Mi-am revenit, după cum mi-au spus cumnatele şi mama lui Cristi, care se învârtesc grijulii pe lângă mine, câteva ore mai târziu. Nu-mi simt faţa, nu-mi simt mâinile, nu-mi simt trupul, nu-mi simt nimic. Sunt tumefiată toată şi mă doare, cu toate calmantele pe care mi le administrează personalul din spital, peste tot. Unde pot să mă uit din poziţia culcat în care mă aflu, văd numai vânăt în faţa ochilor. Carmen şi Oana încearcă, atunci când îmi surprind privirea, să acopere locul vineţiu spre negru cu pătura sau cu cămaşa de noapte. Ca şi cum dacă nu mai văd, nu mai ştiu şi nu mă mai doare. Dar mai presus de toate rănile fizice, şi ele îşi dau seama de asta, mă doare ca naiba în piept. Ştiu, deşi nimeni nu a rostit niciun cuvânt în acest sens, că s-a produs, aşa cum m-am temut de trei luni încoace, nenorocirea.

     Nu m-a trecut, deşi m-am rugat la toţi sfinţii din lume, zi şi noapte, de milioane de ori, ceasul rău. A venit buluc, când mă aşteptam cel mai puţin, peste mine. Şi a lovit. În trei fiinţe deodată. Precum ciuma lui Caragea. Proorocirea nefastă a bunicii, atunci când s-a uitat în palma mea, într-un mod inexplicabil, dar cert, s-a împlinit. Gură aurită a avut mamaie...

     Doamne, nu contenesc să mă cutremur, gândindu-mă la cele prin care am trecut. Parcă, în loc să mă alin un pic, pe măsură ce trece timpul, mă sfâşii şi mai tare, când îmi amintesc. Şi nu mă lasă, oricât de drăguţe sunt persoanele de lângă mine, durerea din piept. Mă încorsetează şi nu-mi dă voie, mai ceva ca vânătăile astea, să respir. Nu sunt singură şi apreciez ca pe un dar de la Dumnezeu faptul că femeile astea nu se rup de lângă mine deloc. De când m-a adus ambulanţa la spital, ele nu s-au mişcat de aici. Îmi aşează perna, îmi pun comprese cu apă rece, îmi dau cu linguriţa - căci refuz să înghit ceva - să mănânc, mă mângâie pe frunte, îmi ţin mâna într-ale lor, plâng, pe faţă şi pe ascuns, cu mine, pentru mine. Sunt cele mai bune infirmiere din lume. Chiar dacă lipseşte una un pic, rămân celelalte două să mă copleşească pe deplin cu inima lor bună.

     O vreme s-au învârtit pe aici, îndureraţi peste poate, şi Adi cu Marius. A venit într-o fugă de la şcoală şi Gabi, alertată nu ştiu de cine de nenorocire şi, până a plecat, nu i s-au uscat ochii de lacrimi. Au fost şi poliţiştii, care mi-au luat nu ştiu ce ţesut de prin unghii. Cum mi-a explicat Ţeapă, când l-am zgâriat pe agresor, mi-au rămas dovezile că e el, în unghii. Mă înfior. Adică a rămas la mine ceva din nenorocit? Ducă-se pe pustii, ca Necuratul.

     Văd chipurile unor persoane minunate lângă mine şi, din priviri, le mulţumesc că nu mă lasă singură. Am mai avut o astfel de experienţă. Dar de ce a vrut Dumnezeu să se întâmple aşa? Nu era mai bine dacă nu eram niciuna pe aici, pe la spital şi ne întâlneam, ca mai ‘nainte, la o cafea? Ce-o să-i spun eu lui Cristi? De ce n-am fost în stare să am grijă de bebe? De ce am ajuns aici? El iubea mult fiinţa care luase un strop de viaţă de la mine şi unul de la el şi înmugurea în trupul meu. El voia să fie, grabnic, tătic. El avea planuri pentru pici. El voia o familie. El ne voia pe amândoi. Şi eu... Tare proastă mai m-a făcut mama. De nimic, nimic, nu sunt în stare...

     Mă frige înăuntru, în piept, şi-mi vine, cum nu mi-a venit niciodată, să mă rup în bucăţi de plâns. Să mă sparg în fărâme de bocet. Închid ochii şi-mi doresc să fi fost mai puţin naivă. Să fi fost mai prevăzătoare. Să nu mă fi lăsat înşelată de aparenţe. Să nu fi judecat oamenii după cum aş vrea eu să fie ei. Şi intuiţia mea? De ce nu mi-a şoptit nicio clipă că sunt în pericol? De ce nu m-a avertizat? De ce a dormit în neştire, fără să-mi tragă şi mie un semnal de alarmă? Altă dată, pentru mult mai puţin, îşi agită clopoţelul în urechile mele de mă disperă, de mă aiureşte, de nu mai ştiu ce să cred, de mă tem. Şi acum... Zici că a adormit şi ea cu i-pod-ul în urechi, ca Ţeapă. Cum să mai cred că sunt, din fire sau de la Dumnezeu, intuitivă?

     La un moment dat, Carmen care ieşise mai adineauri pe hol, îmi şopteşte:

     ─ Cătălina, uite pe cine ţi-am adus...

     Deschid, fără să am niciun gând, nicio presimţire, ochii. Când îl văd lângă mine, la doar o palmă de pat, îmi fuge sufletul din piept. Potop de lacrimi mă năpădeşte din străfunduri şi-n clipa asta nu pot şi nu vreau să mă opresc. Cristi se aşează lângă trupul meu schingiuit de durere şi-şi pune, fără niciun cuvânt, capul pe pieptul meu. Apoi şi-l lipeşte de faţa mea şi îmi pupă uşor pomeţii învineţiţi. Şi buzele despicate ca tranşeele, din care încă mai picură, cu toată grija fetelor, sânge. Şi gâtul tumefiat care păstrează din plin urmele degetelor bestiei.

     Toată lumea din rezervă se retrage discret - nu ştiu dacă la semnul cuiva sau a venit deodată de la toate cele trei persoane nevoia să ne lase pe amândoi - şi eu rămân singură cu bărbatul meu. Mă cutremur de plâns şi simt la un moment dat că el plânge deopotrivă cu mine. Nu mai ştii, aşa cum ne sunt chipurile lipite, a cui e lacrima care se prăvăleşte greu peste amândouă sufletele. Nu l-am văzut în viaţa mea pe Cristi plângând şi nici nu mi-am imaginat că-l voi vedea vreodată. Şi, totuşi, acum trupul i se chinuieşte spasmodic de plâns, odată cu al meu.

     ─ Iubirea mea, îmi spune printre hohote, ce ţi-a făcut nemernicul...

     Nu întreabă, concluzionează, se miră, se cutremură.

     ─ Eu sunt de vină, continuă el, în timp ce lacrimile ni se înnoadă în barbă la amândoi, eu sunt de vină... Numai eu sunt vinovat. Nu trebuia să te las singură. Nu trebuia să plec nicăieri. Trebuia să fiu lângă tine. Poţi să mă ierţi? Ai să mă ierţi vreodată?

     Îl opresc punându-i, cu greu, mâna zdrelită pe buze:

     ─ Nu, nu eşti tu vinovat. Eu port toată vina, pentru că nu am crezut că cineva insistă nebuneşte să-mi facă rău. Să mă omoare. Dacă te-aş fi luat în seamă de când m-ai întrebat prima oară dacă ştiu pe cineva care vrea să facă asta, nu am fi ajuns aici.

     ─ Sssstt... Nu e vina ta, puişor mic. Tu nu eşti poliţist ca să ştii astfel de lucruri. Dar eu nu am nicio scuză. Absolut niciuna! Mai ales că l-am mirosit de la început. Din prima clipă. Numai că, n-am înţeles de ce voia s-o facă. Mi-a lipsit motivul. Şi n-am vrut să comit o nedreptate. Am fost un prost. Cel mai mare prost. Uite ce ţi-a făcut.

     Stăm îmbrăţişaţi şi nu ne mai oprim din plâns.

     ─ Cris, copilaşul nostru...

     ─ Ştiu, iubito, ştiu. Am ştiut de azi noapte, când m-ai sunat, că s-a întâmplat ceva. Că s-a întâmplat asta. Dar trebuie să te linişteşti.

     ─ N-am fost în stare să am grijă de puiuţul nostru. Şi tu mi-ai zis să am grijă de el... Mi-ai zis să fiu cuminte şi nu am fost...

     ─ Gata, iubire, gata... Nu eşti tu vinovată. Nu eşti tu de vină. Linişteşte-te, hai, linişteşte-te. Te roagă băiatul tău. 

     ─ Mă liniştesc. Dar era aşa de mic şi aşa de nevinovat... Nu făcuse nimic nimănui. Nu supărase pe nimeni. Nici nu a apucat să-şi deschidă aripile şi să zboare spre viaţă. Nici nu am apucat să-l vedem. Şi era copilaşul nostru.

     ─ Aşa este, ai perfectă dreptate, dar vom avea şi alţi copii.

     ─ Ştiu, dar şi el era tot al nostru. Era rodul primei noastre iubiri. Ni-l trimisese Dumnezeu în cel mai frumos moment al dragostei noastre. Trebuia să ne bucurăm de el.

     ─ Da, dar ne va trimite şi alţii, iubita mea. Ia să vezi tu ce fetiţe şi băieţei frumoşi şi deştepţi vom avea... Exact ca noi, amândoi... Mai ales ca mămica lor. Dar acum trebuie să te linişteşti. Trebuie să-ţi revii. Trebuie să mergem mai departe. Eu am nevoie de tine ca de aer.

     ─ Mă învăţasem cu el. În fiecare dimineaţă, luam micul dejun amândoi, îl întrebam cum a dormit, dacă vrea ceva anume în ziua aia, dacă e bine şi ne gândeam cum să facem să vorbim mai repede cu tati. Seara, când noi discutam pe mess, el stătea cuminţel, cuminţel şi nu-i deranja pe părinţii lui. Dormeam amândoi cu nasul în hainele lui tati, ca să îl simţim lângă noi. Să fim toţi trei. Încă un pic şi ar fi trebuit să-nceapă să mişte. Era acolo, mic cât o zgaibă, pulsa liniştit şi mă făcea fericită. Şi pe tine la fel. Ştiu. Şi a venit nenorocitul ăla şi mi-a tras picior după picior în burtă. Şi...

     ─ Gata, puişor mic, gata. Băiatul tău e cu tine şi te iubeşte mult. Nu te mai gândi. Acum s-a terminat. Bruta va plăti. Cu mulţi, mulţi ani de închisoare, aşa cum merită. Şi nu la vătămare corporală va intra în faţa legii. Voi avea eu grijă să fie aşa. Gata, iubita mea scumpă, gata. Viaţa ne-a pus la încercare. Pe cei pe care Îi iubeşte, Dumnezeu Îi încearcă. Ne liniştim, da?

     ─ Da... Ţi-a crescut părul ca lumea.

     ─ Şi ţie. Şi eşti frumoasă foc. Şi te iubesc. Să nu uiţi că te iubesc mult, mult de tot.

     Îmi mângâie chipul desfigurat, apoi buzele i se opresc peste vânătăile de pe toată faţa:

     ─ Pupă tati peste tot şi trece tot răul. O să vezi că e aşa cum îţi spun... Eu nu te mint.

     ─ Ştiu. Şi ştiu şi că va trece totul. Voiam mult să vii şi să fii lângă mine, ca acum. Ştiam că numai tu mă poţi pune, doar privindu-mă cu ochii-ţi negri, doar zâmbindu-mi cum ştii numai tu, doar ţinându-mi mâinile într-ale tale, pe picioare. Aveam o nevoie disperată de tine, de prezenţa ta. În tot iadul ăsta, sufletul meu urla după tine ca nebunul. Te striga, te dorea, te chema. Dar nu m-am gândit că şi vii. Ţi-e aşa de greu cu mine pe aici. Ai fost tot timpul pe drumuri. Te-ai plimbat cu avioanele mai mult decât te-ai plimbat cu taxiul. Dar ai venit şi acum.

     ─ Păi mai trăiam dacă nu făceam asta? Mai puteam să respir dacă nu ştiam cum este aerul meu, care ştii, eşti tu, acum? Dacă trebuia să vin pe jos de la Bruxelles, veneam şi aşa şi tot eram lângă tine.

     ─ Poate că era mai bine să nu mă fi cunoscut. Sunt o existenţă complicată. Numai probleme îţi fac. Numai bătaie de cap îţi dau. Numai în belele te bag...

     ─ Doamne, ce prostii poţi să spui... Cât de aiurea poţi să vorbeşti. Păi ce făceam cu viaţa mea dacă nu te cunoşteam? Eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Nimic nu se compară cu tine. Eşti lumina care îmi poartă paşii. Eşti aerul pe care îl respir. Eşti viaţa mea. Eşti eu. Ţi-am spus asta de mii de ori, dar sunt dispus să ţi-o mai spun de alte milioane de ori. Eu, fără tine aş fi fost doar un om steril, un om gol, neîmplinit. Fără tine nu aveam nimic. Nu eram nimic. Să nu te mai aud că vorbeşti aşa. Niciodată! Da, guriţă? Acum să mai pupe tati fata, odată, de două ori, de mai multe ori, ca să se treacă mai repede vânătăile astea.

     Şi buzele lui mă mângâie iar peste toată suprafaţa tumefiată a feţei. Vreau să-l prind cu amândouă mâinile, dar parcă ele îmi sunt amputate. El le pupă şi, desigur, e autosugestie, parcă îmi ia cu mâna durerea din mâini. Îl întreb:

     ─ Tu ai ştiut tot timpul că e Dan, nu? Ştii şi despre ea, despre amantă?

     Nu ştia şi îi destăinuiesc tot ce voiam să-i povestesc azi noapte, până să se întâmple nenorocirea. Mă ascultă cu atenţie, apoi formează un număr de telefon şi, concis, ferm, autoritar, dă indicaţii despre persoana de la spital.

     ─ Bravo, îmi spune apoi, ai făcut o treabă formidabilă. Se cunoaşte că bărbatul tău e poliţist. Vom vedea şi ce mobil au avut aceşti criminali nenorociţi, ca să facă ce au făcut.  

     ─ Cât îţi dau ăia de la doctorat voie să stai cu fata ta în spital?

     ─ Mai rămân şi mâine, iubire. Şi vreau să crezi cu toată tăria sufletului tău că noi amândoi putem să trecem peste tot răul care ni s-a întâmplat. Putem s-o luăm de la capăt, putem să mergem mai departe. Ne ridicăm şi continuăm drumul. Înainte, doar înainte. Amândoi... Suntem doi în asta, nu eşti singură. Iar tu, când eu voi fi plecat, vei fi fetiţă cuminte, cum eşti acum, vei mânca, vei lua medicamentele, te vei face bine până când vin eu iar, de Crăciun. Promiţi?           

     ─ Promit. Acum stai lângă mine, iubitule. Stai aici cu mine.

     Se întinde pe pat lângă corpul meu, îmi aşează mâna sub cap, mă mângâie. Aproape în şoaptă, începe să-mi spună, ca să-mi arate că el poate să treacă peste tot, un banc: “Cică Videanu şi Vanghelie se duc la un dineu de zile mari, la care participă şi primari din alte ţări. Aicea, ei observă că toate tacâmurile de pe masă sunt făcute din aur. Şi le fug ochii, de nu poţi să-ţi dai seama. Aşa că, hotărăsc să fure măcar o lingură. Şi începe bâlciul. Zice Vanghelie: dragii mei, ce tablouri frumoase şi valoroase aici... Toată lumea se uită şi în acel moment bagă repede o lingură în buzunar. Şi Videanu de colo: vreţi să fac un număr de magie? Ăia toţi zic că da. Şi el: uite! Iau lingura asta de pe masă, o bag la mine în buzunar şi o scot din buzunarul lui Vanghelie”.

     Nu ştiu dacă bancul s-a terminat aici. Ştiu doar că, încet, peste mine s-a revărsat, cum nu mai credeam, pacea. Şi, aşa cum am stat de atâtea ori la pieptul lui, mă retrag şi acum acolo, ca-n catedrală, şi, binefăcător, somnul vine vulcanic peste mine.

 

 

.............................................................................................................................................................  

                 

 

     Mai târziu, când am ieşit din spital şi m-am retras acasă, în apartamentul părinţilor, Ţeapă avea să-mi povestească un episod despre care nu aveam cunoştinţă. În timp ce eu dormeam – spun asta nu pentru că mi-am amintit de filmul cu acest aproximativ nume, ci pentru că, în momentul în care eram trează, a fost numai cu mine, tot timpul până a plecat înapoi în Belgia – Cristi s-a dus la poliţie şi a participat la anchetarea lui Dan.

     ─ Deci, am crezut că face o prostie, mi-a spus Ţeapă care, în paranteză fie spus, mi-a adus şi trandafiri, nu numai frezii şi jerbera, ca să-şi spele păcatele cu i-pod-ul din noaptea atacului. Mi-a fost frică rău că reacţionează violent, sub imperiul furiei care se citea pe faţa lui. Era negru, negru ca tuciul, de supărare. Fiert era... Deci eu nu l-am văzut niciodată aşa. Şi a avut tot felul de cazuri. S-a băgat în tot felul de situaţii, a avut de-a face cu tot soiul de infractori, unii mai nenorociţi şi mai veroşi ca alţii. Deci a participat la multe acţiuni şi cu Crima... Crima Organizată, vreau să zic. Că îl duce capul şi-i face pe nemernici din vorbe. Deci ştie să vorbească de-aşa manieră, că au ăia încredere în el, ca-n Sfântul Duh. Şi când se aşteaptă mai puţin, îi frige la rotisor. Dar nu l-am văzut, nenică, supărat şi mâhnit şi furios ca în seara aia. Deci, când s-a înfipt cu picioarele lui de bărbat înalt, ferm, puternic, în faţa dementului ăluia, am zis că gata... Ţac, pac şi-l face muci. Deci noi, ăştialalţi, colegii lui, ne-am pliat strategic pe lângă el, ca să putem să intervenim, dacă e nevoie. Să-l scăpăm pe nemernic din gheara fiarei. Că şefu’ ca fiara scrâşnea şi se uita la ăla, pe bune. Am crezut că face moarte de om, ca să-ţi spun sincer. Da’ vezi să nu-i zici. Să nu mă spui, că mă scutură de-mi merg fulgii. Deci, avea buzele încleştate şi-şi măcina întruna fălcile, privirile aruncau cuţite şi pe faţă muşchii îi jucau de parcă scuipa seminţe. El are, de regulă, chipul impasibil. Deci nu poţi să citeşti nimic pe el, nici dacă e laie, nici dacă e bălaie. Stăpânirea de sine e una dintre calităţile pentru care e apreciat. Deci, de câteva ori, pumnii i-au pornit din buzunare, unde îi ţinea strânşi şi am zis că gata... Îl face arşice pe dobitoc. Îi scoate dinţii lu’ nemernic. Îl strânge de gât. Dar şi i-a desfăcut şi şi-a împreunat palmele în faţa gurii. Ca-n rugăciune. Deci, am zis că facem pe noi de frică. Cel mai rău, în timpul interogatoriului ne-am temut când am văzut cum se joacă, pe gânduri, cu pistolul. Întâi în toc, prins la şold, apoi agăţat flegmatic de degete. Când a scos pistolul, am crezut că şi-a pierdut toată raţiunea şi asistăm la ce n-am mai asistat. Să mor io, dacă nu am zis că-l face strecurătoare. Că scrie legistul certificatul constatator de deces al porcului ăluia. Ce să-i faci semne, ce să-i zici lu’ şefu’, că nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. Uite aşa ţinea pistolul, uite aşa... Cu degetul împietrit pe trăgaci, ca la poligon. Îndreptat cu ţeava către mecla nenorocitului, de am zis că-i zboară dovleacul. Bă, şi n-a tras. A avut putere să pună pistolul la loc, în toc. El cu mâna lui. Deci se uita la el cu nişte ochi, de-am zis că nu mai scapă, până aici i-a fost idiotului din faţa lui. Pe bune... Am zis că-l face pilaf şi intră el la alte alea. Şi fălcile-i pocneau ca nucile sparte cu ciocanul. Noi, cu radarele pe el ca pe butelie. Nu era unul care nu se gândea că-l mănâncă pe ăla pe pâine, ca pe pateu. Deci cum ţâşnea un pic în faţă - şi ţâşnea tot timpul, ziceai că e argintul viu, că n-avea stare - ne sărea inima peste gard. Mereu credeam că intră cu buldozerul peste ăla. Pe cuvântul meu dacă n-am crezut că-l bate ca-n “Şapte păcate” pe nenorocit. Deci eu, văzând toate câte îţi spun, nu credeam că nu-l striveşte ca pe un gândac. Faţă în faţă cu idiotul şi scrâşnind, cum ţi-am zis, din fălci, şefu’, deşi el nu se mai ocupa de caz, dar avea cele mai multe informaţii, a pus toate întrebările, el l-a strâns de coa... în chingi până a spus tot. Deci nu a intervenit nimeni, a înţeles toată lumea că era între ei doi, dar toţi câţi eram de faţă stăteam cu ochii ţintă la el. La sfârşit, l-a prins cu degete de fier pe nenorocit de piept, l-a smucit ca pe un şobolan ce e de pe scaunul pe care stătea, de ne-am înghiţit pipota toţi, l-a scuturat de i-a sunat ăluia sângele în cap, i-a pus o mână în barbă de cred că i-a fracturat maxilarul, şi i-a spus, printre pocnetele fălcilor: “Vierme... Ai să putrezeşti în închisoare pentru omor calificat, şapte tentative de omor, repetate înşelătorii şi ce-o mai pica. Niciun judecător din lume nu va considera că nu eşti un pericol public şi nu te va scoate de la ţambal. Nici pe tine, nici pe complicea ta. Ţi-o promit eu, bestie! Dar scapi al dracului de ieftin. Să zici merci că la noi nu e Congo, că există legi, că unii le mai respectă, că eu nu sunt ca tine. Căci, altminteri, mureai de mâna mea chiar în clipa asta! Te pupa mă-ta şi tot neamul rece!” Mă gândeam că măcar un picior în burtă sau la geoale şi tot îi trage, ca să se răcorească. Băi, deci îţi spun, a fost o tensiune acolo, ca la NASA, când descoperă ăia vreun asteroid care ameninţă pământul. Ştii cum?

     ─ Nu ştiu, că nu am pile la NASA care să-mi povestească despre asteroizi şi planete. Pot, ca să te simţi bine, să-mi imaginez. Dar zi mai departe. Trebuie să-mi spui tot.

     ─ Păi cam ăsta a fost esenţialul. Deci ţi-am zis ca să ştii. Gândacul tremura ca de friguri, cred că se cufu... cred că făcuse pe el de frică. Numai când se uita şefu’ la el cu ochii ăia, era în fibrilaţii. Bă, da’ s-a controlat şefu’ de nota 44. Nu ştiu câţi dintre noi reuşeam să procedăm la fel. Eu cred că-i frigeam o smetie între oglinzi, de-i sărea emailul. Deci nu puteam, nenică, după tot ce-a făcut, să nu-i aranjez un pic freza. Să i-o fac permanentă. Că om sunt şi io... Bă, da’ el s-a controlat. A avut un sânge rece… Ştii ce a declarat câinele, nu? De ce a zis că a vrut să te omoare...

     Da, ştiam, îmi relatase chiar Cristi toate amănuntele. Evident, nu-mi adusese la cunoştinţă şi cele povestite de Ţeapă. Dar îmi spusese că, în noaptea aceea, a accidentului, Dan şi amanta lui parcă nu au mai judecat. După episodul cu datul meu jos din maşină, au început să se teamă de repercursiuni. Erau demult amanţi, dar hotărâseră să ţină relaţia ascunsă. Din considerente sociale mai mult, decât de frica mea sau a felului în care aş fi putut să reacţionez. Nu la acest aspect le stătea lor capul. Eram prea puţin importantă pentru ei şi pentru relaţia lor.

     Asistenta nu era căsătorită. Se despărţise mai demult de soţul ei, dar avea o carieră înfloritoare la neurochirurgie şi nu putea să pericliteze nimic din munca ei de până în relaţia cu Dan. Şi au continuat, ani în şir, să se vadă pe ascuns, să se întâlnească fără ca nimeni să ştie. Era mai bine şi mai comod pentru amândoi.

     Dar în noaptea aceea, a accidentului, niciunul nu a mai putut să ţină în lesă câinele dorinţei de adevăr. Eu, cu telefoanele mele insistente ca Dan să vină să mă ia, le încurcasem planurile. Le stricasem seara. Aşa că, au hotărât, fără să ştie ce va urma, să-mi aducă la cunoştinţă relaţia lor. Ea s-a dus la nişte doamne în vârstă, cărora le făcea injecţii, el a venit după mine. De altfel, Cristi mi-a spus că femeia asta era băgată şi în alt fel de “afaceri”: păcălea bătrânii fără rude, sau cu rude mai îndepărtate, să-i dea ei locuinţele şi terenurile pe care le deţineau, promiţându-le să aibă grijă de ei, din toate punctele de vedere, inclusiv cel medical. Ea era cunoscută şi apreciată în branşă. Vorbea cu bătrânii blând, era atentă, le oferea bomboane şi fructe când se ducea la ei, le făcea tratament care nu se găsea în farmacie sau nu se elibera gratuit şi ei cădeau în capcana ei. Cel puţin zece persoane în vârstă, după cercetările de început ale poliţiei, îi făcuseră asistentei acte de donaţie sau vânzare – cumpărare – acestea din urmă, evident, fictive, că Monica nu scotea niciun ban din buzunar ca să le dea bătrânilor – asupra unor terenuri şi case. Aşa se face că, asistenta era fericita deţinătoare a unor loturi foarte valoroase în marginea Ploieştiului, la Cocoşeşti, la Câmpina sau la Snagov. Dar şi a unor apartamente sau case în diferite localităţi. Nu era ciudat pentru nimeni că, după ce actele erau perfectate, bătrânii respectivi, înscrişi în evidenţele medicale cu tot felul de suferinţe, se sfârşeau. Asistenta se ocupa de absolut toate formalităţile de înmormântare şi, culmea ipocriziei, îi plângea ca pe părinţii ei. Probabil banii pe care avocata îi obţinuse de la Dan pentru mine proveneau tot din astfel de situaţii.

     În noaptea accidentului, ca să revin, asistenta se dusese, ca şi altă dată, la nişte bătrânele pe care le avea, ca să zic aşa, sub observaţie. Dan urma s-o ia la întoarcere şi s-o ducă acasă. Încă înainte să plece spre centru ca să mă ia pe mine, ei doi hotărâseră să-mi spună, să-mi arate că sunt amanţi. Voiau doar să mă umilească. Prea insistasem cu telefonul, prea îi iritasem, prea făcusem abuz de calitatea mea de soţie. Niciunul nu credea că voi avea destul curaj, dependentă cum eram de soţul meu, să cobor din maşină şi s-o pornesc de nebună prin furtună. Ei credeau că o să plâng un pic într-un colţ, în timp ce ei doi se sărută şi o să stau liniştită, în banca mea. Nu mă vedea niciunul luând o aşa hotărâre. După ei, aşa înglotată cum eram în suferinţă şi resemnare, nu eram în stare să fiu altfel decât umilă şi proastă. Trebuia să accept în concepţia lor, fără nicio rezervă, faptul că soţul meu are o amantă. Trebuia să mă mulţumesc că sunt soţia lui şi să tac. Să mă complac în asta şi să nu crâcnesc. Să mă resemnez, să închid ochii şi să-mi văd de câlţii mei.

     Dar eu, spre mirarea – şi amuzamentul în prima clipă – lor, am pornit-o pe jos prin ploaie. Au sperat că, după câţiva paşi, mă întorc spăşită în maşină, pentru că sunt friguroasă şi ploaia mă uda până la piele în doar trei secunde. Şi fricoasă ştiau ei că sunt şi nu sunt în stare să iau decizii de capul meu. Nu aşa de ferme. Nu hotărâsem doar niciodată, cu tot calvarul trăit lângă Dan, să mă despart de el. Nici să spun cuiva despre viaţa mea infectă şi despre faptul că el era un mizerabil. Nici să-l trag la răspundere pentru sufletul greu pe care mi-l făcea. Ei mizau pe faptul că, deşi aflasem de relaţia lor într-un mod atât de brutal şi stupid, mă întorc la maşină şi, implicit, la Dan, fără să ţin cont că el are o amantă, că e cu ea în maşină, că... Dar eu nu m-am întors. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap să fac asta. Eram, aşa cum ei nu şi-au putut imagina, rănită, intrigată, furioasă. M-aş fi dus oriunde altundeva, în lumea mare, decât să mă întorc servilă la picioarele lor.

     Atunci au început să-şi facă probleme. Dacă vorbesc cu cineva, dacă spun despre relaţia pe care o au? Nu era, în concepţia lor, momentul să afle toată lumea. Trebuia să mă oprească. Să mă convingă că e mai bine să-mi văd de viaţa mea cu Dan mai departe. Că doar nu-mi lipseşte nimic. Am ce să mănânc şi ce să îmbrac, în condiţiile în care, fată fără părinţi fiind, nu am a emite prea multe pretenţii şi sunt învăţată cu puţin.

     Aşa că, au luat-o, la propunerea asistentei - căreia nu-i convenea mai mult decât lui Dan, să se afle de ei doi, poate din cauza mânăriilor cu case şi terenuri de la bătrâni în care era băgată – cu maşina după mine prin ploaie. Natura se dezlănţuise. Nu mai vedeai la un pas şi ştergătoarele maşinii abia mai făceau faţă. Ba, trebuia să aibă grijă să nu pice firele electrice sau vreun copac peste autoturismul care traversa urgia şi să-i strivească înăuntru. Nu ştiau exact pe unde mă purtaseră paşii şi au crezut, când au ajuns pe o străduţă din jurul locului unde mă dădusem jos din maşină, că m-au găsit. În bezna aceea prin care orbecăiau, au vrut să-mi dea o lecţie. Şi au intrat cu maşina pe trotuar, unde au văzut o mogâldeaţă care încerca să se ascundă sub o folie de plastic, de ploaie. Au izbit în plin, crezând că sunt eu. Nu voiau să mă omoare, au declarat ei, doar să mă bage în spital, ca să-mi dea un motiv de a înţelege cât sunt de legată de soţul meu, chiar aşa cu amantă cum e el. Când s-au dat jos din maşină să mă vadă cum arăt, au rămas perplexi. Nu pe mine mă loviseră cu maşina, ci o biată femeie necunoscută. Aceasta, când asistenta i-a luat pulsul, murise deja. Izbitura fusese cumplită şi străina nu-i supravieţuise.

     Au lăsat-o acolo şi au plecat după mine, deja furioşi de acum. Nu eram. Aşa că au dat o fugă până în apartamentul conjugal, unde credeau că m-am refugiat. Dar nu eram nici acolo. Şi au pornit-o iar pe străzi. La un moment dat, m-au zărit. Mergeam mai departe, prin furtuna care şuiera bezmetic. Au avut impresia că, nu ştiu în ce fel, eu ştiam de femeia omorâtă mai devreme. Că aflasem de crima comisă de ei. Că ştiam că ei au intrat voit pe caldarâm, peste femeia aceea. Că, muiere slabă, dar şi rănită, cum sunt, voi spune poliţiei. Şi au vrut să mă spulbere. Dacă eu tăceam, nimeni altcineva, pe urgia aceea, nu văzuse şi nu ştia de crimă. Nu putea să-i acuze nimeni de nimic. Dar eu, care bântuisem nebună prin furtuna deşucheată, eram martora crimei. Eu văzusem şi ştiam. Eu eram un real pericol pentru ei. Pentru liberatea lor. Pentru toate afacerile lor murdare. Nu ştiu de unde le-a venit certitudinea asta, dar tot timpul au fost convinşi că eu ştiu. Aşa că, Dan a apăsat acceleraţia şi a intrat în mine cu ură şi obidă. Un copac care s-a prăbuşit alături a atins aripa maşinii, dar fără ca ei să păţească ceva. A doua zi, s-au dus la service, la un cunoscut al asistentei, şi au spus că toate stricăciunile maşinii sunt cauzate de căderea unui copac. Doar de căderea unui copac, nu şi de impactul cu două corpuri omeneşti. Nici măcar nu au anunţat poliţia. Reparaţia s-a făcut pe şestache şi nimeni nu a bănuit nimic.

     Pe mine m-au crezut moartă. Sau, dacă nu eram, nici n-o mai duceam mult. Eram făcută varză şi, afirmase asistenta, nu se scapă din aşa ceva. M-au lăsat, aşa plină de sânge şi de răni cum eram, în mijlocul drumului, atât de aproape de copacul care se prăbuşise. Un ochi neavizat ar fi putut crede că m-a lovit copacul şi am reuşit să mă târăsc câţiva centimetri de sub el.

     Cum eram cumplit de lovită, când am fost găsită, evident că am fost transportată la Spitalul Judeţean Ploieşti, locul unde ajung toate urgenţele din judeţ, şi unde lucra asistenta. Lovitura de la cap era mai importantă decât oricare dintre multele pe care le aveam, deci trebuia să fiu operată la cap. Aşa că, dusă pe secţia unde era angajată Monica Rizea, cei doi amanţi au ştiut imediat ce se întâmplă cu mine. Cele trei săptămâni de comă au stat absolut liniştiţi. Nimic nu releva faptul că eu mă pot scula, aşa harcea-parcea cum eram făcută, din morţi. Dar, dincolo de orice considerente, de ştiinţă, de speculaţii, de miracol, m-am sculat. Pe ei i-a lovit damblaua, căci se pregăteau să-mi facă de îndată, creştineşte, pomenile. Şi, nu numai că mi-am revenit, dar eram parcă, mai lucidă, mai fermă, mai puternică, mai pornită ca niciodată. Ba, îl şi ameninţam pe Dan că ştiu tot şi asta nu va rămâne aşa. Ei, care aveau cugetul necurat, au crezut tot timpul că eu ştiu şi despre ce mi se întâmplase mie, dar şi despre femeia omorâtă înaintea mea, în locul meu. Aici chiar nu aveau dubii. Au fost convinşi că voi spune poliţiei măcar despre aceasta. Deşi nu au înţeles o vreme de ce eram destul de evazivă în declaraţii către anchetatori, către Cristi în speţă, căci la momentul acela el se ţinea după mine să afle câte ceva...

     Aşa e, la început nu ştiam, confuză cum eram după episodul cu Şerban Văcărescu, în cine să cred şi în cine nu. Cu cine să vorbesc despre toate, pe cine să fac confidentul meu. Au bănuit că i-am spus ceva şi Feliciei, când aceasta a intrat în scenă, şi s-au ţinut şi după ea o vreme, apoi au înţeles că secretul lor era în siguranţă, încă nu spusesem nimănui despre el. Aşa că, se impunea să fiu eliminată înainte de a pune poliţia pe urmele lor pentru crimă. Nu conta episodul dat jos din maşină, era o frecţie la un picior de lemn pentru ei. Mare brânză ce păţisem eu. Între soţi se întâmplă tot felul de lucruri şi nu e un capăt de ţară. Despre crimă nu trebuia să se afle. O ceartă conjugală nu face obiectul vreunui articol de lege, dar un omor da! Şi asistenta a avut atunci ideea cu somniferele. Era simplu pentru ea să mă trimită mintenaş pe lumea cealaltă. Eşec şi de data aceasta, pentru că, aşa cum iar nu şi-au imaginat, am fost găsită de Cristi la timp şi, după multe spălături stomacale, salvată. Şi din nou eram mai lucidă şi mai pornită decât fusesem vreodată.

     Problema era că, aveam să fiu exterantă din spital şi nu mai puteam să fiu ţinută cum trebuie sub observaţie. Mai ales că, decretasem că divorţez şi mă mut în casa părintească. Motiv pentru Dan să facă unele copii după cheile de la apartamentul părinţilor. Trebuia să mă ţină şi acolo sub control riguros. Şi, ca o paranteză: tanti Ana, după ce-am pierdut sarcina şi m-am întors acasă, încă plină de vânătăi peste tot, mi-a spus că ea l-a văzut pe fostul meu soţ venind în apartament şi s-a mirat. Ştia că nu eram în relaţii bune, că urmează să ne despărţim, că nu venise nici înainte, când eram căsătoriţi, în bloc, aşa cum venea de la o vreme. Şi a vrut, în mai multe rânduri, să-mi spună, să mă atenţioneze. Îl văzuse deschizând uşa cu cheia lui şi se mirase. Nu ştia ce face el, ce urmăreşte prin repetatele vizite în apartament, dar a bănuit că nu e treabă curată şi a vrut să ştiu. Numai că eu, prinsă în povestea de dragoste cu Cristi, şi sătulă de bârfele de doi lei ale femeii, am evitat-o în mod sistematic, inventând scuze după scuze, doar ca să nu vorbesc cu ea.

     Acum mă gândesc ce uşor ar fi fost totul, dacă ştiam că Dan a intrat în casa mea. Poate că nu s-ar fi întâmplat nimic din toate câte s-au întâmplat. Poate că nu aş fi pierdut sarcina. Poate că nu aş fi ajuns iar în spital. Pe de altă parte, poate că aşa trebuia să se întâmple. Aşa trebuia să fie. Destinul trebuia, era imperios necesar, să se scrie aşa cum a fost proorocit. Pas cu pas. Linie cu linie. Proorocire cu proorocire.

     Şi tentativele de eliminare din partea celor doi au continuat. Fără să ştiu sau să bănuiesc vreo secundă, ei mă urmăreau tot timpul, erau cu ochii pe mine în permanenţă şi, dacă nu reuşeau să afle singuri ce se întâmplă, se foloseau de rezidentul Stoian, care mă plăcea – eu cred că doar îl impresionase cazul meu - şi vorbea, cu şi fără rost, despre mine şi cele care mi se tot întâmplă.

     În dimineaţa în care m-am dus cu Cristi să ne tundem, asistenta a fost cu maşina – înscrisă la o firmă al cărei unic acţionar nu era ea, ci unul dintre bătrânii înşelaţi, de la care, la momentul acela nu se putea face nicio corelaţie cu ea - pe urmele noastre. Nu ştia nimic din toate zbaterile noastre, dar bănuia că ceva începe să se înfiripe. Altminteri de ce să se ţină poliţistul ăsta mereu în coasta mea? Şi când am ţâşnit, spre bucuria ei, în stradă, a acţionat. Dar abia pornise de pe loc şi maşina nu avea viteză. Aşa că, nu mi s-a întâmplat nimic. Apoi, am dispărut din peisaj. Nu ştiau unde sunt, cu cine, de ce nu apar nici acasă, nici în altă parte. Aşa că, tot rezidentul a venit cu informaţiile, incomplete, însă, că sunt la mare. Nu ştia nici el, pentru că Felicia nu-i spusese, cu cine am plecat.

     Acolo, departe, în toată puzderia de oameni, cei doi amanţi mă pierduseră. Nu aveau cum să intervină. Nu puteau să-mi facă rău. Şi, după aproape o săptămână, m-am întors în oraş. Au aflat repede că fusesem cu poliţistul care punea, la început, întrebări. N-au înţeles foarte bine ce se întâmplă, dar au bănuit. Şi filiera Felicia – Mihai s-a pus iar, fără ca vreunul dintre ei să ştie, nici să bănuiască, în funcţiune.

     Şi au urmat celelalte tentative: barosul, viespile, otrava. Mai ceva ca pe Rasputin m-au vrut moartă. Ca un făcut, însă, nimic nu m-a atins. Am trecut pe lângă toate, ca şi cum aveam iarba fiarelor, fără să păţesc nimic. Aşa că, la boli grele, leacuri tari. Au decis să mă omoare direct, cu mâinile lor. Pentru asta, Dan s-a furişat în casă şi a încercat să mă suprime. În toată povestea asta, pe lângă faptul că trebuia să scape de mine, mai era ceva: el voia să recupereze şi banii. Chiar voia. Deşi la un moment dat a declarat că voia să pună anchetatorii, dacă tot aş fi scăpat şi din asta, pe o pistă falsă, adică să se creadă că fusesem atacată de cineva care voia să mă jefuiască de banii proveniţi din înţelegerea de divorţ. Numai că, şi asta ar fi fost un atuu al meu în faţa lui: nimeni, absolut nimeni nu ştia de banii ăia. Nici măcar lui Cristi nu apucasem să-i spun. Şi toate firele ar fi dus, dacă nu aş fi bănuit din ‚nainte că el e, tot spre el. Doar el, amanta lui şi cei doi avocaţi ştiau despre bani. Şi cum avocaţii erau excluşi, cine mai rămânea?

     Dar nici nu vreau să mă mai gândesc. Ducă-se pe pustii tot! E un episod din viaţa mea pe care nu am de gând să-l mai vizionez vreodată. Fie şi numai pentru că i-am promis celui mai drag dintre toţi oamenii dragi din lume că nu mă mai gândesc la cele întâmplate, că nu mă las potopită de resentimente şi ură, că merg, cu fruntea sus, dincolo de toate cele păţite, înainte.

     Acum, au trecut toate. Lucrurile se aşează tot mai mult, tot mai bine. Nu mai are cine să-mi facă rău. În curând, noi doi, Cristi şi cu mine, ne vom căsători şi vom avea o viaţă de vis, aşa cum el mă îndeamnă mereu să cred. Sper din tot sufletul să fie aşa. Şi nu altcumva... Asta deşi, ca o pasăre rănită, mi se zbate în lăuntruri, păcătoasa şi păguboasa de intuiţie. Doar ce mă gândesc la cât de frumos va fi să fim noi doi împreună toată viaţa, că ea şi scoate capul de unde stă ascunsă şi mă trage de mânecă, încercând să mă determine s-o ascult. I-am spus să se ducă dracului de cobe şi să mă lase în pace. Dar şi astfel admonestată, ea tot face pe deşteapta şi încearcă, nu ştiu de ce insistă, să mă pună în gardă. Nu am urechi s-o ascult. Nu vreau să iau în considerare ce spune. Mai m-a înşelat ea şi altă dată. O dau naibii şi aştept să vină Crăciunul, ca iubitul meu să se întoarcă. Stă cu mine aproape trei săptămâni. Şi ce poate să fie mai frumos?

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Cum sunt în concediu medical, iar, mă omor cât e ziua de mare cu scrisul şi cititul. L-am rugat pe Ţeapă să se ducă la magazin şi să-mi cumpere un laptop deştept, apoi am aranjat, tot prin el, şi cu internetul. Aşa că, stau în pat şi scriu la romanul pe care încă nu i l-am arătat lui Cristi. Şi vorbesc, cât se poate de mult, cu el pe mess sau prin mail-uri.

     Când nu mai pot să scriu, mă cufund, deşi nu sunt nici incitată, nici moartă de curiozitate să aflu dacă a existat Şerban Văcărescu sau nu, în lectura cărţilor luate de la Văcăreşti. E foarte multă informaţie. Apar aici toţi domnii, din toate perioadele, toţi boierii lor, toţi oamenii de vază ai vremurilor pe care le-a tot traversat istoria. Despre unii nu am auzit niciodată, despre alţii mă bucur să aflu lucruri pe care prin şcolile urmate nu le-am aflat. Dar despre înaintaşul poeţilor Văcăreşti nu sunt informaţii. Nici de bine, nici de rău. Nu e trecut în catastifele istoriei nici ca viteaz, nici ca laş.

     Doar într-o singură Valachică apare, la un moment dat, o însemnare despre Catalina of Văcăreşti, văduva lui Şerban Văcărescu. Aceasta cumpără în anul 1640 ceva întinsoare de pământ la Văcăreşti de la nişte megieşi de hotar. Mai departe, cronicarul nu mai spune nimic altceva. Nici ce a făcut cu pământul, nici de ce e văduva lui Şerban, şi nu soţia lui, nici dacă are cu el copii. Nimic... Catalina of Văcărescu... Asta înseamnă că, în ciuda penuriei de informaţii, cei doi au existat. Au trăit în perioada aceea, în care Mihai Viteazul transforma satul Ploieşti în târgul cu acelaşi nume. La 1640 ea avea deja 60 de ani. Şi a fost, cum ştiam, nevasta lui Şerban.

     Nici nu mai contează prin ce mecanisme de neînţeles s-a strecurat mintea mea în timp până la ei. Nici de ce am trăit acolo, ca şi cum eu eram Catalina. Dacă şi pe Cristi l-ar fi chemat în timpurile noastre Şerban, aş fi zis că tot noi eram şi atunci şi suntem şi acum şi, nu ştiu prin ce miracol ne-am întâlnit din nou. Dar Cristi e Cristi şi, deşi seamănă în unele lucruri cu acel Şerban al anilor 1600, e unic şi inconfundabil.

     Poate, citind însemnarea asta despre văduva lui Şerban a mai venit un răspuns. Culmea e că, nici măcar nu-l mai caut. Nu-l mai aştept. Nu mai mă dau de ceasul morţii să-l aflu. Viaţa mea e alături de Cristi şi mi-e bine aşa cum sunt acum. Cum va fi în curând. Nu mai vreau să ştiu nimic despre Şerban, nu mai sunt avidă de explicaţii. Am citit toate astea doar în virtutea inerţiei. Doar pentru că bietul profesor ne-a pus în mână o aşa avere. Cărţile astea chiar sunt o avere. Nu-i de colea să le ai în bibliotecă sau măcar să le citeşti şi să rămâi cu ceva. Dacă aş fi aflat de văduva lui Şerban când eram în spital, după ce-am ieşit din comă, poate că altfel ar fi stat lucrurile. Atunci îmi păsa mai mult ca orice altceva şi aş fi făcut, probabil, orice mi-ar fi stat în putinţă, ca să aflu mai multe. Să înţeleg cum e chestia asta cu văduva şi cu cumpăratul de terenuri, ce s-a ales de Şerban, cum a fost viaţa lor. Acum, însă... Constat că însemnarea trece pe lângă mine fără să mă atingă. Fără să lase niciun fel de urme. Fără să-mi pese câtuşi de puţin. E doar o însemnare şi atât. Nu are nimic de-a face cu mine. De-ar veni mai repede Crăciunul!

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Inspectez, pe ultima sută de metri, ca un căpitan oastea înainte de atac, casa, de la un capăt la altul. Nu care cumva să se fi pus pe undeva vreun pic de praf, sau la faţa de masă să se fi făcut, din senin, vreun pliu, ori în brad să lenevească vreun beculeţ şi să nu fie în ton cu celelalte care licăresc de mama focului. Şi florile să fie aşezate exact cum le-am migălit eu, şi perdelele să cadă simetric pe parchet, şi ciucurii covoarelor să fie la linie... Vorba lui Ţeapă care a trecut mai devreme pe la mine şi pe care l-am tot apostrofat că face firimituri din bucătărie până în sufragerie, de parcă e Hansel şi Grethel, că trânteşte prosoapele de pe raftul din baie, că mişcă lumânările de pe masă: “Deci, nunta zici că vine, pe cuvântul meu, şi-ţi cotrobăie nuntaşii peste tot, nu zici că vine şefu’! Doar şefu’... Tu crezi că el se uită la că... la detalii de astea? Deci el are ochi de şerveţele şi floricele, dacă sunt unde ar trebui, în concepţia ta, să fie? Nu mai poate el că ai cumpărat tu farfurii noi? Îl interesează pe el cu ce e ornată salata boeuf? Sau câte ouă ai pus la tortul ăla imens, din care n-ai vrut, ca o zgârcită ce te afli, să-mi tai şi mie o bucăţică? Dacă avortez de poftă? Deci ştiu că mi-ai dat ce ţi-a rămas din compoziţie, să ling, dar nu e acelaşi lucru. Deci, îţi spun eu, ca să ştii şi tu pentru totdeauna, pe şefu’ îl interesezi tu, nu toate prostiile astea. Aşa că, nu te mai strofoca atâta!...”

     Am eu nevoie de părerea lui Ţeapă... E Ajunul Crăciunului şi trebuie să vină Cristi. Pentru el am pregătit casa, pentru el am stat în bucătărie două zile şi două nopţi, pentru el am făcut totul frumos şi pe mine de asemenea. Mama lui, care m-a vizitat mai de dimineaţă, mi-a spus că arăt extraordinar. Că înfloresc, pur şi simplu, cu fiecare zi care trece. Că se citeşte pe chipul meu, ca şi pe al lui Cristian, cum îi spune ea, fericirea. Aceeaşi fericire.... Că abia aşteaptă să joace la nuntă. Mi-a spus, deşi o simţisem demult, că şi ea mă iubeşte şi vrea ca eu şi Cristi să fim la fel de fericiţi toată viaţa, cum suntem acum. Sau, de ce nu, mult mai fericiţi. Mi-a mai zis că de Crăciun ne întâlnim cu toţii, toată familia, la Telega, acasă la bunici. Deci, să fim şi noi prezenţi.

     Vom fi, desigur. Nu aş lipsi pentru nimic în lume de la o reuniune de familie ca asta. Toată lumea se adună în jurul mesei şi bradului şi se vorbeşte, se cântă colinde, se spun bancuri şi poveşti, se dansează, e veselie generală. Toată lumea se bucură de naşterea lui Iisus Hristos. Mi-a povestit mie bărbatul meu drag cum se desfăşoară mesele de Crăciun acasă la bunici. Şi, serios, abia aştept. Îi simt pe toţi ca fiind ai mei, familia pe care nu am mai avut-o de mulţi, mulţi ani.

     Sună telefonul şi mă grăbesc să răspund. E chiar Cristi. Are vocea ştearsă şi îndepărtată. Şi tristă. Ce o fi, Doamne?…

     ─ Îmi pare rău, îmi spune aproape brusc, dar n-o să ajung azi acasă. Nici mâine, nici poimâine. Abia pe 28, probabil, voi veni.

     Mă prăbuşesc în fotoliu fără vlagă:

     ─ Cum, de ce? Nu rămăsese că vii în seara asta? Nu mi-ai spus asta chiar ieri când am vorbit, chiar în dimineaţa asta? Nu mi-ai promis tu că ne prinde Ajunul Crăciunului împreună? Ce s-a întâmplat?

     ─ Nu mai sunt locuri la avion până a treia zi de Crăciun, sau, şi mai sigur, până pe 28 decembrie, cum deja ţi-am zis. S-au făcut rezervările de la începutul lunii. Acum nu mai e niciun loc. Dacă vin cu autocarul tot pe 28 ajung, că se fac trei zile pe drum. Aşa că...

     ─ Voiam să vii... Îmi doream să fii cu mine. Erai cadoul pe care aşteptam să mi-l aducă Moş Crăciun. La mine n-a mai venit demult moşul. Şi speram că acum...

     ─ Lasă, iubire, nu plânge, ne vedem pe 28. Nu mai e mult până atunci. Mai putem să avem un piculeţ de răbdare, da? 

     Poate el are răbdare, eu nu mai pot. Dacă nu-mi vine, eu ce să fac singură în toată casa asta împodobită de sărbătoare? Cu cine să mănânc friptura de la cuptor şi tortul care i-a plouat în gură lui Ţeapă? Cu cine să mă bucur că, de peste 2000 de ani încoace, Mântuitorul se naşte pentru noi, păcătoşii? Cu cine să ciocnesc la miezul nopţii un pahar cu şampanie sau vin? Şi cu cine să cotrobăiesc printre cadourile pe care am plănuit să le aducă, discret, moşul sub brad?

     Niciodată nu m-am gândit la astfel de lucruri. Când eram copil singur, moşul nu prea ştia adresa ca să ajungă şi la mine. Nu era blocul amplasat chiar în strada principală şi îi era greu să o ia printre atâtea alte blocuri cu sacul în spate ca să ajungă la mine. Aşa îmi spuneam mai totdeauna când eram încă micuţă şi observam că, deşi sunt singurică, fără nimeni, moşul nu se îndură să vină şi la mine. Poate nici nu ştia de existenţa mea. Abia de aveam în ziua de Crăciun mâncărurile tradiţionale, pe care, de mică, m-am încăpăţânat să mi le procur şi să mi le pregătesc singură.

     Apoi, după ce m-am măritat cu infectul ăla de Dan, lucrurile au stat la fel. Dacă eu îi mai cumpăram câte ceva şi îi puneam sub brad, el nu făcea niciodată asta. “Doamne, îmi spunea cu un zâmbet maliţios, doar nu crezi că există Moş Crăciun. Asta e o prostie cu făcutul de cadouri. Eu sunt bărbat serios, nu mă joc precum copiii”. Şi el nu-mi făcea niciodată unul, un cadou. Acum, că ştiu că avea o amantă, mă gândesc că poate ei îi făcea fel de fel de cadouri. Dar mie nu mi-a dăruit niciodată nimic din toate câte îmi doream sau după care tânjea nebună inima mea.

     Acum, însă, voiam să fie primul meu ajun şi primul meu Crăciun liber, descătuşat, fericit, alături de cea mai iubită persoană din lume. Alături de Cristi, care mi-a arătat calea şi m-a învăţat să trăiesc, să mă bucur într-un fel aparte, ca el, numai ca el, de viaţă. Şi acum el... Îmi spune cu atâta uşurinţă că nu poate să vină de la afurisitul ăla de doctorat ca să fie lângă mine, într-o zi de aşa importanţă pentru toată creştinătatea. De ce n-o fi făcut şi el rezervare mai din vreme la avionul ăla, dacă ştia că aşa stau lucrurile în Ajunul Crăciunului? De ce nu s-a interesat mai demult cum se procedează, ca să fie în seara asta aici? Ştia că Bruxelles-ul nu e la Bucureşti, ca să ajungă, şi pe jos, până la mine, la Ploieşti. Ştia că nu mai pot fără el, că abia aştept să vină. Îmi doream asta mai mult ca orice pe lume.

     Privesc bradul plin cu globuleţe roşii şi verzi şi masa care îl aştepta pe iubitul meu. Câtă zădărnicie pe lume! Câtă speranţă irosită! Cât timp pierdut în ecuaţia asta a vieţii, unul fără altul!

     Şi afurisita de sonerie ţârâie, de câteva clipe, ca nebuna. Degetul care o apasă nu vrea să-i lase pic de răgaz, ca să-şi tragă şi ea sufletul un pic. Nu poate să fie decât Ţeapă, care a revenit, probabil, în ideea că am tăiat tortul. Dar să mă ierte Dumnezeu, sau dacă nu vrea El, să nu mă ierte că sunt păcătoasă şi nu gândesc acum, la ceas de sărbătoare, creştineşte, dar nu am chef de Ţeapă, nici de aiurelile lui. Vreau să-mi plâng singură singurătatea din noaptea de ajun. Ca întotdeauna... Sunt tot eu cu mine şi de ajunul ăsta. Bărbatul pe care îl iubesc, pe care îl vreau lângă mine în orice clipă, nu e aici, nu e în preajma mea, nu e cu mine. Îmi e dor nebuneşte de el şi îl doresc cu toată fiinţa mea.

     Credeam că astfel de sentimente nu-mi vor fi niciodată cunoscute. Dar uite că sufăr acum, când mi-a spus că nu vine, că nu ajunge acasă de sărbători, mai ceva ca un câine bătut cu bâta în cap şi peste picioare. Mă doare în piept de mor. Mă arde în suflet de-ai zice că e, musai, să vină pompierii ca să stingă pârjolul. Îmi pare rău de Ţeapă, e băiat bun, e lângă mine de câte ori e nevoie, dar nu am chef să-mi petrec Ajunul Crăciunului cu el. Îi voi spune să vină mâine, căci, probabil la prânz, vom tăia şi tortul, pritocit şi plămădit pentru altcineva. Dar altcineva-ul meu e departe. Până vine, pe 28, se învecheşte tortul. Voi face altul când vine.

     Deschid, ca întotdeauna – nu mai înveţi calul bătrân să tragă în buiestru - uşa fără să mă uit pe vizor. Un buchet mare de trandafiri, care ascunde chipul bărbatului din faţa mea, se iveşte la uşă. Rostesc fără să stau prea mult pe gânduri:

     ─ Du-te dracului, Ţeapă, că n-am chef de tine în seara asta. Vino mâine, mai pe la prânz, aşa, ca să tăiem tortul.

     Ciudat, dar un miros de liliac se degajă din buchetul de trandafiri roşii. Şi înainte să înţeleg eu ce se întâmplă, se aude o voce, ca o simfonie, “fredonând”, ca pe un şlagăr, o expresie care îmi e atât de dragă:

     ─ Zici tu?

     Şi plusează:

     ─ Să mă duc? Nu vrei să rămân un pic cu tine?

     Ţip ca nebuna şi mă năpustesc de gâtul nesuferitului de Cristi. Căci, în ciuda logosului lui de la telefon, era chiar el. Îl pup, îl mângâi, îi ciufulesc părul crescut bine între timp, îi dau, cu dragoste, zeci de palme peste obraji. El mă strânge de-mi pocnesc oasele şi-mi întoarce toate sărutările, până la una, ca să nu rămână dator. Când reuşim, după izbitura atât de neaşteptată, cel puţin pentru mine, a revederii, să vorbim ca oamenii care au primit la naştere darul vorbirii, îl întreb pe nebunul pe care îl surprind de la prima vedere bărbos, slab, tras la faţă, străveziu, obosit:

     ─ Tu eşti normal? Eşti zdravăn la mansardă? Ce-a zis medicul? Mai scapi?

     El râde şi mă prinde iar de mijloc, gata să mă învârtească din nou:

     ─ Păi, ce să zic? Psihologii care mă testează în permanenţă zic că sunt normal, că nu am nicio problemă. Nici măcar una minoră.  

     ─ Ăia ori fac nişte teste de mântuială, depăşite, care nu sunt aşa de performante şi nu pot să te “prindă”, ori tu ai capacitatea să-i duci cu preşul pe toţi. Să mă întrebe pe mine cine e interesat de facultăţile tale mintale, că-i spun eu tot: eşti dus rău... Eşti dus de tot. Eşti cel mai dus. Şi mă înnebuneşti. De ce m-ai minţit, băiat rău, că nu ai loc la avion? Că au fost făcute rezervările cu o lună înainte şi tu eşti pe dinafară?

     ─ Nu te-am minţit. Eu nu te mint niciodată. Chiar nu mai sunt locuri la avion, încă de la sfârşitul lunii noiembrie.

     ─ Şi atunci cum ai ajuns?

     ─ Am venit cu maşina. Am condus pe toată distanţa de la Bruxelles până la Ploieşti.

     Şi cum nu înţeleg, îmi explică:

     ─ Ultima dată când am fost acasă, am plecat cu maşina, iubito. Tocmai pentru că ştiam că va fi foarte greu să mă întorc de Crăciun acasă, la tine. Era imposibil să pot să prind un bilet la avion. Aflasem asta chiar înainte să vin atunci acasă. Ori eu nu voiam să mă prindă ajunul singur, pe la Bruxelles. Aşa că, am plecat şi m-am întors cu maşina...

     Realizez într-o secundă şi mi se strânge inima: bărbatul meu drag şi iubit a condus ca nebunul mii de kilometri, ca să fie în seara asta, de ajun, cu mine. A înfruntat iarna şi drumul înzăpezit, viscolul şi temperatura joasă, s-a odihnit o jumătate de oră, înainte de o nouă pornire, în maşină, a mâncat pe sponci şi a condus în permanenţă. Numai ca să ajungă mai repede, numai ca să fie cu mine, numai ca să nu mă lase, la ceas de sărbătoare, singură.

     Simt cum îmi pâlpâie inima ca lumânarea şi mi-e teamă, de atâta pâlpâit, să nu se stingă. Un nod cumplit mi se opreşte în gât şi sunt gata, de atâta dor şi drag, să pufnesc, ca disperata, în plâns. Glasul îmi piere ca linia curcubeului şi nu mai pot decât să-mi strecor degrabă degetele în mâna lui mare, ostenită şi caldă, care strânge apăsat mâna mea subţire. Mă pierd în braţele lui, ca puiul în ciocul hultanului. Şi mi-e teribil, teribil de bine... Probabil că aşa sunt cei care câştigă la loto marele premiu. Apoi îi mângâi obrajii supţi şi ochii încercănaţi:

     ─ Ai condus ca nebunul, ştiu eu... De aia-mi eşti slab şi bărbos şi obosit. Ţi s-au dus ochii în fundul capului. Şi-mi vine să-i pup întruna, întruna, ca să-şi revină. Trebuia să mă gândesc de la început că vei proceda aşa. Ştiam doar că eşti nebun şi năvalnic, nechibzuit şi neatent cu tine, cum nu mai ştiu alt om pe lume să fie. Dar vrei să-ţi spun ceva? Mă bucur, iubitul meu, ca o egoistă ce sunt, că ai venit acum, şi nu poimâine. Că nu m-ai lăsat în seara asta singurică, aşa cum m-am temut că se întâmplă. Hai, mănânci un pic, iar eu îţi pregătesc o baie bună, care să scoată orice urmă de oboseală din tine. Apoi te culci şi dormi niţel, ca să prinzi puţină culoare şi să ciocneşti cu fata ta un pahar de şampanie la miezul nopţii.

     ─ Ok, fac ce vrei tu. Şi-n cap stau, dacă aşa zici. Numai să stai cu mine. Să nu te mişti de lângă băiatul tău nicio secundă, că altfel nu te mai ascult. Dar mă duc întâi să iau bagajele de la maşină, că apoi dacă mă bagi în baie, nu mai ies.

     ─ Merg şi eu cu tine, căci nu vreau să mi te ia vreo vecină, care ar putea crede că eşti singurel şi disponibil...

     ─ Lasă, că sunt băiat mare şi mă descurc. Îi spun că sunt dat. Adjudecat. Luat. Şi ea trebuie să înţeleagă. E frig, îmbracă-te bine, că îngheţi. 

     Mai târziu, l-am aşezat pe canapea şi i-am dat, aşa cum îmi dădea el mie la mare sau, mai apoi, în spital, să mănânce cu linguriţa. I-am scos ghetele şi i-am făcut, cum am pretenţia că mă pricep, masaj de reflexoterapie la ambele picioare. Apoi m-am dus să-i pregătesc baia, cu multă spumă, cu uleiuri aromatice şi multe săruri minerale, ca să se relaxeze. Am adăugat şi puţin extract din seminţe de struguri, ca să-i destindă repede întreg trupul, şi petale de trandafir, ca să îl înnebunesc cu totul. I-am aşezat la capătul căzii şi pernuţa special cumpărată pentru el, ca să-i susţină gâtul şi să-i îndepărteze tensiunea, alături de lumânărelele parfumate.

     Când m-am dus înapoi la el, ca să-l chem în baie, adormise. Cu capul într-o parte, ca un copil. M-am aşezat, cum făcea el de atâtea ori, pe covor, lângă el şi l-am privit cum doarme. Un al nu ştiu câtelea simţ l-a avertizat de acest lucru. A deschis ochii şi mi-a făcut loc lângă el. I-am luat capul în poală la mine şi i-am mângâiat fruntea şi obrajii până am adormit şi eu.

     Când ne-am trezit, i-am pregătit din nou baia, am dat, suficient de tare ca să se audă şi din baie, drumul la muzică şi m-am grăbit să aşez bunătăţile pe masă. Dar el m-a strigat şi am lăsat de îndată tot, ca să mă duc să văd ce vrea. 

     ─ Mă speli şi pe mine pe spate, că nu ajung?

     Vorbă să fie... Auzi, spălat pe spate... Până acum cine făcea asta? Avea pe cineva care să se ocupe de spatele lui?

     ─ De asta m-ai chemat? – fac pe îmbufnata. Am treabă în sufragerie şi tu poţi să te speli şi singur, că eşti băiat mare!   

     În clipa următoare mă prinde cu viteză de uliu în braţe şi mă bagă, aşa îmbrăcată cum sunt, în cadă, lângă el. Stropi mari sar din cadă şi se împrăştie pe jos. Apa de la duş curge deopotrivă pe amândoi şi, deşi în prima clipă îmi vine să-l bat de să-l ascult cu urechea, că m-a făcut fleaşcă, mă las copleşită de ropotul apei şi de sărutările lui şi nu fac altceva decât să răspund, cu patimă şi dorinţă, îmbrăţişărilor lui. Mi-a scos hainele, una după alta şi trupurile ude s-au lipit, ca în dans, sub ploaia de picături calde. Aromele din baie sunt înnebunitoare şi el îmi toarnă, de parcă nu e cada plină, spumă în cap şi pe corp. Mă pierd în braţele lui ca la facerea lumii şi nu mai îmi pasă că n-am terminat de aşezat masa în sufragerie. Nu-mi mai pasă, de fapt, de nimic. Nici dacă în clipa asta se mai învârteşte, ca de obicei, pământul sau nu cumva cerul se pregăteşte, discret, tacit, misterios, de apocalipsă. În toată această ecuaţie nu mai contează decât iubirea noastră. Şi ea dă în clocot - ca apa opărită - şi ne frige deopotrivă sufletele. Este, cu siguranţă, cel mai neasemuit sentiment din lume. Şi cine l-a trăit, înţelege ce spun. Mai târziu, când mă ţinea în braţe sub picurii de apă, Cristi m-a întrebat:

     ─ Ce mi-ai pus în apă, iubito, de m-ai îmbătat aşa? Mă bagi în fibrilaţii, mă faci să mă ia cu frisoane... Prea eşti frumoasă. Nepermis de frumoasă...Pretty woman ce-mi eşti…

     ─ Dragoste... Multă dragoste... Numai dragoste ţi-am pus peste tot şi în tot...

     ─ Aşa se explică de ce am ameţit aşa. Şi ai învăţat să răspunzi cum trebuie. Nota zece!

     Când, după mai bine de o oră de bălăceală, de tandreţe, de dragoste, am ieşit din baie, uzi amândoi, a luat un prosop mare de pe raft şi l-a petrecut în jurul amândurora. Înlănţuiţi cum eram cu acelaşi prosop, mi-a şoptit:

     ─ Îţi mulţumesc...

     ─ Pentru ce? – m-am mirat tot în şoaptă.

     ─ Pentru că eşti în continuare a mea. Pentru că eşti tot mai mult a mea. Pentru că eşti definitiv, irevocabil a mea.

     ─ A cui vrei să fiu, dacă nu a ta? Mai am eu pe cineva pe lume, în afară de tine?

     ─ M-am temut că, după pierderea sarcinii, ai să mă respingi. Ai să te închizi iar în tine şi n-ai să-mi mai dai voie să te ating. Am crezut că n-o să mai vrei, n-o să mai poţi, să faci dragoste cu mine, că nu-mi vei mai da voie să te iubesc ca nebunul. Mi-a fost teamă că te-am pierdut, că destinul ne rătăceşte iar pe unul de altul, că tot ce-am clădit se năruieşte şi am suferit cum nici nu poţi să-ţi închipuieşti.

     ─ Cum să resping sufletul din mine? Vrei să nu mai trăiesc? Vrei să mor? Şi cum să nu-mi doresc să mă ţii mereu în braţe? Asta e cea mai mare dorinţă a vieţii mele...

     Lângă bradul strălucind de beteală şi globuleţe, care miroase a sălbatic şi munte, ne-am bucurat de primul nostru ajun împreună, am ascultat colinde, am mâncat tradiţionalele sarmale şi pufosul cozonac, am băut vin şi şampanie, am dansat, am deschis cadouri după cadouri. Multe... N-am mai avut niciunul răbdare până dimineaţa. Se vede treaba că amândoi am fost foarte cuminţei, căci moşul a venit încărcat cu daruri. Probabil că, cel puţin în ce mă priveşte, am scos pârleala pentru toţi anii în care, cu obstinaţie, m-a ocolit. A adus un sac întreg numai pentru noi.

     Spre dimineaţă, când ne-am dus în dormitor, i-am spus că va trebui să mă trezesc devreme, ca să împart ceva de sufletul părinţilor mei, aşa cum se procedează în ziua de Crăciun şi cum am făcut întotdeauna.

     ─ Nu vreau să te trezeşti de dimineaţă, guriţă, căci nici nu apuci să adormi. Împărţim amândoi când ne trezim. Te ajut şi eu. Se împarte toată ziua, nu numai la şapte dimineaţa.         

     Aşa că, m-am cuibărit la pieptul lui, liniştită şi încrezătoare, mulţumită şi fericită, deşi, în adâncuri mi se zbate spasmodic afurisita de intuiţie. Nu ştiu ce vrea să-mi spună, nu ştiu despre ce dracu’ mă avertizează, nu ştiu ce vrea în clipele astea de la viaţa mea. O cataloghez în gând cu o mie de epitete şi-o înjur, aşa cum n-am mai făcut, de toate originile ei şi-ale mamei care-a iscat-o în conştiinţa mea. Şi-mi propun, deşi mă pisează cu semnalele pe care mi le trage întruna, s-o ignor. N-are decât să zbiere până i-o seca vocea aia bezmetică, în urechea mea. Nu vreau, nu pot, nu trebuie s-o ascult. Nu acum... Acum sunt ocupată să trăiesc.

 

 

Vizualizări: 180

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Se face lumină în acest episod. Criminalii sunt prinși și pedepsiți. Primesc ceea ce merită și acest lucru m-a bucurat. Cătălina își revine, Cristi tot ghiduș. Cum era să rateze sărbătorile împreună cu draga lui? Toate se așează iar, dar acea voce, intuiția Cătălinei, mă face să cred că nu pentru mult timp. Îmi vine să te întreb, dragă Nina: Acum ce mai e? De ce nu lași fata asta să-și trăiască liniștită povestea? :)) - îți dai seama că glumesc :) Cu cât încurci ițele mai rău cu atât beneficiez de o lectură plăcută mai îndelungată. 

Cu drag,

Aş fi vrut ca romanul să se încheie aici... În acest rai al sentimentelor, meritate de ambii protagonişti, în special Cătălina. Mi se perindă prin faţa ochilor scena Crăciunului fericit, surprizele şi dăruirea totală a lui Cristi, în pofida atâtor suferinţe ale fetei. Dar ce te faci cu presimţirea?! Şi apoi, desigur laimotivul romanului... nu s-a împlinit mesajul... coada şi copitele calului :))

Şi, mai apoi, nu este romanul meu, ci al unei scriitoare care nu se satură de scris. Să-mi spui câte pagini are romanul.

Aceeaşi plăcere a textului!

Sofy

Mulţumesc frumos, Mihaela. De trecere, de laude, de faptul că ieşi cu, iată, curaj, la rampă. Îţi mulţumesc şi te mai aştept. De fapt, n-am zis bine că te mai aştept. Mizez pe prezenţa ta la postările următoare...

Mihaela Popa a spus :

Da, draga mea Cory, toate sunt bune şi frumoase la momentul ăsta. Pare să nu mai fie de - şi pe - niciunde vreo umbră. Vreo îndoială. Vreo nebunie. Şi, totuşi... Da, şi, totuşi... Intuiţia Cătălinei le zice - să zic şi eu aşa - bine de data asta. Ce mai e, zici, Cory? Păi, mai e... Şi pe cuvânt că mizez pe un factor surpriză. Aşa îmi spune mie intuiţia, vorba Cătălinei, că nu se gândeşte nimeni la surpriza care stă să vină. Oricum, nu în totalitate. Poate mă-nşel, nu ştiu. Rămâne de văzut. Cu fata n-am, parol,  nimic. Eu am avut cu statuia. Ştii tu, fiecare cu damblaua lui... Şi fata a picat la mijloc. Dar ca să vezi că nu am nimic cu fata, arunc un ochi pe la final şi îţi spun că... Lasă... Mai bine ajungi tu acolo, că nu mai e mult. De la mine pt tine şi drag, şi mulţumesc.    

Corina Militaru a spus :

Se face lumină în acest episod. Criminalii sunt prinși și pedepsiți. Primesc ceea ce merită și acest lucru m-a bucurat. Cătălina își revine, Cristi tot ghiduș. Cum era să rateze sărbătorile împreună cu draga lui? Toate se așează iar, dar acea voce, intuiția Cătălinei, mă face să cred că nu pentru mult timp. Îmi vine să te întreb, dragă Nina: Acum ce mai e? De ce nu lași fata asta să-și trăiască liniștită povestea? :)) - îți dai seama că glumesc :) Cu cât încurci ițele mai rău cu atât beneficiez de o lectură plăcută mai îndelungată. 

Cu drag,

Asta e, Sofy! Coada şi copitele. Şi mesajul. Şi intuiţia. Dacă e, e, ce să mai... Crede-mă, dacă mă opream aici cu scrisul - deşi, e, da, un rai al sentimentelor, cum zici tu - rămâneau lucruri nespuse. Mă rog, nescrise. Tainiţele erau adânci şi fără putinţă de a găsi chei potrivite. Aşa că, se impunea, desigur, în teoria mea, să mai curgă niţel povestea. Dacă îmi spui că te-ai plictisit, că nu mai poţi, că te-ai săturat de romanul ăsta, jelesc ca mama lu' Ştefan cel Mare după fiu. Că nu puteam să zic iar de Mihai Viteazul... Nu mai e mult. Adică, serios, grosul a trecut. Şi mai am un şpil, zic eu, la care nu te gândeşti. Mor şi-nvii ca Lazăr, când îmi spui aşa de serios: scriitoareo. Să ştii că ai dreptate cu faptul că nu mă mai satur de scris. Păcătuiesc cu asta. Când m-am dus prima dată la ziarul "Naţional" - ehei, cam prin cretacic, aşa, eram spaima redactorului şef adjunct, care nu ştia cum să mă facă să-nţeleg că nu e ziarul meu, de la mama de acasă, ca să scriu doar eu în el. Păcat greu, ştiu. Trebuie să mă pun pe mătănii. Câte pagini are romanul? Primul volum, subţire: 172. Al doilea mai baban niţel: 470. Când l-am terminat pe primul nici nu ştiam că urmează al doilea, darmite să mai ştiu şi că ajung la atâtea pagini. Ale condeiului căi încurcate... Şi ştii: îţi mulţumesc. Ştii tu, dar îţi mai spun şi eu. Ca să ştii mai bine.      

Sofia Sincă a spus :

Aş fi vrut ca romanul să se încheie aici... În acest rai al sentimentelor, meritate de ambii protagonişti, în special Cătălina. Mi se perindă prin faţa ochilor scena Crăciunului fericit, surprizele şi dăruirea totală a lui Cristi, în pofida atâtor suferinţe ale fetei. Dar ce te faci cu presimţirea?! Şi apoi, desigur laimotivul romanului... nu s-a împlinit mesajul... coada şi copitele calului :))

Şi, mai apoi, nu este romanul meu, ci al unei scriitoare care nu se satură de scris. Să-mi spui câte pagini are romanul.

Aceeaşi plăcere a textului!

Sofy

Draga mea eu nu am zis că m-am plictisit. Însă mi-e frică că deteriorezi raiul... că eşti înstare. Să-l strici, să aduci vreo bombă nucleară, s-o bagi în comă pe biata Cătălina, ca apoi s-o duci într-un nou eden, şi tot aşa. Iar cu numărul de pagini ale capitolelor... eşti fantastică. A fost greu până te-ai pornit ca apoi să fii greu de oprit. Ai făcut la J.K. Rowling, autoarea lui Harry Potter, care a scris şi ea acolo un roman, micuţ de vreo 150 de pagini pentru copii şi dacă a văzut că prinde a mărit numărul lor, încât pe la volumul 5-6 a ajuns la 5oo-6oo de pagini. Oricum romanul tău este educativo-romantic-relaxant.

Ah, Sofy... Pare că sunt tot mai mult o carte deschisă pt tine. La bombă nucleară nu m-am gândit, e adevărat, dar la bombă, în romanul la care scriu acum, da! Pe cuvânt! Şi am scris deja 106 pagini la el. Cătălina, serios, nu intră în comă iar. O sare de data asta: Adică trebuia şi autoarea asta să aibă un pic de imaginaţie, să nu se repete. Vin... chestii, nu spun ce, dar nu e comă. Of, să aibă romanul meu succesul lui Harry Potter, nici nu ştiu să zic ce-aş face. Aş veni la tine, la Moldova Nouă, cu şampania şi pişcoturile, că mi-ai proorocit aşa succes. Şi eu care mă întreb câteodată - mă apucă, mai ales când dau de greu cu publicarea unei cărţi - de ce nu m-oi duce să mă plimb, să fac altceva, în loc să stau cu ochii ţintă în calculator şi să scriu. Uite de asta, că-mi place să primesc cuvinte frumoase de la tine şi de la alţi oameni care simt cum simt şi eu. Ei, noi să fim sănătoşi. Şi, mulţumesc, Sofy.

Sofia Sincă a spus :

Draga mea eu nu am zis că m-am plictisit. Însă mi-e frică că deteriorezi raiul... că eşti înstare. Să-l strici, să aduci vreo bombă nucleară, s-o bagi în comă pe biata Cătălina, ca apoi s-o duci într-un nou eden, şi tot aşa. Iar cu numărul de pagini ale capitolelor... eşti fantastică. A fost greu până te-ai pornit ca apoi să fii greu de oprit. Ai făcut la J.K. Rowling, autoarea lui Harry Potter, care a scris şi ea acolo un roman, micuţ de vreo 150 de pagini pentru copii şi dacă a văzut că prinde a mărit numărul lor, încât pe la volumul 5-6 a ajuns la 5oo-6oo de pagini. Oricum romanul tău este educativo-romantic-relaxant.

Dragă Miha, mă bucur sincer dacă îţi place romanul meu. Nu, încă nu s-a terminat, mai e un pic din el. Mai e ceva acţiune. Mai e niţel, zic eu, suspans. Un altfel de acţiune ca până acum, dar acţiune. Şi mă bucur, de asemenea, că vorbim noi, două. Îţi mulţumesc mult că eşti alături de mine, că mă citeşti, că îmi spui cuvinte frumoase.

Mihaela Popa a spus :

:))

Văd că am scris cu cerneală simpatică...

Spuneam că mi-a plăcut romanul, având de toate. Apoi, "Acum sunt ocupată să trăiesc." m-a făcut să cred că s-a sfârşit; mă bucur că nu.

Cu admiraţie,

Mihaela

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 26 minute în urmă
Postare de log efectuată de Monica Pester
cu 2 ore în urmă
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog you and i a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 3 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 4 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 4 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Singurătate a utilizatorului Dacu
cu 4 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat o discuţie la grupul
cu 4 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 4 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 4 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia Ion şi a lui Mărie a lui ELENA AGIU-NEACSU
cu 4 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog și frunzele plâng a utilizatorului Maria Mitea
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog și frunzele plâng a lui Maria Mitea
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Singurătate a lui Dacu
cu 10 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 10 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor