic. Din punct de vedere fizic, sunt cât se poate de intactă. Aşa o fi şi cu Şerban? Oare nici el n-a murit? Oare e întreg şi nevătămat şi el? Oare sunt nebună? Ce se întâmplă, Dumnezeule mare? Ce se întâmplă? Cum să fac să pricep? Pot să pricep? Cum să-l mai sun pe Cristi acum şi ce să-i mai spun? Ce să înţeleagă, săracul, când nici eu nu înţeleg ioc din tot acest peripluu? Nu pot să vorbesc, aşa confuză şi distrusă cum sunt, aşa cum mă afund tot mai mult în clisă, în hău, în neant, cu el. Pas... Poate mâine. Poate sună el.

 

 

 

Vizualizări: 206

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Viteazul, Brâncoveanu și prezent. Cum le vei lega până la urmă? Pentru noi, cititorii, o plăcere să trăim povestea în mai multe planuri, vremuri. Pentru personaje, căutare/regăsire dincolo de timp. Este foarte clar că ochii negri și cei verzi sunt legați printr-o iubire specială pentru totdeauna. Toate acele căderi în trecut să aibă menirea, pentru Cătălina, de a o elibera de obligații nelămurite, vinile trecutului neîmplinit, legămintele făcute de-a lungul vieților trăite, sau... Voi vedea! Oricum pentru mine mesajul ar putea suna astfel: Experiențele trăite vieți de-a rândul au doar un rost: să te învețe că singurul lucru prețios este iubirea, iar singurul adevăr este clipa prezentă. :)

Ca de fiecare dată, am citit cu deosebită plăcere.

Cu drag, 

Se pare că Ploieştiul este încărcat de istorie şi reizvorăşte prin Cătălina. A ales-o pe ea, cu umerii firavi să poarte amintiri ancestrale, să le trăiască, să le ducă mai departe, să le invelească şi cu iubire, cea mai însemantă starea a lucrurilor. Sau i se trage de la loviturile la cap... :))

Deci, suntem pe la 1668... ohoo!! mai avem până la pe 2000! Pe lângă câte domnii va mai trece Cătălina noastră şi cu cine o mai fi rudă. Cu ce os domnesc se va mai intersecta! Un lucru e sigur: trebuie să-şi rezolve toate retrăirile pentru liniştea ei şi a lui Cristi.

Aştept, aştept. Curiozitatea... să văd în ce parte ne duce scriitoarea.

Cu drag, Sofy!

Aş putea, draga mea Cory, să îţi spun, referitor la comentariul tău, multe lucruri. Să confirm ce spui, unele dintre cele pe care le spui. Să, dimpotrivă, infirm alte lucruri. Să detaliez. Să povestesc. Să îţi spun şpilul la care m-am gândit când am scris cartea. Însă, din motive obiective, acum nu trebuie să vorbim despre astfel de chestiuni. Surpriza, dacă tot am decis să fie aşa, trebuie, e musai, să fie surpriză până la capăt. Nu pot să devoalez nimic. Aşa că, să vorbim acum despre vreme. Ce zici? Aud că vine, cu adevărat, primăvara. Şi, când mai ajungi la marea mea, să îi strigi salutări din partea mea. Te pup, Cory şi îţi sunt maximum recunoscătoare.  

Corina Militaru a spus :

Viteazul, Brâncoveanu și prezent. Cum le vei lega până la urmă? Pentru noi, cititorii, o plăcere să trăim povestea în mai multe planuri, vremuri. Pentru personaje, căutare/regăsire dincolo de timp. Este foarte clar că ochii negri și cei verzi sunt legați printr-o iubire specială pentru totdeauna. Toate acele căderi în trecut să aibă menirea, pentru Cătălina, de a o elibera de obligații nelămurite, vinile trecutului neîmplinit, legămintele făcute de-a lungul vieților trăite, sau... Voi vedea! Oricum pentru mine mesajul ar putea suna astfel: Experiențele trăite vieți de-a rândul au doar un rost: să te învețe că singurul lucru prețios este iubirea, iar singurul adevăr este clipa prezentă. :)

Ca de fiecare dată, am citit cu deosebită plăcere.

Cu drag, 

Dragă Sofy, astăzi, acum, din cauze concrete şi obiective, nu comentez nimic despre fragmentul postat, nici despre cele pe care urmează să le mai postez. Nu pentru că nu vreau, nu pentru că nu-mi vine să mă dau la vorbă. Ci pentru că am decis să nu suflu, deocamdată, nicio vorbuliţă despre ceea ce eu am numit surpriză, iar alţii bum total. Să curgă 'mneaei, surpriza, fără să îi dau eu la o parte vălurile, şi apoi comentăm, cum ar veni, şi în dungă. Poate, ai dreptate. Poate, nu ai. Poate, unele lucruri le intuieşti. Poate, nu. Poate direcţia în care mergem este bună. Frumoasă. Indicată. Poate, nu. Rămâne de văzut. Rămâne să tragi tu concluzii. Despre vreme şi vremuri putem să vorbim? Să ştii că azi e baba mea. Deci, cum ar spune Ţeapă, dacă e vremea închisă şi plouă, să ştii că e pt că astea înseamnă belşug şi prosperitate, nu pt că sunt eu o cotoroanţă. Şi mai ştii că, fie ploaie, fie vânt, eu fac reverenţe în faţa ta până la pământ. N-am găsit altă rimă! La versuri sunt pafaristă rău, nu mă pricep. Mulţumesc, ştii...   

Sofia Sincă a spus :

Se pare că Ploieştiul este încărcat de istorie şi reizvorăşte prin Cătălina. A ales-o pe ea, cu umerii firavi să poarte amintiri ancestrale, să le trăiască, să le ducă mai departe, să le invelească şi cu iubire, cea mai însemantă starea a lucrurilor. Sau i se trage de la loviturile la cap... :))

Deci, suntem pe la 1668... ohoo!! mai avem până la pe 2000! Pe lângă câte domnii va mai trece Cătălina noastră şi cu cine o mai fi rudă. Cu ce os domnesc se va mai intersecta! Un lucru e sigur: trebuie să-şi rezolve toate retrăirile pentru liniştea ei şi a lui Cristi.

Aştept, aştept. Curiozitatea... să văd în ce parte ne duce scriitoarea.

Cu drag, Sofy!

Dragă, Nina, nu așteptam să devoalezi urmarea. Nu vreaau! Vorbeam și eu singură, stând în ploaie cam așa:

Cât despre mare, vă iau mereu cu mine pe toți cei care o îndrăgiți și nu aveți norocul meu :)

Pup cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 27 secunde în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 minute în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 49 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor