─ Mergem la bunici, nu-i aşa? – îl întreb, când face ochi, pe Cristi. Vreau să mergem... Vreau să fim azi acolo.
─ Te-ai săturat deja de mine, iubito? Vrei să mă împarţi cu tot familionul?
─ Ştii că nu-i aşa... Ştii că de acum, dacă tot ţi-ai băgat în cârd cu mine, nu mai ai nicio şansă să mă satur de tine. Să scapi de mine... Şi apoi, şi dacă mergem acolo, nu tot împreună suntem? Nu tot aşa, trup lângă trup şi mână-n mână stăm? Dar vreau să mergem la Telega. Vreau să mâncăm împreună cu toţi ai tăi în ziua de Crăciun. Vreau să fim cu ei. Nu mi-ai spus tu că de sărbători se sună adunarea şi toată familia merge acolo? Că în casa bunicilor se întinde masă mare şi toată lumea se bucură de naşterea Domnului? Că ei ar suferi dacă vreunul dintre voi nu ar apărea? Vrei să îi îndurerezi în ziua de Crăciun? Şi apoi, noi nu facem parte din familie? Nu trebuie să fim acolo? Nu se cuvine să fim cu ei toţi acolo?
─ Mă înnebuneşti ce vrăjeală ai în tine. Mă exterminezi cu şcoala ta. Mă laşi fără darul vorbirii de fiecare dată. Şi pe cuvânt că ziceam, dacă nu că sunt meşter la cuvinte, măcar că sunt în stare să leg două, trei vorbe, strictul necesar, în orice ipostază. Dar eşti făcută din atâta dragoste şi din atâta mister, din atâta frumuseţe sufletească şi din atâta blândeţe, din atâta farmec şi din atâta inimă, că mă dai mereu cu roţile în sus. Ai atâta disponibilitate pentru toţi ai mei, eşti gata să-i iubeşti necondiţionat, aşa cum sunt ei, cu bunele şi relele lor, să-i consideri ai tăi, că eu rămân mut de uimire. Alta, în locul tău, ar fi opus rezistenţă serioasă, dacă eu veneam cu propunerea. Ar fi zis cam aşa: „Iar mă cară ăsta la neamul lui! Zici că eu mă mărit cu toţi ăia! Nu pot să stau liniştită acasă la mine...” Dar tu nu... Tu îi vrei, tu îmi propui mie să fim împreună cu ei, tu mă năuceşti. De aia, cred, te plac şi te iubesc şi ei aşa. E reciprocă toată chestia asta şi mă faci să am un nod în gât. Şi te iubesc şi mai mult, dacă e posibil acest şi mai mult în relaţia dintre noi.
Îl copleşesc cu sărutări şi îi spun fericită:
─ De fapt, ei toţi m-au adoptat pe mine, m-au făcut să mă simt una de-a lor, mi-au arătat, deşi eram o străină, o necunoscută, toată dragostea lor. Dacă nu pot să-i întrec, am să mă silesc, conform unui vechi proverb, măcar să ajung la înălţimea lor.
─ Ok. Facă-se voia ta, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin! Mergem la bunici, iubire, mergem unde vrei tu. Şi la capătul lumii dacă vrei, mergem. Să sunăm atunci, ca să ştie oamenii că ne ducem şi să ne mai păstreze şi nouă caltaboş şi tobă.
Când la celălalt capăt al firului răspunde cineva, nu ştiu cine, el intră, după formulele de salut, direct în pâine:
─ Nu vă spun „Crăciun fericit”, nici „La mulţi ani”, nici alte urări nu vă fac, căci n-am sunat de asta, cum poate ai crezut tu şi ceilalţi. Am telefonat ca să-ţi spun să mai pui două tacâmuri şi două scaune la masă, că venim şi noi. Cam într-o oră, o oră şi ceva, ajungem.
Apoi către mine:
─ Ia zi, şefa: eşti mulţumită? Am făcut ce trebuia?
─ Ai făcut. Dar erau aproape siguri că mergem şi noi. Chiar ieri am vorbit cu mama ta despre asta. Mi-a zis că ne aşteaptă, să nu facem ceva să nu ne ducem...
─ Complotezi cu soacră-ta pe la spatele meu, care va să zică... Vorbiţi mereu voi două, nu? Vă vizitaţi, vă beţi cafeaua împreună... Bravos, naţiune... Ce-ţi spune mama despre mine, iubire? Ia zi-i tu urgent lu’ tăticul tău...
─ Ei, dacă îţi zic, ţi-o iei în cap. Şi nu vreau...
─ Şi dacă nu-mi zici, plâng. Plâng rău... Vrei să plângă băiatul? Vrei, zi...
─ Nu, nu vreau să plângă băiatul... Nu vreau să i se înroşească iar ochişorii negri ca mura şi pătimaşi cum n-am mai văzut. Mi-a spus că eşti un băiat de aur, că ai un suflet deosebit, că mă iubeşti mult. Şi, dacă eu ştiu să rămân mereu la sufletul tău, să te scarmăn cum îţi doreşti tu, să te aţâţ, să umblu la anumite sertare ale inimioarei tale, pe care ea mi le-a făcut cunoscute, să te fac să crezi că tu eşti cocoşul, viaţa mea lângă tine e perfectă...
─ I-auzi... Bravo... Mă dă în vileag chiar mama mea. Dă din casă, care va să zică... Bravos... Uite de ce sunt în stare două femei când se întâlnesc! Dar dau eu milităria jos din pod cu tine şi te fac să joci pe sârmă, ca să ştii ce e ăla cocoş la casa omului.
─ Până o dai, mai bine să începem să ne pregătim. Că nu se aşează la masă familia până nu ajungem şi noi. Cum zici să ne îmbrăcăm? Sport sau la patru ace?
─ În blugi, evident. Cum să ne îmbrăcăm altfel? E doar un eveniment în familie.
─ Nu, e sărbătoare. Pe lângă faptul că e Crăciunul, e şi prima noastră vizită la bunici. Deci, motiv de bucurie şi prilej să arătăm bine. Eu mă gândeam să ne dichisim, să ne aranjăm, să ne gătim. Să vadă toată lumea cât suntem de frumoşi.
─ Păi, suntem frumoşi oricum, iubito. N-ai văzut că remarcă asta toţi, pe unde trecem?
─ Da, dar vreau să fim şi mai frumoşi. Uite, cu costumele astea zic să ne îmbrăcăm.
Şi sar din pat ca să-i arăt cum m-am gândit eu să ne prezentăm acasă la bunici. Costumele au aceeaşi nuanţă, chiar dacă nu sunt identice, eu am la al meu şi fustă şi pantaloni, mă îmbrac cu ce zice el că-mi stă mai bine, bluza mea şi cămaşa lui sunt, de asemenea, de culoare apropiată, la fel cravata lui şi eşarfa mea sunt în ton. Se uită năuc şi abia îngaimă, cu voce stinsă, stupefiată:
─ Eşti o criminală. Ai pus totul cu minuozitate şi temeinicie la cale. Te bag la omor cu premeditare. Întruneşti toate elementele constitutive ca să... De fapt, nici nu mai ştiu la ce să te bag... Încalci în fiecare clipă toate legile. Una după alta, toate deodată... Of, n-am pomenit aşa ceva. Şi m-am băgat, săracul de mine, de bună voie, slugă la dârloagă. Sunt iremediabil pierdut în faţa ta. Vino încoace să te giugiulesc un pic. Căci dacă n-o fac, mă topesc, mor, înnebunesc...
Peste un sfert de oră suntem amândoi gata echipaţi în mijlocul holului şi ne uităm în oglindă, la noi, la cât suntem de drăguţi. E mirific să te vezi în aceeaşi oglindă cu omul drag, apele ei să reverse peste amândoi aceeaşi căldură, aceeaşi lumină, aceeaşi dulceaţă. Nu mai m-am uitat niciodată în aceeaşi oglindă cu cineva. Cu un bărbat. Cu cineva care mă iubeşte. Cristi a făcut ochii mari când m-a văzut cât de bine îmi stă, dar şi eu am rămas cu gura căscată, când am descoperit ce frumuşel e... Face poze după poze, mă pupă, mă strânge în braţe.
Scot din frigider mai multe sacoşe, de lângă brad aduc altele şi-i fac semn să se apuce de unele dintre ele.
─ Ce naiba e-n astea toate? Ne mutăm? Ne-a scos administratorul în stradă?
─ Sunt cadouri pentru toţi şi nişte chestii de pus în farfurii...
─ Ţi-aş spune că nu e nevoie, dar ştiu deja că le-ai migălit şi le-ai preparat pe toate pentru masa de la bunici, plănuită şi pritocită şi ea, ca tot restul, aşa că tac. Cât despre cadouri, mai am şi eu câte ceva prin maşină. Şi-o vor lua în cap, cu atâtea daruri.
Mă mai prinde odată în menghina braţelor lui şi mă întreabă:
─ Crezi că o să te vadă tanti Ana cu mine şi-ţi stric reputaţia în bloc?
─ Dacă nu mă ţii de gât până la maşină, încât să vadă toată lumea că suntem împreună, că eşti al meu, mă supăr pe tine.
Când dădea la cheie, gata să pornească maşina, l-am întrebat:
─ Vrei să conduc eu, iubire? Presupun că ai CASCO, în eventualitatea că nu sunt un bun şofer şi intru în vreun pom...
Ochii lui negri râd de-a binelea:
─ Vrei să mă omori, bag eu bine de seamă. Nu-mi spune că ai luat permisul de conducere... Mai ai multe surprize de astea pentru mine, că nu mai pot?...
Când am ajuns la Telega, toată familia, de la copilaşi până la bunici a ieşit în drum ca să ne întâmpine. Pe lângă toţi ai casei, pe care îi ştiam deja, mai erau prezente şi două perechi de fini ai părinţilor lui Cristi, care aveau o relaţie extraordinară de naşi şi fini de peste 30 de ani. Cred că nicicând, niciunde, nişte oameni nu au fost, ca acum, mai bucuroşi de o regăsire. Toţi ne-au smotocit pe toate părţile, inclusiv tanti Reta, ne-au drăgălit, ne-au admirat îmbrăcămintea asezonată, ne-au spus cât de dor le-a fost de noi. De noi amândoi, de mine şi de el, nu numai de Cristi, care are în vene acelaşi sânge cu cei mai mulţi dintre ei. Şi mie mi-a fost dor de ei. Mi-au lipsit toţi. Deşi cu unii mă întâlnisem chiar de curând.
Atmosfera de mai apoi, de la masă, a fost exact cum mi-a descris-o odată poliţistul meu. Şi el, şi eu am încercat să trecem, ca la comandă, repede peste faptul că Oana e gravidă şi deja i se vede bine burtica. Am fi putut să fim şi noi viitori părinţi, ca ea şi Marius, dacă... Ştiu că avem acelaşi gând, aceeaşi strângere de inimă, aceeaşi durere.
Dar azi e Crăciunul, nu ne amărâm, nu ne - şi nu le - stricăm nici altora dispoziţia. Ne bucurăm cu toţii. Suntem fericiţi. Pentru Oana şi Marius, pentru ei toţi, de la masă, pentru viaţa pe care o vom avea amândoi de aici încolo. După ce le-a povestit cu lux de amănunte despre Belgia, după ce a cântat colinde cu nepoţii lui, după ce m-a învârtit în nişte hore săltăreţe, Cristi a părut că se pleoşteşte. M-a şi speriat şi cred că şi pe fraţii lui, că amândoi stăteau ţintă cu ochii la el şi la mine. S-a întins, suferind cum era, pe divan şi mi-a spus să caut într-unul dintre buzunarele lui, că are nişte pastile acolo şi-şi revine.
─ Ce pastile? – îl întreb îngrijorată. Eşti bolnav? Ce s-a întâmplat?
─ Nimic, am mâncat prea mult dulce în ultima vreme. Şi ştii şi tu că la un moment dat asta dăunează. Poate să te dea în diabet...
─ Ce simţi, iubire? Ce te doare? Cum îţi e rău? Ai făcut nişte analize?
─ Lasă, stai liniştită, că nu e nimic grav. Dă-mi pastilele din buzunar şi se rezolvă.
─ De când ai starea asta, că mă îngrijorezi?
─ De la începutul verii, dar n-ai de ce să te îngrijorezi, pe cuvânt. Dă-mi pastilele alea şi-mi revin imediat.
─ Adică tu eşti bolnav de jumătate de an şi eu acum aflu? Te ascunzi de mine?
─ Puiuţ, nu e nimic. Hai, dă-mi pastilele...
Caut şi scot de la el din buzunar un flacon de diamant, un soi de zaharină mai elaborată. Nu înţeleg, citesc toate înscrisurile din limba germană şi tot nu pricep. Dacă are o problemă de glicemie, de ce nu ia o pastilă şi ia, pur şi simplu, zaharină?
─ Îmi dai o tabletă? – mă întreabă şi nu ştiu de ce mi se năzare că ochii îi joacă nebuneşte a râs. Hai, te rog...
─ Îţi dau, dar cine ţi-a zis ţie să iei zaharină, când îţi e rău? Asta e doar un îndulcitor, nu un medicament. Nu poate să-ţi regleze glicemia. Nu te ajută. Eu cred că trebuie să mergem la un doctor serios, ca să ne spună ce trebuie să faci, dacă există o problemă.
─ Mai dă-mi una... Dă-mi mai multe - îmi spune, în vreme ce priveşte atent orificiul flaconului prin care iese câte o pastilă - să le am la îndemână.
Mai apăs odată, de două ori, de câteva ori şi mai scot câteva pastile – hai să le zic aşa - din flaconul acela. Cristi are o figură mirată peste poate, de parcă se aştepta ca din flacon să iasă crocodili, nu pastile, fraţii lui izbucnesc în râs, bunica se oferă să-l descânte pe poliţistul meu, nu care cumva să-l fi deocheat careva, iar eu nu înţeleg şi pace. Asta ce mai e? De ce au băieţii ăştia trei feţele astea? Cristi ia flaconul de la mine şi încearcă el să mai scoată o tabletă, nişte tablete. Şi ele ies, dar el tot nu e mulţumit şi zice înciudat:
─ Nu e bun ăsta. Plastic nenorocit...
Constat că, deşi are vreo 20 în mână, nu ia niciuna. Le pune pe masă şi se scarpină, încurcat, în cap. Adi şi Marius îşi acoperă gurile cu palmele, ca să nu râdă şi mai tare. Ce ascund ăştia trei? Nu se poate să nu fie ei complici în vreo obrăznicie... Prea se uită unul la altul şi se amuză. Ce naiba poate să fie? Ce rol are zaharina în toată veselia asta?
Intră mama lor – săraca, mare durere de cap trebuie să fi mai avut cu trei nebuni, făcuţi fix la un an unul după altul - care ne anunţă că sunt aproape gata plăcintele cu răvaşe şi să ne pregătim să le savurăm. Cristi sare ca împins de un resort nevăzut de pe scaun, ia cu el şi flaconul cu diamant, apoi fuge după mama la bucătărie. Ce s-a întâmplat? Doar nu îi e rău... Şi mai rău... Ce naiba... Mă îngrijorează. Doamne, să nu-l doară nimic pe iubiţelul meu, să nu-i fie rău, să nu sufere, să nu aibă nimic grav, să nu fie nicio problemă de sănătate... Fii lângă el, Doamne, nu-l lăsa!
Mă ridic mintenaş, plină de griji, ca să mă duc după el, să văd ce se întâmplă. Nu pot să stau liniştită la masă, fără să ştiu de el. Dar Marius şi Adrian mă flanchează într-o clipă, de-o parte şi de alta, şi mă atrag într-o discuţie oarecum banală, nepermiţându-mi, e drept, indirect, să ies de la masă. Sunt neliniştită şi agitată şi îmi exprim părerea că lui Cristi îi e rău şi vreau să fiu cu el. Mă asigură amândoi că e bine şi că nu trebuie să mă îngrijorez.
De altfel, după un timp, se întoarce şi el la masă şi se aşează vesel lângă mine.
─ Mai ţi-e rău? – îl întreb. Nu vrei să-mi spui ce ai?
În loc de răspuns, el îmi pupă mâinile şi obrajii şi-mi spune că mama lui face cea mai bună plăcintă cu răvaşe din lume, şi de Crăciun, şi de Anul Nou. Dar cum de Revelion ei, copiii, nu prea ajung la ţară, petrecând altundeva această sărbătoare, de Crăciun, când se adună toată lumea, e adevărata bătaie a peştelui.
Şi, în câteva clipe, sufrageria imensă, de să încapă jumătate de sat aici, se umple de aroma îmbietoare a plăcintei cu brânză dulce şi stafide. Miroase de, vorba lui Ţeapă, avortezi, dacă nu mănânci mai repede. Platoul plin ochi cu bucăţi mari, înalte de plăcintă – Doamne, nici n-am văzut în viaţa mea aşa bucăţi înalte de plăcintă, cred că gospodina a pus la ea o tonă de brânză şi ouă, şi mă şi gândesc cum muşc din aşa bucată - râde ghiduş către noi toţi. Cristi se repede, ca fomistul cel mai fomist din sufragerie, înaintea tuturor, alege şi-mi pune o bucată în farfurie, parcă cea mai mare, cea mai înaltă dintre toate, apoi îşi alege şi el una. Toţi ceilalţi fac la fel.
─ Mănânc-o acum, că e caldă. Dacă se răceşte, nu mai e la fel de bună, mă avertizează bezmeticul meu drag.
Mă conformez, ce să fac? Să ies din cuvântul lui? Pe de o parte, căci pe de alta plăcinta arată fantastic şi nu poţi să stai deoparte, fără să mănânci. Toată lumea se omoară cu înfulecatul, aşteptând să dea de răvaşe. Câte unul găseşte bileţelul mai repede. La alţii se lasă aşteptat răvaşul. Ca la mine. Deşi am mâncat jumătate din bucata imensă nu am dat de bileţel. Brusc, simt că nimeresc cu dinţii în ceva tare. Şi ziceam că nu găsesc răvaşul. Dar nu pare a bucăţică de hârtie. E prea mare şi prea tare pentru asta. Doamne sfinte, te pomeneşti că a căzut ceva în plăcintă, fără ca mama lui Cristi să vadă. Mai bine mă opresc, că nu vreau să pun gospodina într-o ipostază neplăcută. Cine ştie ce e drăcia asta din plăcinta mea. Pun uşor bucata pe farfurie şi beau un pahar cu suc.
─ Ce faci? Nu mai mănânci?
Faţa lui Cristi e aproape descompusă de mirare şi indignare. Ale fraţilor lui, aşezaţi în apropiere, mustesc de amuzament.
─ Nu mai pot, iubire, am mâncat deja prea mult.
─ Exclus! Trebuie să mănânci toată bucata. Aşa face toată lumea. Inclusiv puştimea. Uite-i pe amândoi cum înfulecă. Nu poţi să faci notă discordantă, bebiţa mea. Şi apoi, nici nu ai dat măcar de răvăşel. Nu eşti curioasă să vezi ce zic plăcintele? Hai, că-ţi dă tati al tău să papi tot. Trebuie să păpăm tot.
Şi-mi dă, înainte ca eu să mă mai împotrivesc, să muşc din bucata de plăcintă. Dar, ca şi adineauri, dinţii mi se opresc în ceva tare şi simt eu, necomestibil.
─ Nu pot să muşc, îi explic în şoaptă lui Cristi. E ceva acolo.
─ Păi, da, e bileţelul făcut sul...
─ Nu e bileţelul. Nici sul, nici întins. E ceva tare. Nu ştiu ce e... Şi...
─ Şi hai să vedem ce este. Probabil e vreo bucată de foietaj mai uscată, ceva. Dă tu umplutura la o parte ca să vedem ce este, că eu nu ajung bine până la farfuria ta.
Mă supun oarecum indignată. Îndepărtez stratul de brânză şi, în clipa următoare rămân interzisă. Descopăr, cu cât scormonesc mai mult prin plăcintă, o casetuţă roşie, micuţă, delicată, în care se pun bijuteriile. Înainte ca eu să mă dezmeticesc, simt privirile tuturor celor de la masă îndreptate spre mine. Încep să înţeleg şi mă uit fericită la Cristi. El dezghioacă încet cutia din plăcintă, apoi din ea scoate un inel de aur alb, cu un smarald de o frumuseţe răpitoare. Toţi sunt cu ochii ţintă la noi şi el se aşează în genunchi lângă mine, punându-mi, cred, chiar înainte să răspund, inelul pe deget:
─ Iubito scumpă, vrei să fii soţia mea?
Nu mă gândesc nicio clipă. Nu am nevoie de timp de gândire. Ştiu ce-mi doresc, ce vreau. Şi vreau să fiu cu el, soţia lui până la moarte. De aceea, răspund într-o doară:
─ DA, VREAU!!!
─ Da, vrei să mă iei de bărbat? Bine, atunci trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă oarece lucruri. Ca să nu avem vorbe la proces... S-ar putea, de exemplu, deşi voi munci pe brânci toată viaţa, să nu pot să te duc niciodată la Burj al Arab. Mai mă iei?
─ Da, te mai iau. Mă mulţumesc cu Meridianul, cu o pensiune, cu o vilă, cu un cort când mergem în concediu.
─ Da? Booon... S-ar mai putea, la cât de bine găteşti, să ajung într-o zi să fac o burtică de toată frumuseţea. Cine ştie, poate mă căpătuiesc şi cu o chelie. Mai mă iei?
─ Da, te mai iau. Pentru că îmi placi aşa cum eşti şi aşa cum vei fi. Pentru mine rămâi mereu, şi la 106 ani, specialul pe care-l iubesc mai mult decât pe viaţa mea. Şi nu uita că şi eu pot să iau proporţii sau să mă fac urâtă. Deci, suntem chit....
─ Da? Bineeeee... S-ar mai putea să nu-ţi fac decât fetiţe sau decât băieţei, nu din amândouă categoriile, cum ar fi frumos. Tot mai mă iei?
─ Tot. Sunt dispusă să risc...
─ Bine. Dacă aşa stau lucrurile... Ai răspuns corespunzător. Dacă ziceai nu, te luam cu japca şi tot a mea erai pentru toată viaţa.
Îşi lipeşte buzele de ale mele şi mi le striveşte cu toată patima de care e în stare. N-am loc de întors şi nu pot, deşi în prima clipă mă copleşeşte ruşinea, să mă feresc. Îi prind gâtul cu ambele mâini şi îi răspund la sărut, cu acelaşi patos ca al lui. Toată familia se pune pe aplaudat, apoi pe pupat şi strâns în braţe. Curg felicitările şi urările de casă de piatră. Se întrezăreşte la orizont nuntă mare şi petrecere pe cinste. Toată lumea e fericită. Chiar şi bunica, sau mai ales bunica, ai cărei ochi, la fel de verzi ca ai mei, sticlesc ghiduşi când privesc spre Cristi şi spre mine. Nu se vede nicăieri niciun pui de umbră sau neant. Şi, totuşi, inexplicabil, într-un mod nedefinit, simt cum o mână necunoscută şi vrăjmaşă întoarce brusc clepsidra destinului. Firicele mărunte şi insignifiante de nisip încep, încet, să curgă în jumătatea de jos a clepsidrei. La un moment dat, aşa cum se întâmplă în cazul oricărei clepsidre, nu va mai rămâne nimic. Se va fi scurs tot, grăunte cu grăunte. Tem clipa aceea şi mă rog ca nisipul să nu se termine până la adânci bătrâneţi. Atunci, când viaţa va fi ajunsă aproape de mosor, ce mai contează dacă se scurge tot nisipul? Atunci voi fi trăit povestea mea de dragoste cu Cristi şi nu mai contează că... Blestemată intuiţie! Sau ce naiba o fi fiind ea! Tocmai acum s-a găsit să mă pocnească în moalele capului, în inimă, la capul pieptului... Ce naiba i-am făcut eu destinului ăstuia afurisit de-şi ţese încâlcitele fire, tocmai când eram mai mult în culmea fericirii? Dar poate intuiţia asta, sau ce-o fi, se înşeală. Mizez pe faptul că a mai făcut-o şi altă dată. Alte dăţi. Poate să mai recidiveze.
Ce voi fi eu fără Cristi? Ce mă voi face fără toate câte mi le-a oferit? Poate că mă voi stinge încet. Poate că voi merge mai departe. Acum, aşa cum zicea Şerban Văcărescu, trebuie să trăiesc clipa. Nebunul meu mă dumireşte în legătură cu surpriza cererii în căsătorie:
─ Întâi am ascuns inelul, fără cutiuţă, în cutia cu zaharină. Am lărgit cu Adi şi Marius orificiul ăla pe unde ies tabletele, convinşi fiind că, la momentul potrivit, se va strecura pe acolo şi inelul. Noi am făcut şi o probă şi a ieşit. E drept, mai greu, dar a ieşit. Însă, când a trebuit să cadă în mâna stăpânei, n-a ieşit neam. Ce încurcătură poate să fie mai mare decât să nu poţi să-i pui iubitei inelul pe deget la momentul potrivit?
Seara, fraţii lui Cristi cu familiile lor au plecat spre Ploieşti. Noi ne pregăteam să facem acelaşi lucru, când părinţii şi bunicii au sărit pe noi:
─ Hai, voi mai rămâneţi până mâine. Mai staţi cu nişte bătrânei care rămân singuri în toată casa. Mai tăifăsuim şi noi.
─ Hai că mai rămân finii, zice Cristi, ne ducem şi noi acasă.
─ De ce vă grăbiţi aşa? Nu aveţi destul timp să staţi şi acasă? Hai, mai staţi cu noi.
Ne uităm unul la altul şi convenim din priviri să rămânem peste noapte. La un moment dat, bunica mă prinde de mână şi intuiesc că vrea să-mi spună ce mai zic cărţile. Dar bunicul o opreşte cu voce blândă:
─ Fata mea, dacă tu te apuci să întinzi cărţile sau să ghiceşti în cafea şi în ziua de Crăciun, eu mă supăr rău de tot pe tine. Aveţi timp altă dată. Dar nu azi!
Bunica, deşi ardea de nerăbdare, a înţeles. Şi mi-a şoptit, cât să aud numai eu:
─ Să vii într-o zi... Să vii când simţi nevoia să vorbim. Te aştept. Să nu uiţi.
Şi-am stat de vorbă cu toţii, în linişte, ore în şir. Am vorbit şi ne-am amuzat de milioane de lucruri. Un pod trainic s-a construit sub ochii noştri şi a legat grabnic extremităţile. Târziu, mult după miezul nopţii, când somnul a început să dea târcoale pe la toţi ochii, mama şi bunica ne-au spus, mie şi lui Cristi, că ne-au pregătit camera şi putem să ne retragem, dacă vrem, la somn. Atunci a intervenit, răutăcioasă, tanti Reta:
─ Eu nu sunt de acord ca ei să se culce împreună. Ce, sunt căsătoriţi?
─ E ca şi cum ar fi... N-ai văzut că băiatul i-a dat inel Cătălinei şi urmează nunta?
─ I-a dat, dar asta nu înseamnă că sunt deja soţ şi soţie. Şi asta e o casă serioasă.
─ Ai înnebunit de tot. Ce te-a apucat? Nu trebuie să doarmă cu viitoarea lui nevastă?
─ Degeaba vă luaţi de mine, dar eu am dreptate. Nu se pot culca amândoi, necăsătoriţi fiind, fără patalama la mână de la primar şi de la popă, în casă la mine. Lumea vorbeşte... Ştii că la ţară nu e lumea ca la oraş. Ăsta e desfrâu. Şi voi ştiţi că eu sunt aşa, mai pudică.
─ Da, tu eşti fată mare, bătrână şi acrită... Lasă copiii în pace!
Cristi intervine între Reta şi mama lui:
─ Ok, ok. Terminaţi amândouă. Să văd dacă am înţeles: dacă eu nu mă culc în noaptea asta în aceeaşi cameră cu logodnica mea, tu, tanti Reta, scapi de frustrări? Eşti mai liniştită? Reuşeşti să dormi mai bine pe perna ta? Nu mai ai coşmaruri?
─ Da, măi Cristi, că la ţară tu ştii cum e...
─ Ok. Eu mă culc unde zici tu şi Cătălina se culcă în camera din faţă, cum au plănuit mama şi mamaie. E bine aşa? Hai, spune-mi că nu ţi se mai ridică, dacă ţi-am spus asta, colesterolul.
Mi se pune un nod în gât. Ce face Cristi? Mă lasă singurică? El nu ştie că eu nu mai pot fără el? Cum mă lasă o noapte întreagă fără prezenţa lui? Deşi se uită la mine într-un anumit fel, nu înţeleg ce vrea să-mi transmită şi mi se zdrumică inima în bucăţi. Nu că am fi făcut, Doamne sfinte, ceva în casa bunicilor, dar am fi dormit, aşa cum ne place, unul în braţele celuilalt şi ar fi fost tot ce doream. Mă duc, împreună cu mama lui, în camera de la stradă. Ea, care tot timpul încearcă să aplaneze orice discuţie, acum e pornită pe Reta şi pare să n-o ierte prea curând.
─ Noroc, îmi spune, că la Telega sunt gaze în toate camerele, că altminteri, dacă trebuia să facem foc cu lemne, nu mai cârcotea ea nimic.
Îmi dă pijamale, mă sărută de noapte bună, îmi spune să nu-mi fie teamă, că nu vine nimeni peste mine şi ei, tot restul familiei sunt în casă, şi se retrage.
Stau cu ochii în tavan şi încerc să-l înţeleg pe Cristi. De ce a renunţat el în noaptea asta atât de uşor la a dormi în braţele mele? Nu găsesc încă un răspuns, când disting afară, la fereastră, un râcâit discret. Ascult cu atenţie şi realizez că nu mă înşel: chiar se aude ceva la geam. Acum parcă e o bătaie uşoară în sticlă. Sar din pat şi mă reped, plină de speranţă, la geam. Ridic jaluzelele şi privesc o clipă afară, apoi deschid repede fereastra. Cristi, care se cocoţase pe pervazul acesteia sare într-o secundă în cameră.
─ Mă ţii afară, iubire? Nu vrei să fii în noaptea asta cu băiatul tău?
─ Nebunul meu... îi spun când îl iau în braţe.
─ Ce, credeai că te las singură? Nu-mi puteam permite să dorm, după ce am dormit atâtea, încă o noapte fără tine. Dar ce era să facem cu nebuna? E frustrată, invidioasă, geloasă şi mi-am zis că nu se face să ne punem cu ea că, să-mi ierţi maliţiozitatea, are mintea odihnită. Se gândeşte că nu are şi ea pe unul să o ţină în braţe, aşa cum te ţin eu pe tine, şi moare de invidie. Îmi pare rău pentru ea, dar nu puteam să mă sacrific anapoda, şi să te sacrific şi pe tine. Frustrările ei nu ne pot lua dreptul la fericire. Acum şi niciodată.
─ Şi te-ai gândit să sari pe geam ca un adolescent. Dacă ţi-aş spune că nu mă aşteptam la asta din partea ta, aş minţi. Mă aşteptam. Din partea ta, mă aştept la orice. Cu tine totul mi se pare posibil. Nu văd o piedică, un obstacol care să te împiedice vreodată să faci ce vrei. Întotdeauna găseşti o soluţie pentru orice. Eşti aşa cum nu mai ştiu pe altcineva că e. Şi pentru toate astea, dar şi pentru altele, multe, te iubesc. Da, te iubesc şi pentru că-mi eşti atât de zănatic şi atât de zgubilitic. Şi nu mă mai surprinde nimic la tine. Eşti nebun, nebun de-a binelea. Cel mai nebun...
─ Pesemne că sunt cam nebun. Dar numai cu tine. Numai pentru tine. Tu mă faci să fiu aşa. Tu mă înnebuneşti. Tu mă faci să-mi pierd uzul raţiunii. Tu mă scoţi din circulaţie. Că suntem sau că nu suntem împreună... Ai asupra mea un efect pe care nu-l mai are nimeni. Cu restul lumii sunt bun, zdravăn, calculat. Chiar serios şi competent.
Ne aşezăm pe pat şi-mi mângâie mâinile:
─ Îţi place inelul?
─ Mult, mult de tot. Nici eu dacă îl alegeam, nu-l alegeam mai bine. E superb. Şi la fix pe deget. Nici mai mare, nici mai mic. Făcut pentru mâna mea... Mi se pare straniu uneori cum de ştim, aşa, fără nicio repetiţie, fără nicio punere la cale, măsurile celuilalt.
─ Asta vine din noi. Şi din dragostea noastră. Şi din faptul că suntem un singur tot. Mă bucur că-ţi place inelul. L-am vrut cu smarald, ca să se asorteze cu ochii tăi. Cu cei mai frumoşi ochi din lume. Îţi dai seama? Sunt atâţia care îi admiră, dar numai eu mă pot lăuda că ochii ăştia atât de verzi, verzi ca iedera mijlocului de vară, îmi aparţin. Sunt ai mei... Va trebui să mergem pe la magazinele de bijuterii ca să alegem şi verighetele. Acuma, iubito, să vorbim cum facem mai departe. Pe când nunta?
─ Păi nu la vară, când te întorci tu de la doctorat?
─ În primul rând, că nu mă întorc singur. Pentru că, de data asta nu mai plec singur. Te iau cu mine, iubire. Şi să nu-mi spui iar că nu ai tu ce face acolo, căci ştiu deja ce vei face. Am aranjat tot, am vorbit, am pus ţara la cale. Evident, în afară de faptul că stai cu mine în braţe şi mă iubeşti...
─ Ce tot spui, Cris? Cum să merg cu tine?
─ Uite aşa cum se merge. Dacă te luam de la început cu mine, aşa cum mi-a trecut prin cap, sunt sigur că nu se întâmpla nimic, că nu treceam prin tot infernul afurisit prin care am trecut. Am ezitat şi nu a fost bine. Nu ştiam ce e acolo, la Bruxelles. Nu mai fusesem niciodată. Nu ştiam cu ce se mănâncă ţara şi oraşul în care am ajuns. Şi te-am lăsat singură. N-am să mi-o iert niciodată că nu am insistat îndeajuns ca să te fac să înţelegi că e cel mai bine să mergi cu mine. Dacă eram împreună... Dar nu ne mai gândim la ce a fost. Acum eşti logodnica mea, nevasta mea aproape. Sigur, în faţa oamenilor şi a bisericii, căci pentru mine eşti de astă vară, de la mare. De când te-am întâlnit prima dată, de fapt. De atunci am ştiut că suntem predestinaţi unul pentru altul. Că, într-o zi, vom sta cum stăm acum şi facem planuri de viaţă. Aşa că, zic, trebuie să-ţi urmezi, ca o nevastă iubitoare, bărbatul. Vrei să mă laşi în continuare singur ca pe Ovidiu, exilat săracul, la Pontul Euxin şi neurmat de niciuna dintre femeile din viaţa lui? La mine nu sunt mai multe femei, eşti doar tu şi e mai simplă ecuaţia. Doar tu trebuie să mă urmezi. Acum intrăm în Uniunea Europeană şi va fi mult mai uşor. Nu plec fără tine. Pe 10 ianuarie plecăm împreună. Pe asta am lămurit-o. Şi să nu aud comentarii că nu mergi. Căci nu accept nimic. Te leg cu cătuşele de mine, te bag în geamantan şi tot te iau. E mai bine aşa. Decât să dăm banii pe avioane şi pe telefoane, mai bine suntem în permanenţă împreună şi nu ne mai ducem unul altuia atâta dor şi atâta grijă. Mă sufoc dacă nu mergi cu mine. Mă usuc şi mor ca morţii. Şi nu vrei să mă ai pe conştiinţă. Dar eu mă gândeam să nu mai aşteptăm până la vară, iubire, cu nunta şi să începem după 3 ianuarie, când se mai mobilizează oamenii pe la muncă, prin spitale şi laboratoare, să ne facem deja analizele şi să depunem actele pentru cununia civilă la Starea, evident, Civilă. Şi când ne programează ăia, facem un drum din Belgia până la Ploieşti şi ne cununăm civil. Apoi, fixăm şi nunta la scurt timp.
─ Tu vrei să facem nunta iarna? Mie nu-mi place să fim mireasă şi ginere iarna. Pe frigul ăsta, Cristi? Nici nu ne putem desfăşura, o să stăm numai zgribuliţi de frig. Eu sunt foarte friguroasă şi voi fi o mireasă îngheţată, transformată în stană de piatră. Toată lumea va tremura pe sub paltoane. Mie îmi place să fie toate florile înflorite la nunta noastră, să râdă cerul în hohote de fericire, să ne îmbrăţişeze cu disperare soarele, să ne cufundăm în lumina blândă a asfinţitului împreună cu toţi cei dragi. Vreau să ne bucurăm, aşa cum ziceai tu când au venit ai tăi la noi prima dată, de nunta noastră cu toţi porii. Să ţină, ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi, să rupem încălţările de atâta dănţuială, să petrecem fără oprire trei zile bătute pe muchie. Cum putem să facem asta, dacă suntem prinşi între două avioane? Cum ne putem bucura de această nuntă, dacă timpul e pe sponci şi abia de putem să participăm la biserică, la slujba religioasă? Vrei să încheiem căsătoria noastră, biciuiţi de timp şi de frig? Vrei să ne opintim aiurea în tramvai? A, mai sunt şi naşii, Gabi şi Florin... Trebuie să-i anunţăm şi pe ei din vreme că am decis să ne punem pirostriile. Aşa mi se pare corect. Şi, apoi, tu nu uita, că nu ştiu când începe şi postul Paştelui şi nu se mai fac nunţi până în aprilie, mai, când e Paştele, că nu ştiu exact când e în 2007. Şi ajungem tot în vară, când termini primul an de doctorat.
─ Eu voiam să facem totul ca la carte şi cât mai repede. Mi se părea normal să facem şi cununia religioasă imediat după cea civilă. Dar ai dreptate şi, ca întotdeauna, tu ai cuvântul final. Şi dacă vrei nuntă în buza verii, aşa facem. Amândoi ne dorim să fie cea mai specială zi din viaţa noastră şi nu ne putem bate joc de ea. Da, trebuie să ne bucurăm de fiecare moment al nunţii noastre, ca să avem, peste ani, ce povesti nepoţilor. Pentru cununia civilă nu văd, însă, niciun impediment, aşa că pe asta o facem mai devreme. Nu ştiu, poate de Ziua Îndrăgostiţilor, deşi pentru mine nu e cea mai relevantă sărbătoare a iubirii, sau de 8 martie. Când au ăia locuri, dar o facem mai devreme, nu aşteptăm să vină vara. După ce ne cununăm civil, punem masă mare cu toţi ai noştri, cu naşii, cu prietenii apropiaţi şi vei deveni doamna Popa, aşa cum trag demult nădejde să devii. Odată ce te-am trecut pe numele meu, nu te mai scap. Facem nunta în vară, dar promite-mi că nu o mai amânăm până la toamnă sau până la calendele greceşti, din nu ştiu ce motive. Nu mai vreau nicio amânare. Oricum, trebuie să convenim asupra datei, căci am înţeles că e al dracului de greu să găseşti un local liber în Ploieşti în timpul verii. Se programează unii cu un an înainte. Deci, vorba lui Ţeapă, facem nunta în iunie. Ce zici? Eşti de acord? Ştiu că atunci sunt cele mai frumoase mirese. Şi nu mai lungim pelteaua, căci atâta îmi doresc să fii soţia mea, cu acte în regulă, încât nu mai suport nicio zi fără ca acest lucru să se realizeze.
─ Sigur că nu mai amânăm. Ce motiv am mai avea s-o facem? Şi, da, sunt de acord cu luna iunie. Nu e nici zăduful de peste vară, nu mai e nici frigul din februarie. Înfloresc deja trandafirii, marea se linişteşte, soarele cochetează cu noi. Să fie iunie, iubire. Îmi place luna asta pentru nunta noastră. Dar, spune-mi, termini cu şcoala până atunci? Că nu vreau să rămân fără ginerică.
─ O, sigur că se termină şi al doilea semestru până atunci. Cam pe la începutul lunii mai sunt, ca să zic aşa, liber de contract. Şi apoi, la nunta mea vin şi călare pe mătură, dacă trebuie. Nu-ţi face iluzii, că nu scapi de mine aşa de uşor.
─ Ok. Acum spune-mi ce ai aranjat la Bruxelles pentru mine.
─ Nu-ţi spun. Vei vedea la faţa locului. Şi nu te uita la mine cu ochii tăi bestiali, că nu mă îndupleci să-ţi spun. Sunt un cocoş veritabil, să ştii. Ia zi, ştii de ce stă găina pe gard?
─ Dacă vei spune iar vreo prostie, vei fi un inspector principal bătut măr.
─ Eu să spun prostii? Niciodată fără soţ. Nimic nu ştii. Noroc că sunt eu băiat bun şi-ţi mai arăt şi ţie calea. Nu ştii, nu? Păi ca să-i vadă cocoşul, care stă prin apropiere, picioarele. Cum ţi le văd eu ţie prin pijamalele astea de babă.
Mă ciupeşte şi mă gâdilă, dar sunt hotărâtă să-i dau replica:
─ Dar ia spune-mi tu mie, cocoşule care le ştii pe toate, de ce un cocoş, din tagma cărora faci şi tu parte, cântă cu ochii închişi? Când cântă, căci se întâmplă să tacă...
Râde şi mă strânge şi mai tare lângă el:
─ Începi să înveţi, doamna Popa, începi să înveţi...
─ Da, încep să învăţ. Dar zi, ştii? A, nu ştii nici măcar atâta lucru? Lasă că te lămureşte fata. Că sunt eu fată bună şi te mai scot şi pe tine din neştiinţă. Ca să vadă lumea că e deştept şi ştie versurile pe de rost. Să mai înveţi, cocoşule, să mai înveţi.
Mă pupă, mă zgâlţâie, mă soarbe. Râdem ca nebunii şi când ne potolim îmi spune:
─ Cert este că, pe 10 ianuarie nu mai plec singur. Îmi iau soţia cu mine. E momentul să nu ne mai despărţim niciodată. Romanul nostru a început, mai serios ca niciodată, să-şi scrie filele. Apele intră, în sfârşit, în matca lor firească. Îţi dai seama? Plecăm amândoi, iubire. Vom fi împreună mereu. Avem la bagaje de făcut...
─ Pentru Bruxelles?
─ Păi pentru acasă te vreau goală, fără nimic pe tine. Aşa că, n-ai nevoie de bagaje.
─ De acord, dar pentru Revelion mă gândesc că avem amândoi nevoie de ceva bagaje. Geci şi pantaloni pentru dat cu sania, ceva găteli pentru noaptea dintre ani...
─ Chiar, ce facem de Revelion? Mergem undeva, vine cineva la noi? Dacă mă întrebi pe mine, eu sunt mulţumit că te am pe tine lângă mine. În rest, putem să stăm împreună şi-n gară. Nu contează unde suntem şi cu cine. Numai să ne prindă anul nou împreună. Să ne sărutăm sub vâsc şi să ne dorim la miezul nopţii să ajungem la bătrâneţe împreună. Să fim fericiţi cum suntem acum. În rest, nu-mi pasă. Nici nu m-am gândit la revelion.
─ Eu, în schimb, m-am gândit. Mă gândesc demult, de când ai plecat tu, în septembrie la doctorat. Vrei să mergem la mare?
─ Marea, iarna, e bezmetică şi nefericită. Se zbate ca o pasăre prinsă în colivie. E frumoasă, desigur, şi iarna, într-un mod mult deosebit de cel în care se prezintă vara. Te taie, dacă se smuceşte până la tine. Dar nu prea ai ce face iarna la mare mai mult de o zi. Mamaia e pustie şi bântuită doar de câinii vagabonzi. Dacă vrei, putem să dăm o fugă de-o zi, până la ea, ca s-o salutăm. Nu am nimic împotrivă.
─ Bine, dacă nu e cuminte, nu mergem la ea. O vizităm la vară. Ce zici de un drum la munte? Nu mă privi aşa şi întreabă-mă mai bine unde anume zic că mergem.
─ A, ok. Te întreb. Unde vrei să mergem?
─ Ce zici de Cheile Dâmbovicioarei? Am luat bilete la o pensiune de acolo... De pe 29 decembrie până pe 5 ianuarie.
─ Zic cum am mai zis: nu încetezi să mă surprinzi niciodată. Nu ştiu ce faci, nu ştiu ce ai, dar eşti un mister şi eu nu pot să descâlcesc deloc misterul din care eşti făcută. Frumoasă zonă la Cheile Dâmbovicioarei... Merită văzută şi pipăită pe îndelete, ca să zic aşa. Da, ai dreptate, avem nevoie de bagaje multe pentru aşa sejur. Abia aştept să te bag în zăpadă şi să te frec, până te fac roşie ca sfecla. În iarna asta, dacă eşti cuminte, poate te învăţ să schiezi.
Îmbrăţişaţi, înlănţuiţi, lipiţi unul de altul, ne-a luat somnul aproape în aceeaşi clipă. În patul din camera de la stradă am văzut în vis toată nunta noastră. Şi, deşi ştiu că se spune că e rău să te visezi mireasă, eu m-am bucurat cu tot sufletul că sunt. Măcar în vis să fiu, dacă viaţa nu ştiu în clipa asta ce-mi rezervă. Nisipul din clepsidră se scurge încet, încet, dar ferm. Nu se opreşte nicio clipă. Nu face niciun popas. Nu-şi trage sufletul deloc.
La plecarea de la Telega, bunica m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit din nou:
─ Te aştept. Treci pe aici când socoţi că a venit clipa să vorbeşti cu mine.
.............................................................................................................................................................
Cele câteva zile de la Cheile Dâmbovicioarei au trecut, cu Revelion cu tot, repede. Aşa se spune, că tot ce e frumos, deosebit, mirific, trece al naibii de repede. Se duce. Zboară. Numai necazurile trec mai greu. E, undeva, nescrisă, o astfel de lege. Dar ea există. O ştie tot omul trecut prin viaţă, dat cu capul de pragul de sus. Parcă ieri adăstam la pensiune, încărcaţi de genţi şi de visuri. Ne-am propus la venire să ne bucurăm de fiecare moment, să nu lăsăm nimic să se irosească. Şi aşa am făcut. Am trăit fiecare clipă cu intensitate şi am adunat amintiri, pentru vremurile care vor veni.
Deşi sunt friguroasă şi nu-mi place să mă tragă gerul, m-am încotoşmănat serios şi am bătut cu poliţistul meu, la pas ori cu maşina, toate împrejurimile. Cum astă vară, la mare, nu rămăsese un cotlon, unul singur, ferit de preumblările noastre, şi acum a fost la fel. Am fugit – e un fel de a spune, căci maşina a înghiţit kilometru după kilometru - până la Moeciu şi Bran, am ajuns la Piteşti şi Curtea de Argeş, am venit şi în Poiana Braşov. În prima locaţie am admirat cei doi vecini: un munte de piatră, golaş şi secat de orice firicel de iarbă, celălalt încărcat de conifere, la Curtea de Argeş am fost la mânăstirea lui Manole şi tot aşa. Mi-a sărit inima din piept la fiecare curbă din sutele cu care este presărat drumul. Cum ajungeam la una – şi ajungeam mereu, că aşa e şoseaua făcută – se opintea să iasă sufletul din mine de spaimă. Uneori mă trezeam, dincolo de voinţa mea, că-mi iese din gâtlej un pui de strigăt sau un oftat. Noroc că Cristi e şofer bun, hârşit în a deruta serpentinele perfide de la fiecare pas şi a ţine drumul fără probleme. Probabil că dacă aş fi fost eu la volan, nu mă descurcam nici cu slujbe prin puzderia de curbe.
Şi când nu am mai plecat cu maşina şi am rămas în zona unde eram cazaţi, am făcut drumeţii lungi, am căzut în zăpadă, am îngheţat până la ficaţi. Cristi iubeşte zăpada, aproape la fel cum iubeşte şi marea. De fapt, el iubeşte tot ce-l înconjoară. El se bucură de fiecare strop de ploaie, de fiecare rază de soare, de fiecare freamăt de vânt. El iubeşte, cum n-am mai văzut pe nimeni la fel de capabil de asta, viaţa. El nu are fiţe, el nu se joacă, el trăieşte. Prin venele lui curge, nestăvilită, dragostea pentru tot ce înseamnă în lumea asta viaţă. Totul îi place, orice îi face plăcere, de orice se bucură. Palpită cu totul de fiecare dată, indiferent dacă mănâncă seminţe sau urcă munţii, până pe culmi. Zvâcneşte în el continuu dragostea de viaţă. Nu ştiu pe nimeni la fel. Şi, faţă de mine care am, încă mai am, inhibiţii peste inhibiţii, este cumplit, enorm, teribil de liber, de deschis, de transparent. Pofta lui de viaţă, cel puţin pentru mine, este molipsitoare. Îmi doresc, acum, şi altă dată, să fiu ca el. Să fur din siguranţa lui, din forţa lui, din felul lui de a fi, din el, ceva pentru mine, pentru sufletul meu. El e mereu decis să nu scape nicio clipă, să respire tot, să simtă tot. Şi e atât de puternic... Nu ştiu dacă există ceva care să-l învingă, să-l pună la pământ, să-l termine. Nu poţi să fii complexat, tu, om din afara lui, lângă el.
Când l-am văzut în prima clipă cum se trânteşte, ca un copil, în omăt, cum îşi întinde braţele şi picioarele respirând parcă libertate, m-a zgâlţâit frigul până în călcâie. Şi am fost convinsă că nu mai vreau să aud în viaţa mea de zăpadă. Dar el mi-a spus, ca şi la mare, să fac cunoştinţă cu zăpada, s-o iau încet, să am încredere în ea, să nu mă tem, că nu se întâmplă nimic. Şi, cu frică întâi, apoi cu curiozitate, am făcut şi eu la fel. Mi-am lăsat corpul să pice în zăpadă, să mă potopească albul ei, să mă îngroape, să mă acopere. Mai depăşisem o barieră. Tot lângă Cristi, tot cu el. În desele noastre preumblări am făcut ţurţuri la nas, la mâini, la picioare, peste tot, dar, dacă el nu a cedat, dacă a putut să ajungem la pensiune, am putut şi eu. Am băut, ca să ne încălzim, ceai şi vin fiert, şi dulceaţa acestei din urmă licori mi s-a dus, neobişnuită cum sunt, până în vârful degetelor de la picioare. Dar mi-a fost bine, mai ales că, nu a fost clipă de la Dumnezeu, să nu mă încălzească el, cu trupul lui.
Nu se putea şedere la Cheile Dâmbovicioarei ori popas la Rucăr şi Moeciu fără să ne umflăm de caşcaval afumat în coajă de brad şi plăcinte. Totul, absolut totul, pe oriunde am umblat, a fost prilej de bucurie şi râs. Ne dureau fălcile de atâta hohotit, ne dansau sufletele de atâta fericire. Şi, pentru că ştiam că nu mai „descălecăm” prea curând aici, am tras în noi, ca să ne ajungă până anul viitor, tot mirosul şi verdele brazilor. Le-am vârât, cum zicea Cristi, prin toate buzunarele, aşa cum am făcut în vară, fără să vrem, de altfel, cu nisipul mării. Mult timp scoteam nisip din geantă, dintre rufe, din valize.
Am fost, în cele câteva zile de şedere la munte, cum nu credeam, copil, copii. Doamne, dar ce n-am făcut... Nu ne-am refuzat nimic, nu ne-am opus niciunei experienţe, niciunei plăceri.
Mai ales eu, care nu am luat până acum niciodată în piept viaţa în felul ăsta. Eu eram învăţată să stau în banca mea, să nu ies din carapacea mea, să nu fac nimic din ce fac ceilalţi oameni. Eu eram serioasă şi matură şi lucidă şi tipicară şi atât. Poate că mi se trage de la faptul că am fost singură, mereu singură şi nu am avut vreme să fiu copil. Nu am ştiut cum trebuie să fii, chiar la 27 de ani, copil. Dar cu Cristi, la munte, la mare, oriunde, sunt gata să devin, ca la zece ani, un puştulache zbânţuit şi nebunatic. Nu că eu aş fi fost la vârsta asta aşa, eu am fost mereu cuminte, copil bun, preocupat de cărţi, de învăţătură, de seriozitate, dar aşa sunt copiii, cu siguranţă, la zece ani. Cum să fi fost eu, dacă nu aşa cum sunt, când nu mai am de mult, nicio rădăcină? Cineva a tăiat copacului care sunt orice firicel închistat în pământ, orice urmă de rădăcină. Şi am crescut, deşi poate părea hilar, înalt, frumos, dar fără să am nicio vână, cum au toţi copacii, în pământul trainic al unei familii, fără să-mi permit să mă joc, să fiu copil, să văd viaţa în roz. Abia acum, într-un mod nesperat, când copacul este deja format, are coroană şi înfloreşte adesea, încep să prind rădăcini. Am pus ochii pe Cristi şi pe toţi ai lui, mă leg prin rădăcinile lor de sol, mă împiciorogez. Şi prind şi eu forţă. Învăţ să zâmbesc cu toată faţa, să râd cu toată inima. Învăţ să văd viaţa, înainte ca ea să treacă pe lângă mine. Am întins deja mâna spre ea şi am oprit-o din scurgerea-i neîncetată şi avană.
Ne-am plimbat, deci, ca să continuu cu ideea începută, cu ATV-ul pe drumuri lăturalnice şi pustii, de am crezut că nu suntem decât noi doi pe pământ. Am sărit peste hârtoape întinse, ne-au zdruncinat hopurile drumului şi rinichii din noi, ne-am aruncat în abis, ca nebunii. Ţipam doar când mă cuprindea mai tare spaima sau mă prindeam de nebunul meu cu toată forţa braţelor mele. Nu aveam putere să zic nimic, să rostesc nicio vorbă. Prea îmi era crescută adrenalina. Prea mi se ridicase tensiunea, ca să mai pot să îngaim ceva. Ne-am dat cu sania şi cu sacul de plastic în mijlocul mulţimii de turişti, am căzut, ne-am lovit, ne-am ridicat, am pornit mai departe. Şi aventura, ca să fie deplină, cerea să o luăm la vale şi pe schiuri. El ştia cu ce se mănâncă asta. A mai schiat în iernile trecute. S-a antrenat, nu ştiu dacă pentru munca de la poliţie ori pentru sufletul lui, dar se ţine pe schiuri perfect, alunecă pe ele ca în vis. Eu sunt bolovan. Bâtă. Ca şi cu înotul la mare astă vară. Eu nu sunt bună de nimic. Nu ştiu şi nu sunt în stare să fac nimic din ce fac ceilalţi oameni.
Multe mai are de tras Cristi cu mine, în toate privinţele. Nu e clipă de la Dumnezeu să nu mă gândesc câtă răbdare are cu mine şi cât trebuie să mă iubească. De iubit, nu-i vorbă, îl iubesc şi eu la fel. De fapt, câteodată mă întreb care iubeşte mai mult. Simt atâta senin în mine când vorbesc despre el, când mă gândesc la el, că mi se pare adesea, chiar dacă n-o strig în cele patru zări, că eu iubesc mai mult. Dar apoi revăd filmul legăturii noastre şi-mi spun că el are capacitatea să iubească mai mult. Probabil că iubim la fel. Cu certitudine că iubim mult. Aşa cum nu oricine în lume se poate lăuda că iubeşte ori că este iubit. Parcă s-au strâns în noi, în eul nostru, şi alte iubiri venite de departe, din timpuri imemorabile. Parcă nu e nimeni ca noi. Parcă suntem diferiţi de toată lumea. Parcă iubim mai mult ca toţi cei contemporani cu noi. Probabil că aşa simte tot îndrăgostitul, ca noi. Pesemne că suntem subiectivi şi nu vedem lucrurile cum trebuie.
Ce-am mai făcut la munte? Nu ziceam că am făcut şi pe dracu’? Ne-am tăvălit în zăpadă şi ne-am bătut, ca nişte puştani, cu bulgări. Năvalnicul meu mi-a vârât pumni de omăt până la piele, m-a frecat cu zăpadă, m-a chinuit cum a putut mai tare. Şi ce, s-a oprit? Nu... Într-o după amiază, când am desfăşurat tot aşa, o luptă de asta cu zăpadă, am zis că-l pocnesc pe obraznic. Mi-a şoptit într-o doară că i-a venit un chef nebun să facă dragoste cu mine printre nămeţi. Să mă acopere cu trupul lui pe covorul alb, nesfârşit. Să mă cuprindă în braţe şi să nu mă mai lase. Să pocnească stratul de zăpadă sub noi şi să mă iubească mai ceva ca la gura sobei. Un nebun... L-am pus la treabă, ca să-şi consume energia şi să nu mai trăncăne la prostii: ne-am apucat de construit, cu mâinile noastre, un om mare de zăpadă, lângă care am făcut o mulţime de poze. De altfel, am făcut sute de fotografii, atâtea câte ne-a permis telefonul lui şi aparatul foto, luat special cu noi ca să imortalizăm momentele şederii la munte.
Am răcit amândoi şi ne-am pus, deopotrivă, pe strănutat, de nu mai ştiam care cui să-i zică noroc şi sănătate. Dar, fără alte doftorisiri, necesare în altă ipostază, ne-am înzdrăvenit mintenaş lângă focul din şemineu, unde am adormit, pe blana de urs, îmbrăţişaţi şi fericiţi. Bărbatul ăsta al meu e de-a dreptul fermecat. E un amestec de forţă şi tandreţe de mă scoate din minţi. De fermitate şi blândeţe că mă face din om neom. Ştie ce să facă mereu cu mine ca să mă facă fericită. Atinge, numai el ştie cum, corzile care trebuie şi eu vibrez cu totul, doar la o atingere. Doamne, nici în visurile cele mai frumoase nu am sperat să găsesc pe cineva ca el. Nici nu mi-am imaginat, de fapt, că există astfel de oameni. L-a făcut mama lui într-un anume fel. L-a făcut pentru mine. Numai pentru mine. Aşa vreau să cred cu toată tăria sufletului meu.
Când ne adunam seara de pe toate coclaurile pe care umblam de când se lumina, ne băgam îngheţaţi în baie, ca să ne încălzim. Trup lângă trup, inimă lângă inimă, cum dracu’ să nu te ia cu călduri imediat? Cum să nu simţi că se urcă până în vârful nasului dorinţa? În pat, aproape că nu am folosit pijamale şi halate de baie. Nici Adam şi Eva, despre care Cristi îmi spune mereu că ne sunt oarecum contemporani, nu foloseau aşa ceva. Noi de ce s-o facem? Şi ziceam mai sus că sunt inhibată...
De Revelion, ne-am îmbrăcat cât am putut de frumos, la ţol festiv, şi am fost convinsă – chestie de modestie o fi, pesemne - că i-am eclipsat pe toţi ceilalţi de la masă şi din local. Nu a fost o părere, chiar epatam asistenţa. Şi, fără să fie cineva un fin observator, băga de seamă imediat că degajăm iubire prin fiecare porţiune de piele, că suntem fericiţi, că trăim, cum nu trăiesc mulţi, o poveste. Era să zic fără sfârşit, incomensurabilă, infinită, dar nu mă încumet. Căci clepsidra răsturnată aiurea într-un colţ cerne neîncetat nisipul destinului. Fir cu fir cade... La un moment dat, nu va mai fi nimic în clepsidră. O mână necunoscută o va suci şi altă curgere o va lua de la capăt.
Eram frumoşi, însă, fără doar şi poate. Dincolo de orice şi de tot, păream doi meri ninşi de floare albă şi parfumată, ieşiţi din aceeaşi tulpină. Ne-a spus-o admirativ şi gazda noastră, care ne-a complimentat tot timpul şederii acolo. La miezul nopţii, puşi la patru ace, sau câte or fi fost, mai fericiţi şi mai îndrăgostiţi ca niciodată, ne-am pus, în acelaşi timp, aceeaşi dorinţă. Am ştiut fără să rostim, în sensul ăsta, nicio vorbuliţă, că ne dorim acelaşi lucru. Că suntem convinşi, deopotrivă, că dorinţa ni se va împlini. Că vrem, mai presus de orice în lumea asta, să fie cum ne dorim. Eu, personal, am făcut, am vrut să fac, abstracţie de afurisita de clepsidră, să uit de ea, s-o ignor. Căci, poate, nu e nimic. Chiar nu e nimic...
Ne-am sărutat, cum zisese el că-şi doreşte, sub vâsc. De fapt, ne-am sărutat peste tot, sub, în, lângă, peste, nici nu mai contează. Ne-am bucurat ca toată lumea de intrarea României în Uniunea Europeană, am cântat în surdină, numai pentru noi, imnul Europei, căci ne temeam că nu ştim bine cuvintele şi să nu râdă vreunul mai învăţat de noi, ne-am testat cunoştinţele pe care le aveam în legătură cu aceasta.
Dar, mai presus de Europa, de lume, de Mihai Viteazul, de oricine altcineva, am contat noi. Noi doi. Noi amândoi. Un bărbat şi o femeie. Un el şi o ea. Cum zice Cristi, ca la facerea lumii. A fost, indiscutabil, vremea noastră.
Şi, cum ziceam la început, lucrurile bune şi frumoase se termină, din păcate, mult prea repede. Nici nu apuci să te obişnuieşti cu ele, că trebuie să te gândeşti deja la altele. De fapt, la momentul acela, nu gândeam atât de pesimist. Nu vedeam lucrurile aşa, în lumina asta stranie şi rece.
Dar, cert, sejurul la munte s-a încheiat mai repede decât ne-am fi dorit. Aş fi punctat mai mult despre zilele astea petrecute la munte, au fost minunate şi noi ne-am simţit cu adevărat excelent, dar simt că timpul se grăbeşte, nu mai e prietenul meu, mă constrânge să ţin pasul cu el. Într-un fel pe care nu-l înţeleg, ştiu, graţie nesuferitei de intuiţii, care râde hâd pe la colţuri, că lucrurile se precipită. La un moment dat, destinul va curge aşa cum a fost proorocit. Şi eu, deşi nu-mi doresc, nu voi putea să-l împiedic să se desfăşoare. Va fi cum a zis bunica... Va fi, mai devreme sau mai târziu, aşa.
Ploieştiul ne primeşte, când ne întoarcem în sânul său, îngheţat, albicios şi parcă indiferent. Dar aşa cum e el, cu unele străzi ferfeniţite de trecerea vremii şi a autovehiculelor, cu centrul poleit la ceas de sărbătoare în scântei de lumină, cu oameni zgribuliţi de ger şi grăbiţi să ajungă mai repede acasă, cu flori de promoroacă pe geamurile magazinelor, ne va lipsi amândurora când vom pleca la Bruxelles.
A mai rămas puţin timp până la plecare şi mai sunt atâtea de făcut... Trebuie, inclusiv, să anunţ la serviciu că plec, să îngheţ colaborarea cu firma la care lucrez încă de pe vremea studenţiei. Dacă mă vor mai vrea şefii la întoarcerea în ţară, la vară, voi reveni la ei. Acum nu ne stă la niciunul gândul la altceva. 10 ianuarie e colea... Şi noi mai avem atâtea de pus la punct... Pe lângă chestiunile gospodăreşti, trebuie – am hotărât că e imperios să procedăm astfel - să facem analize în vederea căsătoriei şi să depunem actele la primărie. Aşa că, nu e pic de răgaz în aceste ultime zile de dinainte de plecarea spre Belgia. Numai noaptea ne aşezăm la linişte şi la odihnă.
De sfântul Ion, seara devreme, ne ducem, cum e firesc, acasă la Marius şi Oana. Aceasta din urmă îşi serbează onomastica şi casa e plină de lume. Familia şi prietenii sunt lângă ea. Dansez cu Cristi şi el îmi vorbeşte despre casa noastră, când, dintr-o dată, am fost convinsă, n-aş putea să spun din ce pricină, că vine urgia. Cu buzele lipite de urechea mea, îmi şopteşte, aşa cum face când nu vrea să audă altcineva din afară, ci numai eu:
─ Când ne întoarcem la vară în Ploieşti, rezolvăm şi cu casa. Până atunci nu are rost să ne băgăm într-o astfel de chestiune. Mă gândesc să vindem amândouă apartamentele, să mai facem un credit şi să ne facem casă. Acuma, rămâne de văzut dacă ne apucăm de construit, sau cumpărăm una. Construcţia ne duce mai mult, căci trebuie să cumpărăm şi terenul şi nu ştiu dacă ne ajung banii, că e foarte scump metrul pătrat în oraş. Despre restul lucrurilor în casă, le facem noi. Dar şi dacă plecăm de la lingură, ceea ce nu e cazul, că avem deja măcar un pat unde să dormim şi o masă la care să mâncăm, nişte oale în care să facem mâncare şi nişte ţoale de îmbrăcat, nu e un capăt de ţară. Împreună, umăr lângă umăr, putem face să înflorească tot universul. Ştiu asta şi o ştii şi tu.
Ar trebui să-i răspund, dar mă gâtuie, de nu mai pot, ceva. Ascult în neştire versurile tangoului care răsună peste toată casa gazdelor noastre şi simt că mi se întipăresc, aparent fără rost, în minte: „Ştiu că-n seara asta vei pleca. E ultimul tango ce-l vom dansa. Nimic nu-ţi cer, nimic nu-mi cere, Dansăm tangoul în tăcere, Eu nu-ţi răspund, nu mă-ntreba”. Alung pustiul de gând care mă copleşeşte, ca pe o viespe din alea care îmi dădea târcoale acum câteva luni. Ce poate să fie? Nu are ce să se întâmple. Cristi mă iubeşte, eu pe el la fel, toată familia e lângă noi, avem destui prieteni, Dan e la închisoare pentru mulţi ani de aici încolo, asistenta de la Judeţean la fel, pe altcineva care să vrea să-mi facă, să ne facă rău, nu ştiu, oricât aş căuta prin memorie. Aşa că... Nu poate să fie dracul atât de negru, cum mi se năzare mie, din cauza blestematei de premoniţii.
Cristi îmi vorbeşte mai departe despre planurile noastre, din când în când, ca să nu uit gustul buzelor sale dulci, mai mă sărută un pic, mă ţine, aşa cum face mereu, în braţe neîncetat, lângă inima lui. Oare, aşa cum sunt eu, îl merit? Am nas de el? Nu e prea mult pentru mine? Sunt eu ceea ce-i trebuie lui? Mă ridic la înălţimea lui? Nu e prea bun pentru mine? Da, fără pic de dubii, norocul meu în viaţa asta şi în toate celelalte, dacă există aşa ceva, este, a fost - şi îndrăznesc să adaug, va fi - Cristi. Fără el, n-aş fi învăţat niciodată să respir, nici să trăiesc. Fără el, întreaga mea existenţă ar fi fost anostă şi neînsemnată. Fără el, m-aş fi pierdut pe cărările sorţii şi nu aş fi mai ajuns niciodată în lumină. Ca acum... Fără el, cu siguranţă că aş fi murit. Spun vorbe mari. Se moare aşa?
Nisipul strâmtorat încă se dă de ceasul morţii prin orificiul clepsidrei. Şi curge. Cade. Pică. Mereu mai mult. Mereu mai abitir. Continuu. Când va ieşi sfârtecat şi ultimul fir de nisip, cineva va întoarce, grăbit, inevitabil, clepsidra.
Cuvinte cheie :
Fericire, iubire, vis, dar clepsidra... Nisipul se scurge, fir cu fir, depănând povestea până într-un punct zero de unde nu se mai știe încotro va duce. Totuși intuiția Cătălinei ne avertizează vreme rea. Nu este oare tot cursul vieții ca o sinusoidă ce ne poartă când spre maxim pozitiv, când spre maxim negativ? :)
Excelent episodul, o delectare pentru mine. Aștept cu nerăbdare continuarea.
Cu drag,
Cory, ai perfectă dreptate. Vine, deşi acum e fericire, e iubire, e vis, vreme rea. Clepsidra curge fir cu fir, cum bine zici tu, până la punctul zero. Ca-n viaţă. Ca-n viaţa neperiată, ca-n viaţa aşa cum e. De la punctul zero, lucrurile vin altfel. Desigur, atât cât trebuie să vină. Şi, repet, sper din tot sufletul ca alea - nu spun ce - de vor veni, să te surprindă. Să te blocheze. Să te, de ce nu, uluiască. Nu mai e mult deloc, dar deloc până acolo. Nu că vreau să ţin suspansul în priză, dar trebuie să vezi cu ochii tăi. În schimbul cuvintelor tale frumoase, îţi dau un mulţumesc din suflet. Crezi că e bine? Crezi că e suficient? Atunci, dacă nu e, plusez şi zic: îţi dau în schimb multe mulţumiri. Mai bine un pic?
Corina Militaru a spus :
Fericire, iubire, vis, dar clepsidra... Nisipul se scurge, fir cu fir, depănând povestea până într-un punct zero de unde nu se mai știe încotro va duce. Totuși intuiția Cătălinei ne avertizează vreme rea. Nu este oare tot cursul vieții ca o sinusoidă ce ne poartă când spre maxim pozitiv, când spre maxim negativ? :)
Excelent episodul, o delectare pentru mine. Aștept cu nerăbdare continuarea.
Cu drag,
Îmi ajunge un pic. Plăcerea lecturii este de ajuns. :) Drag,
Nina Mariana Marcu a spus :
Cory, ai perfectă dreptate. Vine, deşi acum e fericire, e iubire, e vis, vreme rea. Clepsidra curge fir cu fir, cum bine zici tu, până la punctul zero. Ca-n viaţă. Ca-n viaţa neperiată, ca-n viaţa aşa cum e. De la punctul zero, lucrurile vin altfel. Desigur, atât cât trebuie să vină. Şi, repet, sper din tot sufletul ca alea - nu spun ce - de vor veni, să te surprindă. Să te blocheze. Să te, de ce nu, uluiască. Nu mai e mult deloc, dar deloc până acolo. Nu că vreau să ţin suspansul în priză, dar trebuie să vezi cu ochii tăi. În schimbul cuvintelor tale frumoase, îţi dau un mulţumesc din suflet. Crezi că e bine? Crezi că e suficient? Atunci, dacă nu e, plusez şi zic: îţi dau în schimb multe mulţumiri. Mai bine un pic?
Corina Militaru a spus :Fericire, iubire, vis, dar clepsidra... Nisipul se scurge, fir cu fir, depănând povestea până într-un punct zero de unde nu se mai știe încotro va duce. Totuși intuiția Cătălinei ne avertizează vreme rea. Nu este oare tot cursul vieții ca o sinusoidă ce ne poartă când spre maxim pozitiv, când spre maxim negativ? :)
Excelent episodul, o delectare pentru mine. Aștept cu nerăbdare continuarea.
Cu drag,
Cory, mă onorezi. Drept care, îţi dau la schimb, un vagon de mulţumiri.
Corina Militaru a spus :
Îmi ajunge un pic. Plăcerea lecturii este de ajuns. :) Drag,
Nina Mariana Marcu a spus :Cory, ai perfectă dreptate. Vine, deşi acum e fericire, e iubire, e vis, vreme rea. Clepsidra curge fir cu fir, cum bine zici tu, până la punctul zero. Ca-n viaţă. Ca-n viaţa neperiată, ca-n viaţa aşa cum e. De la punctul zero, lucrurile vin altfel. Desigur, atât cât trebuie să vină. Şi, repet, sper din tot sufletul ca alea - nu spun ce - de vor veni, să te surprindă. Să te blocheze. Să te, de ce nu, uluiască. Nu mai e mult deloc, dar deloc până acolo. Nu că vreau să ţin suspansul în priză, dar trebuie să vezi cu ochii tăi. În schimbul cuvintelor tale frumoase, îţi dau un mulţumesc din suflet. Crezi că e bine? Crezi că e suficient? Atunci, dacă nu e, plusez şi zic: îţi dau în schimb multe mulţumiri. Mai bine un pic?
Corina Militaru a spus :Fericire, iubire, vis, dar clepsidra... Nisipul se scurge, fir cu fir, depănând povestea până într-un punct zero de unde nu se mai știe încotro va duce. Totuși intuiția Cătălinei ne avertizează vreme rea. Nu este oare tot cursul vieții ca o sinusoidă ce ne poartă când spre maxim pozitiv, când spre maxim negativ? :)
Excelent episodul, o delectare pentru mine. Aștept cu nerăbdare continuarea.
Cu drag,
Capitol prins de magia Crăciunului şi de tumultul dragostei dintre cele două personaje ale romanului. Scene dintr-o familie unită, în timpul sărbătorilor picurate cu umor fin şi cu surprize drăguţe. Inelul a fost dăruit, planurile de viitor stabilite. Momente de neuitat de la munte, aşa cum au rămas şi cele de la mare. Se întrevede drumul lin, entuziasmul pregătirilor de nuntă, însă autoarea cred că ne mai pregăteşte ceva... Nu se poate numai aşa... lapte şi miere. Şi apoi unde ar fi suspansul?!
Prin urmare, aştept surpriza.
Sofy
Sofy, draga mea, vine imediat elementul surpriză, despre care ţi-am mai spus, şi pe care ştiu că îl aştepţi şi tu. Sper să reuşesc să te surprind, sper să fi făcut cum trebuie corelaţiile, sper să fi creat suspansul aşa, la mama lui, sper, de ce nu?, să te stârnesc şi să te copleşesc în egală măsură. Sper... Acum e tot ce pot să fac. Al naibii mă mănâncă limba să deşir la vrute şi nevrute, dar nu, nu spun nimic mai mult. Să lăsăm, nu-i aşa, suspansul să ne potopească. Îţi mulţumesc, draga mea Sofy pt tot şi îţi urez o primăvară de vis.
Sofia Sincă a spus :
Capitol prins de magia Crăciunului şi de tumultul dragostei dintre cele două personaje ale romanului. Scene dintr-o familie unită, în timpul sărbătorilor picurate cu umor fin şi cu surprize drăguţe. Inelul a fost dăruit, planurile de viitor stabilite. Momente de neuitat de la munte, aşa cum au rămas şi cele de la mare. Se întrevede drumul lin, entuziasmul pregătirilor de nuntă, însă autoarea cred că ne mai pregăteşte ceva... Nu se poate numai aşa... lapte şi miere. Şi apoi unde ar fi suspansul?!
Prin urmare, aştept surpriza.
Sofy
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor