Degeaba mă uit cu jind, nu mai pot să mănânc nimic din toată mâncarea din frigider. Am pregătit degeaba toate felurile astea. Nu ştiu nici eu ce e în capul mea, de ce mă strofoc să fac de toate, să cumpăr de toate, dacă tot ştiu că nu prea mai mănânc pe la apartamentul părinţilor. Mama lui Cristi are o grijă teribilă de mine, mă hrăneşte ca pe copiii mici. Mereu îmi pregăteşte şi-mi aduce acasă, pe Republicii, toate bunătăţile. Mă răsfaţă ca pe fata ei, ca pe fiica pe care n-a avut-o niciodată. Dacă mama mea ar fi trăit, nu ar fi reuşit s-o depăşească pe femeia asta în amabilitate, blândeţe, bunătate şi delicateţe. Aşa că, în frigiderul din apartamentul meu se strică toată mâncarea. Negustată... Nepipăită...

     Voi strânge tot şi mă voi duce să hrănesc toţi câinii de la ghenă. Să fie şi pentru ei duminică. Să creadă că au avut bairam. Strâng, care va să zică, absolut tot şi duc la gunoi. Chem toţi dulăii care se află în zonă, vreo trei doar, la ora asta şi fug în casă.

     Toamna asta e mai rece ca o vorbă de soacră. Când trec pe la parter, tanti Ana strigă după mine ca să-mi spună ceva, dar îi răspund, ca şi în alte rânduri, că vorbim altădată, că acum aştept un telefon important. Nu aştept niciun telefon. Dar mă oboseşte cu comentariile ei răutăcioase.

     Plus că, mama lui Cristi mi-a spus să-mi aduc aminte, gravidă fiind acum, de toate persoanele cu care nu aş vrea să semene puiul meu şi să zic: “Ptiu, ptiu, ptiu. Aşa să fie cutărică, nu copilul meu!”. Şi să am pardon, sau să n-am, dar nu vreau să trăncănească precum tanti Ana vrute şi nevrute, să monitorizeze tot cartierul şi să-i treacă pe toţi prin ciur şi prin dârmon. Dimpotrivă, m-a mai învăţat mama lui Cristi, dacă văd la cineva ceva care îmi place în mod deosebit, să-mi aduc aminte şi să spun: “Aşa să fie copilul meu, ca nodică. Să aibă ochii lui, părul, caracterul, tot”. Nu cred în astfel de superstiţii, plus că vreau ca puiul nostru să semene cu noi, nu cu lumea, şi deşi îmi vine să râd, ca şi lui Cristi, căruia i-am povestit, sunt gata să fac orice ca micuţul nostru să fie cel mai sănătos, cel mai frumos, cel mai...

     Bag aspiratorul, şterg praful, vorbesc un pic cu floricelele mele abandonate şi plec. Nici măcar nu mai am vreo strângere de inimă că am ajuns să stau aşa de puţin aici. Şi cine ar fi crezut... Dar lucrurile se aranjează de la sine altfel decât vrem noi.

     Când trec pe lângă ghena de gunoi, zâmbesc la gândul că am făcut nişte biete fiinţe fericite. Dar după doi paşi, încremenesc: câinii pe care îi hrănisem acum o jumătate de oră zăceau morţi printre tomberoane. Mi-am pus mâna la gură ca să-mi opresc, venit din rărunchi, un ţipăt cumplit de spaimă. Ce naiba se întâmplă? Din mâncarea pe care le-am dat-o eu li se trage? Ce înseamnă asta? A fost stricată? S-a alterat în frigider? Nu înţeleg, nu înţeleg şi pace. Mi se strânge inima la gândul că am omorât, fără să ştiu şi fără să vreau, nişte fiinţe nevinovate. Aoleu, dacă au luat şi boschetarii care îşi mai fac veacul pe la ghenă din mâncarea otrăvită? Sunt o criminală, sunt o nenorocită, sunt o bestie. Cum mă mai rabdă pământul? Cum nu mă fulgeră cerul într-o clipită?

     Mă podideşte plânsul şi-mi simt inima prihănită de durere. Mă rezem de zidul unui bloc de alături şi îmi suprim cu greu sughiţurile unui bocet adânc, ce-mi vine din întreaga fiinţă. Pe de altă parte, nu poate să fie lucru curat în toată chestia asta. Ce poate să fie? Încep să-mi pun serioase semne de întrebare: toate chestiile astea pe care le păţesc sunt întâmplătoare? Sunt simple coincidenţe? Oare nu pe mine mă viza mâncarea otrăvită din frigider? Dar cum, Doamne iartă-mă, a făcut cineva asta? Mi-a intrat în casă un asasin? Şi oare roiul de viespi bezmetice a ajuns în apartamentul meu născut din florile de măr de astă primăvară? Nu cumva şi viespile alea au fost aduse cu bună intenţie? Merg mai departe cu deducţiile şi nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva şi barosul ăla îmi era destinat...

     Ce înseamnă toate astea? Am înnebunit eu? Sufăr de scenarită? Cine ce dracu’ să aibă cu mine? Cine încearcă, Dumnezeule, cu aşa obstinaţie, să mă omoare? Vrea cineva să mă omoare? Nu exagerez? Nu o iau pe arătură? Ce pot să fac acum, în clipa asta? Dacă ar fi fost Cristi aici, el ar fi ştiut ce să facă.

     Îl voi suna degrabă pe Ţeapă şi îl voi ruga să ceară o analiză a mâncării, a câinilor răpuşi de o moarte violentă...

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     ─ Ce-ai, mă, moaca asta? Zici că ţi s-au înecat corăbiile...

     Ţeapă tace cu mâinile în buzunare.

     ─ S-a-ntâmplat ceva? Vorbeşte, omul lui Dumnezeu, că mă sperii!

     ─ Deci, să mor io, treaba se-mpute. E nasoală rău. Eu am intrat la bănuieli de-a binelea. Deci mâncarea a fost otrăvită. Toată. Şi cea gătită, şi mezelurile. Deci cu un amestec de otravă pentru şobolani, folosită prin subsolurile blocurilor şi mai ales spitalelor, şi o substanţă folosită la stropirea cartofilor. Letală total, deci... Să ai grijă cu oalele şi cu frigiderul.

     Mă lipesc de perete fără grai. Iisuse, cine a făcut asta? Oricât mă căznesc să pricep, nu pot. Nu ştiu pe nimeni care să aibă aşa boală pe mine. Doamne, dacă nu era chestia cu calculatorul de la Cristi de acasă, aş fi rămas la mine în apartament şi... Probabil că acum îmi cânta popa Veşnica pomenire la cap... Nu mai am nicio îndoială. Cel puţin în privinţa mâncării otrăvite, căci nu eram nebună să pun eu, cu mâna mea, în ceea ce aveam de gând să mănânc, otravă de şobolani. Cineva a încercat, încearcă să mă omoare. S-a dus naibii orice urmă de dubiu. Dar cine poate să intre - şi cum - nestingherit în casă la mine? Uşa nu e spartă, ferestrele nu se deschid cu uşurinţă şi stau, totuşi, la unu, nu la parter. Dacă nu intră prin pereţi, ca spiritul lui Dracula, înseamnă că există cineva care are cheie de la apartament şi intră fără probleme. Dar cine e ăsta? Şi de ce o face? Şi ce i-am făcut? N-am luat, pe cuvânt, boii de la bicicleta nimănui. Nu sunt băgată, dacă nu mă lasă memoria, în nicio complicaţie, nu am legături cu mafia, nu am atins şi lezat integritatea morală şi fizică a nimănui. Am stat în banca mea. Nu-mi imaginez, oricât îmi storc ca pe lămâie în storcător creierii, de ce mă urăşte cineva atât de tare. Mă joc cu lănţişorul de la gât, dăruit de bunica, şi încerc să găsesc, aşa paralizată de spaimă cum sunt, un răspuns. 

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Noiembrie ucide încet orice urmă de soare. Ploaia rece, molcomă şi mocănească goneşte astrul de astă vară cu biciul picăturilor continue. Batalioane de stropi de apă rănesc de câteva zile miile de umbrele de pe stradă. Cerul plânge ca nebunul, poate după marea iubire cu marea cea verde. Sau albastră o fi fost? În hărţi şi dicţionare e trecută neagră. Chestie de culoare. Poate ăla care i-a dat nume a fost daltonist. Cel puţin, dacă mă iau după cel care mă iubeşte şi care îmi spune mereu că ochii mei eclipsează marea cea verde...

     Gânduri aiurea într-o zi aiurea. Mâine e o zi deosebită. Mâine vreau să am alt tip de gânduri. Mâine e ziua lui Cristi şi aş fi vrut să fie aici, cu mine. Dar viaţa nu e cum vreau eu. Cum vrea şi el. E altfel. E aiurea ca aceste gânduri de azi.

     Of, nu mai am de gând să privesc prin geamul biroului afurisita de ploaie. Cade şi azi, la fel de enervantă ca ieri. Probabil şi mâine, dacă cerul e hotărât să se smiorcăiască mai departe, va cădea la fel. Mă hotărăsc să o iau în piept, în drum spre casă. Cobor din clădirea unde lucrez şi portarul se grăbeşte să-mi deschidă, atent şi protocolar, uşa. Deschid umbrela şi pornesc cu pas leneş, de zici că nici nu merg prin ploaie, ci prin soarele torid al verii. Aproape că pun pasul în reluare, în vreme ce mă ciocnesc pe trotuar de oameni zgribuliţi şi grăbiţi. Pe ei, poate, îi aşteaptă acasă persoana iubită. Pe mine nu mă aşteaptă. Şi de oricine altcineva n-am chef nici azi, nici mâine, şi, probabil, nici poimâine. De ziua lui, îl voiam pe el. Doar pe el. Voi pregăti un tort în seara asta şi la miezul nopţii voi sufla în lumânărele ca şi cum ar fi şi el de faţă. Vom vorbi, aşa cum ne-am învăţat, pe mess şi la telefon. Dar vom vorbi şi atât. Cum să mi-l sărut prin calculator? Cum să mi-l strâng în braţe cu toată dragostea din lume? Cum să-i văd ochii umezi de fericire că suntem împreună? Cum să mă pitulez la pieptul lui şi să nu mai plec de acolo? Asta e, din păcate. Există lucruri pe care trebuie să le iei în viaţă aşa cum sunt. Dar n-am să-i transmit şi lui tristeţea mea, nostalgia mea, căci el acolo, departe, trebuie că e cu mult mai singur şi mai trist ca mine.

     Strada e, la ora asta, teribil de aglomerată – iese toată lumea de la muncă - şi un claxon strident şi enervant îmi şifonează neplăcut urechea. Strâng mai bine umbrela şi mă gândesc că e o umezeală teribilă afară zilele astea. Bine că au dat ăştia de la Dalkia drumul la căldură, că nu mai tremur şi eu în casă, singură şi supărată. Şi-aşa sunt friguroasă, cu dispoziţia de acum tremuram şi mai tare, ca varga...

     Mamă, ce claxonează ăla... El n-o fi ştiind că e interzis claxonatul în buricul oraşului? Poate îl aude poliţia şi-i trage o avertizare. Că merită, serios, la cât chinuieşte claxonul ăla. Acum vorbesc ca un pieton, de săptămâna viitoare, dacă iau carnetul de conducere, voi vorbi ca un conducător auto. Atunci, mai ştii, poate că schimb registrul şi voi claxona şi eu în draci, ca ăla care a adormit cu mâna pe claxon. Nu i-o fi amorţit degetul ăla pe magaoaie, de cât apasă? Uite că l-a ridicat. Zici că m-a auzit.

     Feresc o băltoacă de pe trotuar şi scutur, fără să vreau, umbrela. Mai fac un pas şi mă pomenesc cu două mâini ferme la ochi. Primul gând e să-l pocnesc cu simţ de răspundere cu geanta pe cel care îndrăzneşte să-mi facă una ca asta. La câte am în geantă, inclusiv două cărţi cu coperţi cartonate, dacă-i dau una, îl scot din circulaţie pentru mai multă vreme. Îl pocneşte bulionul pe nas, de nu mai are porneli de astea câte zile mai are, el şi neamul lui...

     Apoi îmi vine-n cap că Ţeapă hăimăneşte şi se ţine de cioace cu mine şi renunţ - căci mi-e, dincolo de faptul că e o puşlama şi o pramatie notorie, prieten - la violenţă. Dar, în clipa următoare, nasul meu detectează un miros plăcut, cunoscut, drag, chiar în imediata mea apropiere. Un miros de bărbat îngrijit, curat, dichisit... Sunt mulţi bărbaţi care au aceste caracteristici, dar mie îmi zboară gândul numai la unul singur. Însă el e acum la nu ştiu câţi kilometri depărtare de mine şi nu se ţine – deşi mi-aş dori - de d-astea pe stradă.

     Pipăi cu mâna fără umbrelă mâinile care îmi apasă ochii. Fir-ar să fie, dacă eu nu cunosc degetele astea lungi şi puternice, pielea asta caldă, unghiile îngrijite... Nu e o mână muncită fizic, nu are bătături în palme, nu are degetele cârnăţărite de efort greu şi prelungit. Ce naiba? E zăludul meu de poliţist? Poate să fie reală o astfel de chestie? Să fi fugit, ca nebunul, iar de la doctorat? L-a adus inima mea care tânjeşte în fiecare clipă după el, dar acum, că e ziua lui, mai abitir ca niciodată? Cine e stăpânul acestor mâini care mai mult mângâie, decât apasă? E impresia mea că nu-mi strânge, că nu-mi răneşte ochii? Mă autosugestionez? Am năluciri? Nu cumva pe mine mai m-au atins, mai m-au alintat mâinile astea? Ridic mâna şi îi caut chipul, îi ating ochii şi buzele, apoi o port pe creştetul lui. Deschid gura şi rostesc cu speranţă:

     ─ Mai bine m-ai lua în braţe, domnule viitor doctor în investigaţii criminale, că nu mai pot să stau în poziţia asta în care m-ai prins.

     Şi mâinile îmi lasă ochii şi îmi prind mijlocul şi abdomenul. Capul lui se lasă pe umărul meu şi buzele lui îmi pecetluiesc gâtul, pe sub gulerul hainei de piele şi pe sub eşarfă. E un gest care mă omoară cu zile. Îl face şi nu mai sunt normală. Mă întorc şi-mi văd, aşa cum am nădăjduit, poliţistul. Iubitul. Bărbatul. Sufletul. Viaţa.

     ─ Într-o zi, mă vei îmbolnăvi de inimă. Sau mi se duce la cap ceva...

     ─ Nu, frumuseţe, să nu te-mbolnăveşti, că eu mor dacă tu păţeşti ceva. Şi ce-mi faci? Plângi? Vrei să te iei la întrecere cu toamna asta rece care-şi cerne picurii cenuşii peste noi?

     ─ Ce e cu tine, bărbat nebun şi fără minte, ca să fac un pleonasm, la Ploieşti?

     ─ Mi-am luat permisiunea să-mi fac cel mai splendid cadou de ziua mea: pe tine. Desigur, şi pe piciul nostru. Şi hai în maşină, că ne înmoaie ploaia asta tomnatică mai ceva ca pe bureţi.

     ─ Când ai venit, iubire?

     ─ Acum vreun sfert de oră. Mă gândeam să urc sus, la tine, de îndată, dar m-am temut că eu urc cu liftul şi tu cobori pe scări sau invers şi n-am vrut să te pierd. Când ai ieşit, te-am claxonat de n-am mai putut, dar tu nimic. Mergeam în urma ta şi te claxonam, dar tu nu aveai nicio treabă. Ca o floricică erai. Toată strada se uita cum claxonez, dar nu şi tu.

     ─ Păi eu mă uit după toate maşinile care claxonează pe stradă?

     ─ Aşa că, am recurs la planul B, inventat pe loc, şi te-am acostat altfel. Mă gândeam că mă pomenesc cu o geantă în cap, dar am riscat. M-am bazat pe fleru-ţi extraordinar, mi-am spus că mă vei recunoaşte. Şi pe tot trupul tău care păstrează urma mângâierilor mele.

     ─ Ai dreptate. E un fapt cert ăsta: îţi recunosc, din şapte milioane de oameni, respiraţia, atingerea, mirosul. Şi nici nu ştii cât mă bucur că ai venit, iubitule.

     ─ Ne retragem “la bază”, şefa? Mai vrei să cumpărăm ceva de prin oraş? Mă gândesc la nişte pantofi şi cizme fără toc, ca să nu-ţi faci rău, pe timpul sarcinii, ţie şi lui puiuţ. Şi ştiu că ai mai mult încălţăminte cu toc înalt. Precum cizmuliţele astea pe care le porţi acum. Şi precum alea pe care ţi le-am adus eu de la Bruxelles. Sunt în portbagaj. Căci pe urmă, după ce le-am cumpărat, m-am gândit: aşa se încalţă o femeie gravidă? Cu toacele astea?... La cumpărături cu noi!               

     Eu nu vreau, el insistă. De gura lui, intrăm într-un magazin şi cumpărăm o pereche de cizme fără tocuri înalte. Ca să fie liniştit prin Belgia, pe acolo...

     “La bază”, poliţistul mă pupă disperat pe tot trupul şi-mi spune:

     ─ Vreau să ai grijă de tine şi de bebe. Vreau să fii atentă la fiecare mişcare pe care o faci. Vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit la ce te-am întrebat odată: există cineva care are vreun motiv să-ţi facă rău?

     E clar, Ţeapă a hămăit pe la şefu’ despre întâmplarea cu mâncarea otrăvită. Îmi împlânt privirea verde în ochii negri şi nu ştiu dacă e bine sau rău că ştie. Îi răspund:

     ─ M-am gândit cu disperare şi am încercat să găsesc un răspuns. Dacă nu e vorba despre vreun nebun, căruia i-a picat pur şi simplu pe mine, nu ştiu pe nimeni, absolut pe nimeni, cu o minte aşa de diabolică şi o insistenţă atât de perfidă, încât să recurgă la orice pentru a mă elimina. Pe cuvânt că nu ştiu ce poate să stea la baza urii, disperării, nebuniei celui care mă atacă aşa...

     ─ Ia-i pe toţi cei pe care îi cunoşti la rând. Chiar dacă în cazul unora pare absurd, pui într-o parte motivele pe care le-ar avea ca să-ţi facă rău, în partea cealaltă pe cele care îi împiedică să facă aşa ceva. Rememorează întâmplări, fapte, vorbe cărora poate nici nu le-ai dat importanţă. Tu ştii răspunsul. El trebuie să fie la tine.

     ─ Dar tu ce crezi, Cristi, despre toată nebunia asta? Haide, trebuie să-mi spui, să nu te mai ţii deoparte mereu de problemă, din cauza conflictelor de interese ori a imparţialităţii pe care ţi-o impune munca ta. Trebuie să vorbeşti cu mine despre asta. Eşti singurul om care ştie totul despre mine. Şi numai tu poţi înţelege şi discerne cel mai bine în tot haosul ăsta.

     ─ Eu cred că cheia întregii probleme se găseşte în noaptea accidentului tău. Atunci s-a întâmplat ceva. Atunci a declanşat ceva toată nebunia asta cu ideea de a te suprima. Atunci a-nceput, de fapt, totul. Eu am o bănuială, o am din prima clipă. Dar nu există, în teoria asta a mea, motivaţia. Nu văd de ce ar face-o...

     ─ Spune-mi desluşit ce crezi. Sunt convinsă că mă ajuţi, dacă faci asta.

     ─ Îl bănuiesc pe viitorul fost soţ al tău. Chiar: cum merge divorţul?  

     ─ A fost şi al doilea termen zilele astea. Avocata zice că la următorul se desface odată pentru totdeauna căsătoria aceasta. Hmmm... Dan crezi tu că ar fi în spatele acestor încercări... Dar de ce ar face-o? Când doi oameni nu se mai înţeleg, când e altcineva în viaţa lor, ca în cazul nostru, există divorţul. Dovadă că şi noi recurgem la el. Eu ştiu că Dan e mârlan, e nenorocit, e cum vrei tu, dar parcă ucigaş nu-l văd. Să zicem, însă, că ai dreptate: el e cel care vrea să mă omoare. Ce motiv are să facă asta? Am ajuns la pace cu divorţul, am ales să nu fac balamuc cu purtarea lui, din noaptea accidentului şi de dinainte... Tac. Nu vreau nimic, nu-i cer nimic, nu-i datorez nimic, nu-i impun nimic. Şi atunci? De ce să vrea el să mă omoare?       

     ─ Nu ştiu, e ceva care-mi scapă, dacă teoria mea este corectă. Dar gândeşte-te: numai el ar putea să intre în apartamentul tău. El are chei să descuie. Pe el, pentru faptul că a fost soţul tău, nu-l ia lumea la ochi dacă intră în bloc...

     ─ N-are chei, iubire. El n-a mers niciodată cu mine în apartamentul ăla. Nu-i plăcea zona, care nu e tocmai centrală. Nu suferea nici oamenii din bloc, care nu sunt doar directori. N-au fost niciodată cheile în mâna lui, ca să facă o dublură.

     ─ Înainte de accident, da, n-au fost. Dar tu ai fost în comă trei săptămâni, apoi ai mai stat internată încă trei. Geanta ta, cu cheile şi cu tot ce era în ea, a ajuns la el. Avea tot timpul să se ducă în apartament, să fileze tot pe acolo, să ia măsuri, să facă planuri, să dubleze cheile fără ca nimeni să ştie asta. Se leagă totul până când ajung iar la mobil. Aici m-ai pierdut. Teoretic e cum zici, practic, nu ştiu.

     ─ Şi dacă e un dezaxat care nici nu mă cunoaşte?

     ─ Se poate şi asta, dar e puţin probabil. Totul a început în noaptea accidentului. Să recapitulăm un pic amândoi. Ploua, era furtună, era dezmăţ pe stradă şi peste tot. Soţul tău a venit cu întârziere să te ia din staţia de autobuze. Aţi schimbat câteva cuvinte, apoi v-aţi cufundat în tăcere. Deodată, el a oprit maşina şi te-a apostrofat să te dai jos şi să te urci în spate. Tu nu înţelegeai ce vrea şi el... el a deschis portiera şi te-a împins afară. Pe o bordură aştepta o femeie. Tu te-ai dat jos, ea a urcat în maşină. Ştiu că e o prostie ce te întreb acum, dar din întâmplare ai reţinut-o pe femeia aia? Ai apucat să o vezi cât de cât?

     ─ Am văzut-o cum râde. Asta mi-a rămas în minte. El ţipa să închid uşa, că intră ploaia-n maşină, ea râdea extrem de amuzată de toată întâmplarea, iar eu priveam capie...

     ─ Era afară, lângă maşină. În picioare... Era înaltă, era scundă? Cum avea părul? Ce ţi-a sărit în ochi la ea? Trebuie să se fi întipărit ceva pe retina ta, când ai văzut-o.

     ─ Nu ştiu, Cris, cred că era o femeie obişnuită. Nu sărea prin nimic în evidenţă. Sau, cel puţin mie, atunci, în noaptea aia deşucheată, nu mi-a atras nimic atenţia. Eram stupefiată. Eram năucă. Eram pierdută. Nu credeam că mi se poate întâmpla mie aşa ceva.

     ─ Dan, când ea s-a urcat, n-a rostit vreun nume? Nu i-a zis în vreun fel?

     Mă gândesc o clipă:

     ─ Nu, nu cred că i-a zis în vreun fel. Nu a rostit niciun nume. Mai degrabă ea să fi zis ceva... Nu-mi amintesc ce, dar cuvintele folosite, cuvântul, nu ştiu... Am înţeles din ce i-a zis ea că erau apropiaţi, că se ştiau demult, că aveau o legătură strânsă. S-au hlizit amândoi câteva clipe, apoi s-au sărutat. Eu m-am îndepărtat rănită, pustiită şi disperată. Pe urmă...

     ─ Iartă-mă, iubire, iartă-mă! Nu vreau să-ţi răscolesc amintirile. Nu vreau să te doară.

     ─ Glumeşti? Cum să mă mai doară aşa ceva? Sunt mulţumită că s-a întâmplat astfel, pentru că, altminteri, aş fi fost cea mai săracă şi cea mai nefericită femeie din lume. Pentru că nu te-aş fi întâlnit şi n-aş fi învăţat niciodată să trăiesc.

     Mă trage la pieptul lui şi insistă:

     ─ Vreau să continui să sondezi printre amintiri. Trebuie să mai fie pe acolo vreun mic amănunt, de care acum nu-ţi dai seama. El, când îl vei depista, ne va ajuta să înţelegem. La rândul ei, poliţia face cercetări. Sunt mai multe piste pe care le urmează. Are destule elemente, nu în totalitate, e adevărat. Dar tipul, indiferent cine e el, lucrează cu mănuşi. La figurat şi la propriu. N-a lăsat până acum nicio urmă. Pe frigiderul tău nu s-a găsit nici măcar o amprentă. Însă, nemernicul trebuie să facă o greşeală. O va face. Oricât de deştept se crede, va greşi. Îl aşteptăm la cotitură. Sau îi aşteptăm, dacă sunt mai mulţi. Şi eu cred că sunt cel puţin doi. Până atunci, te rog ca pe Dumnezeu să fii atentă. Nu vreau să faci niciun fel de imprudenţă. Nu vreau să îi dai apă la moară bestiei. Şi mai vreau să te gândeşti la toată noaptea aceea, a accidentului. Simt eu că există un amănunt care ne poate pune pe urmele dementului. Demenţilor... Ok?

     Da, dacă Cristi îmi spune toate astea, treaba e mai mult decât serioasă. E gravă. El e, pur şi simplu, răvăşit de spaimă. Îl gâtuie în momentul ăsta o mie de gânduri disperate şi nebune. Nu vrea să mă sperie, nu vrea să mă îngrijoreze, nu vrea să mi se întâmple ceva, dar el e speriat şi temător. E momentul să preiau timona şi să-l încurajez eu pe el:

     ─ Ok, ok, ok... E bine aşa? Nu trebuie să-ţi mai faci griji din pricina mea, că fac tot ce vrei tu. Nu ies cu o iotă din vorba ta. Dar acum, piciul şi cu mine ne gândim să-i facem lu’ tati un tort frumos şi delicios, aşa ca el. Şi apoi vedem noi din ce ne înfruptăm: din tortuleţ sau din tăticuţ... Hai, mergi cu noi la bucătărie?

     ─ Vrei tu să facem tort? Vrei tu să stai în picioare pentru mine, ca să-l pregăteşti?

     ─ Aniversare fără tort?! Schimbi prefixul, inspectore principal care-mi eşti, faci 30 de ani. Cum să întâmpinăm ziua ta fără tort? Cât despre stat în picioare... Tare îmi e că mă păgubeşti de o bătăiţă bună, de s-o ţii minte şi să-ţi ajungă până termini doctoratul...   

     La miezul nopţii, i-am dat cadourile - căci, de fiecare dată când aveam porneală de umblat prin magazine, îi cumpăram câte ceva şi, cum nu mă întâlnesc cu el în fiecare seară acasă, precum cuplurile normale, s-au adunat mai multe – am întins masă mare, ne-am bătut cu frişcă şi cu ciocolată, am mâncat tort, am băut şampanie. Şi, deşi am fost amândoi peste măsură de fericiţi, peste noi am simţit plutind o undă de spăimoşenie. Fiecare, ca să nu-l îngrozească şi mai mult pe celălalt, a tăcut. Dar tentaculele fricii şi-au făcut, mai mult ca niciodată, cuib în sufletele noastre. Şi, ameninţător, teribil, sunt gata să ne copleşească, să ne gâtuie, să ne zgâlţâie. Ca mortu’-n păpuşoi, intuiţia mea tace. Nici mâlc nu zice, deşi, altădată, urla bezmetică prin toate difuzoarele, şi eu, cu inima-n jugulară, forjez în lumina ei spaima şi-mi spun că la momentul ăsta destinul mi-e, ca atâtea persoane, prieten. Că el n-a pregătit pentru mine niciun coşmar. Că m-am născut dintr-un vis şi îmi e dat să trăiesc visul până la capăt.

     Din obişnuinţă, din necesitate, din speranţă, mă joc continuu cu lănţişorul de aur de la gât, cu medalionul din care Fecioara surâde cald binelui şi vieţii. Şi, într-un mod aparte, inexplicabil, nebun, cred...

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Ce simplu a fost... Nici nu mi-am imaginat că o căsătorie încheiată cu fală şi fast se poate desface aşa de repede şi atât de uşor. Îmi imaginam că instanţa se va strădui să ne facă, pe mine şi pe Dan, să renunţăm la ideea divorţului. Că va încerca să ne creioneze valorile familiei, că ne va da nu ştiu câte termene de gândire. Dar n-a fost aşa. Judecătoarea ne-a ascultat, pe noi şi pe avocaţi ce avem de spus, şi a decis ca această căsătorie să se încheie. Amiabil. Simplu. Fără scandal şi bălăcăreală. Pe hol, la ieşire din sala de judecată, Dan m-a oprit:

     ─ Îţi doresc mult noroc în viaţă. Şi să te bucuri de dragostea ta.

     O urare de bun simţ, aş zice la prima vedere. Poate venită din suflet. Poate nu... Dar de unde ştie el că eu am, mai mult decât el poate, o dragoste? Vorbeşte la modul general sau chiar a înţeles, a reţinut când i-am spus, că între mine şi Cristi e o mare iubire? La el se referă sau vorbeşte doar ca să vorbească? Mă feresc din calea lui fără să răspund nimic. Nici laie, nici bălaie. S-a terminat. Bine că e aşa.

     Îl zăresc pe Ţeapă prin mulţime – mi-a spus că dacă poate, vine şi uite că a venit – şi mă îndrept către el. Multă lume cunoscută, de fapt, pe la tribunal. Au oamenii tot felul de probleme legate de justiţie. Doamne, să nu mai ajung pe aici în veci! O zăresc pe o colegă din clădirea unde lucrez. O ştiu din vedere, ne salutăm doar, nu schimbăm niciun cuvânt. Uite-o şi pe asistenta aia de la spital, de la neurochirurgie, care era mereu atât de amabilă cu mine. Ce pălărie roşie ca focul are pe cap... Mai că-ţi vine să chemi pompierii. Şi eu de colo, ce ţaţă sunt! Poţi să faci ceva cu gustul omului? Avea ea şi un fel de a-mi spune, de a mă dezmierda. Nu mai ţin minte acum cum zicea, dar era o formulă, cel puţin din punctul meu de vedere, oarecum anapoda. Ţunchi – punchi... Mă rog, poate nu aşa, dar ceva de gen. Numai că, toată amabilitatea ei din spital mi se părea o spoială. Ea, în întregime, mi se părea falsă şi ipocrită. Desigur, nici eu nu deţin absolutul şi nu bag mâna în foc că e aşa, dar nu am putut să o văd niciodată, dacă ea aşa dorea, ca pe o prietenă. Ce-o fi căutând la tribunal? O fi având probleme? Te pomeneşti că o fi şi ea în divorţ.

     Poate că aş fi mai dezbătut, eu cu mine, problemele existenţiale ale asistentei de la Judeţean, dacă nu mă trăgea de-o parte avocata:

     ─ Sper că nu te grăbeşti, mi-a spus. Vreau să discutăm. Dar nu aici, în tribunal, prefer să mergem la o cafea. Poţi?

      ─ Sigur. Aşteaptă doar o clipă să-i spun două vorbe unui prieten.

     Îl caut pe Ţeapă în mulţime, dar nu-l mai văd. Ori e foarte aglomeraţie şi nu reuşesc să-l zăresc în masa de oameni, ori s-a luat după “vreo marfuşă liberă de contract”, cum spune el şi s-a pus pe vrăjit, nemaiavând treabă cu mine. Să-l sun? Lasă... Dacă e cu vreo tipă, nici nu se prinde că lipsesc un pic din clădirea tribunalului. Vorbim pe urmă...

     Ies împreună cu avocata şi ne îndreptăm spre cel mai apropiat local, unde să putem să bem în linişte o cafea. Nu ştiu ce vrea să-mi spună fata asta. În niciun caz nu-mi va vorbi despre plata pentru serviciile ei, căci această problemă am rezolvat-o încă de când era Felicia în ţară. Altceva trebuie să fie... Comandăm cafeaua şi ne dăm la vorbă. Banalităţi... În afară de vremea teribilă din început de decembrie, câinoasă de-a binelea, ea îmi povesteşte sporadic din întâmplările cu care se confruntă ca tânăr avocat. O ascult oarecum cu gândul la ale mele. Trebuie să ajung la apartamentul părinţilor mei azi şi mâine, căci vine o firmă care face debranşare la gaze şi trebuie să fiu acolo, ca să le dau muncitorilor drumul în casă. Chiar pică bine, căci, în vederea procesului de la tribunal, mi-am luat liber de la serviciu două zile. Nu ţinea, desigur, atâta procesul, dar nu ştiam cum decurg lucrurile şi m-am gândit să-mi încarc bateriile a doua zi. Şi, probabil, după ce vorbesc cu fata asta, mă voi duce la casa părintească. Moment potrivit să mă şi apuc de o curăţenie generală în casă, că vine Crăciunul peste trei săptămâni şi aşa se face.

     La un moment dat, avocata îmi întinde un plic galben, de format A4, burduşit nu ştiu cu ce. Mă uit la ea şi la plic şi nu înţeleg. Aşa că ea plusează:

     ─ Ia-l! E al tău...

     ─ Ce e ăsta? Şi ce e în el?

     ─ Partea ta din căsătoria tocmai încheiată.

     ─ Ce?! Fii mai explicită.

     ─ Ai 800 de milioane de lei, bani proveniţi din înţelegerea cu răposatul. Pot să-i zic aşa fostului tău soţ, nu?

     ─ Poftim?!

     ─ Te deranjează să-i spun aşa?

     ─ Spune-i cum vrei, nu-mi pasă. Despre ce 800 de milioane vorbeşti?

     ─ Despre partea ta din înţelegere. Nu ţi-a spus Felicia?

     ─ La un moment dat, mi-a zis ceva de genul ăsta, dar... Nici n-am dat importanţă. Pe cuvânt că nu înţeleg.

     ─ Dar e simplu. I-am expus soţului tău şi avocatului lui variantele pe care primul le are: ori se alege cu tinicheaua de coadă, ori iese la mal cu ceva bani.

     ─ Păi de ce să se aleagă, aşa cum zici, cu tinicheaua de coadă? 

     ─ Pentru că, indirect, te-a împins spre moarte. Ai fi putut să mori. O operaţie pe creier nu e nici simplă, nici tocmai ceea ce se poate numi vreo fericire. S-ar fi putut să nu ai noroc şi să nu scapi. El era, indirect măcar, dacă nu direct, autorul. Te-a dat jos din maşină şi şi-a urcat în loc amanta. Din cauza lui, tu ai umblat disperată pe străzi şi în felul ăsta te-a lovit maşina aia. Dacă arătam toate astea în faţa instanţei şi ceream daune materiale şi morale, nu scăpa aşa de ieftin, cum a scăpat dacă ne-am înţeles.

     ─ Nu, cred că nu e real ce-mi spui. Cred că am halucinaţii... Vrei să-mi spui că ai făcut o înţelegere cu el? Noi suntem o mare de tăcere, el plăteşte?!?

     ─ Felicia nu mi-a spus că eşti vreo fată mare. Şi nici nu-mi imaginam că eşti vreo domnişoară de pension, dar văd că eşti. Nu-mi spune că nu ştii că aşa se procedează...

     ─ Nu ştiu, n-am mai divorţat niciodată.

     ─ Dacă nu făceam înţelegerea, Dan s-ar fi ales, pe de-o parte, cu dosar penal, pe de alta ar fi trebuit să plătească daune. Cu diagnosticul tău, cu traumele de ordin psihic pe care ţi le-a produs, cu toată suferinţa fizică provocată, cu tot stresul în care te-a aruncat – şi mai sunt, pe cuvânt, câteva zeci de motivaţii în favoarea spuselor mele - nu scăpa fără multe zeci de mii de euro, ca să nu spun sute... La chestiile astea, prezentate în aşa fel încât să impresioneze - şi trebuie să mă crezi că mă pricep la asta, n-am făcut degeaba o şcoală - instanţa nu se joacă. Puteam să-l facem în sânge, dar tu ai vrut un divorţ liniştit. Ai vrut să scapi mai repede de el şi de orice îţi aminteşte de el. Ceea ce spun eu implica un proces îndelungat, dur, greu, un război al nervilor, şi nu numai. Eu, dacă ar fi fost să aleg, aş fi ales varianta asta, care l-ar fi terminat psihic şi pe el, şi nu numai. Dacă eram în locul tău, pe cuvânt că aşa făceam. Cum să-l laşi pe el cu tot, când sunt bunuri comune? Cum să-i dai totul pe tavă, mai ales că nu merită aşa ceva? Cum să nu ai nicio pretenţie? Cum să renunţi la toate drepturile tale? Mai trebuia să-i dai şi o lumânare pentru pomana făcută, ca să fie primită de nemernic, şi gata! Sunt oameni care se luptă şi pentru o furculiţă. Unul vrea un dinte, celălalt altul. Măcar atât, dacă nu se poate să ia unul întreaga furculiţă. Şi tu... Dar, mă rog, fiecare are dreptul să-şi facă propria alegere. Aşa ai vrut, aşa am făcut. Înţelegerea era, în atare situaţie, cea mai simplă şi mai la îndemână metodă de a regla, e adevărat că doar parţial, conturile. Şi am făcut înţelegerea. Cum îţi spuneam, aici sunt banii pe care fostul tău soţ a ales să-i plătească, pentru a scăpa de belele.

     ─ Vrei să-mi spui că Dan a avut atâţia bani şi a renunţat la ei, pentru mine? De unde?

     ─ A vândut un apartament. Nu ştiu exact dacă pe cel în care aţi stat împreună sau pe al amantei. Dar aşa mi-a spus, că vinde un apartament.

     Amanta... Iar apare în ecuaţie femeia asta. Îmi aduc aminte ce mi-a spus Cristi şi încerc să aflu mai multe despre ea de la avocată:

     ─ O cunoşti pe amanta fostului meu soţ?

     ─ Da, am întâlnit-o de vreo câteva ori. A venit cu el şi la proces. Şi azi era prin tribunal. Am văzut-o eu pe acolo.  

     ─ Ştii cum arată? Cum o cheamă?

     ─ Parcă Monica îi zicea el. Cum arată... Blonduţă, subţirică, nu foarte înaltă. E mai în vârstă ca el cu vreo cinci ani, dacă am înţeles bine de la avocatul lui. Şi lucrează pe la un spital sau pe la un centru de primire urgenţe, ceva de genul ăsta, dacă nu mă înşel. Că, îţi dai seama, nu vorbeam eu cu ei astfel de lucruri. Dar tu nu o ştii? N-ai văzut-o atunci când te-a dat jos din maşină?

     ─ Am văzut-o, dar eram mult prea tulburată şi copleşită, ca s-o reţin. Plus că era şi foarte întuneric, de la furtună picase şi curentul electric... N-aveam cum s-o ţin minte.

     ─ E adevărat... Dacă mă-ntrebai mai demult, ţi-o arătam eu prin tribunal. La una dintre înfăţişări, parcă rândul trecut, a fost şi în sală. N-ai fost tu atentă. Dacă te uitai mai mult după Dan, îl vedeai că se duce să vorbească, imediat după ce a fost luat procesul vostru, cu ea. Nu-ţi imagina că este vreo frumuseţe, că te eclipsează. Dacă mă întrebi pe mine, fostul tău soţ a făcut o alegere proastă, renunţând la tine şi preferând-o pe ea. E destul de ştearsă, nu străluceşte prin nimic. Zâmbeşte mult, profesional, studiat, aş zice eu. Alţii poate cred ca zâmbeşte cald, uman, drăgălaş. Poate pentru că lucrează la spital şi are de-a face cu tot felul de oameni are zâmbetul ăla mereu pe buze. Dar, mă rog, dacă ex-ul tău aşa a ales, nu te poţi pune cu gustul omului.

     ─ Azi a fost în sală, când s-a pronunţat divorţul?

     ─ Nu ştiu, n-am văzut-o în sală, că ai observat că eu n-am stat prea mult acolo, că mă tot solicitau clienţii. Dar am văzut-o în holul mare, lângă ceas. Era pe acolo şi când am plecat noi să venim încoace. Era una împopoţonată ca un papagal. Ziceai că e Scufiţa Roşie. Dacă o mai văd, ţi-o arăt. Acum ia milioanele şi taci.

     ─ Nu ştiu ce să zic. Mi se pare că banii ăştia sunt murdari.

     ─ Ţi se pare. Doar ţi se pare. Sunt bani munciţi, ca oricare alţii. Şi, crede-mă, e extrem de puţin pentru ce ţi-a făcut. Ia-i şi nu-ţi mai face atâtea probleme de conştiinţă. Tot aşa plin de conştiinţă a fost şi el când te-a dat jos din maşină, nu?

     ─ Mi-e teamă că n-am să mai pot dormi liniştită pe perna mea.

     ─ Dacă te supără perna, dormi fără ea. De altfel, se şi doarme mai bine cu perna la picioare, nu la cap. Poţi să dormi fără pernă, te asigur. Dar ia banii. Sunt ai tăi. N-ai de ce să-ţi faci mustrări de conştiinţă. Nu te gândeşti? Mai devreme sau mai târziu, îţi vei reface şi tu viaţa. Vei găsi pe cineva şi vei avea copii. Nu-s de colea opt sute de milioane de lei. Poţi să pui o cărămidă la baza viitoarei relaţii cu un bărbat, poţi să-i pui pe numele unui copil, când vei avea unul. Hai, că se uită lumea la noi şi intră la păreri. Nu mă mai ţine cu mâna întinsă. E dreptul tău, o mică parte din acest drept...

     ─ Ok, dacă zici tu... Dar stai un pic: mă gândesc că ar trebui să-ţi mai dau şi ţie ceva din banii ăştia pentru strădaniile tale.

     ─ Stai liniştită. Eu nu sunt ca tine. Eu mă gândesc întâi la mine şi apoi la alţii. Ca să fiu concretă, eu mi-am luat deja partea care mi se cuvenea. Aşa că...

     ─ Ok. Ce să zic atunci? Merci foarte important…

     ─ Să-i cheltuieşti sănătoasă. Şi mai ţinem legătura. Dacă ai vreo problemă cu legea, caută-mă. Ai numărul meu de telefon. Mare grijă cu banii. Vezi unde îi bagi, căci sunt mulţi nenorociţi care dau în cap pentru mult, mult mai puţin...

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Am intrat, de când am vorbit cu avocata, oarecum în vrie. Mă lăudam mereu că am spirit de observaţie şi n-am fost în stare să văd nici măcar atâta lucru: că Dan a venit cu amanta la tribunal. Nu că mă interesează ce face dobitocul ăsta, dar Cristi m-a rugat să fiu atentă la detalii, să încerc să găsesc acel amănunt care ne poate ajuta să înţelegem cine vrea să-mi facă rău. Şi dacă mi-a spus şi despre amanta asta, ştie el ce spune.

     M-am omorât toată după amiaza, spre disperarea lui Ţeapă, pe care l-am muncit “ca pe hoţii de cai”, cum se lamentează el, cu curăţenia în apartamentul părinţilor. Şi nu m-am gândit foarte tare, n-am pus cap la cap toate informaţiile pe care mi le-a dat avocata. Mai ales că, tot timpul am avut cu Ţeapă replici de genul:

     ─ Nu, că te spun… Deci mie şefu’ mi-a spus de milioane de ori să nu te las să tragi de mobile prin casă. Deci, te-am spus…

     ─ Şi n-ai tras tu, măi, prostule? N-ai fost tu la munca de jos? Eu doar am dat indicaţii.

     ─ Da... Cât am bătut eu covoarele, tu ai întors toată casa cu fundu’-n sus. Draci, balaci, că eşti de belea. Zici că vine nunta, aşa faci curat. Deci, ai noroc că şefu’ e băiat salon şi e făcut zob din cauza ta, că altfel...

     ─ Mai taci, mă... Mai bine trage de covorul ăla, că nu e pus bine şi nu e simetrie.

     ─ Deci tu te ţii de caterincă, în loc să asculţi ce spun... Dar nu-i nimic. Să vezi tu show-ul dracu’, când te-oi spune lu’ şefu’. Şi după ce-o să mănânci un sac de sare cu el, tot o să te certe. Deci, şi-mi pare bine. Na! Că o meriţi. Tu nu ştii că tot ce faci tu azi e contraindicat femeilor însărcinate? Deci ţi-o iei. Şi cu teancul ăsta de cărţi ce faci? Că sunt toate la fel. Valachica... Deci, te-ai apucat de studiat dacii şi romanii? Ce pu... ce pălăria mea faci cu ele? Aruncă-le, dracu’, nu vezi că te încurci de ele prin casă?

     ─ Hai să le aşezăm într-un loc unde să stea fără să încurce. N-am avut când să le răsfoiesc. Trebuie să-mi fac timp şi pentru ele.

     ─ Păi, da, tu ai timp să răstorni casa cu...

     ─ Hai, mă, lasă-mă cu la, la, la-ul tău. Terminăm îndată.

     Dar ne-a prins miezul nopţii ştergând geamuri şi aşezând perdele. Nici n-am ştiut când a trecut atâta timp. Şi ziceam că-l sun pe Cristi. N-am vorbit azi decât când eram la tribunal, când încă nu se pronunţase divorţul şi mai pe la 6, când l-am anunţat că am treabă la mine şi nu pot să intru pe mess, ca de obicei. Şi parcă mi se pare nefiresc să vorbim aşa de puţin. Ne-am învăţat să tăifăsuim mai mult. Să ne spunem tot ce avem pe suflet, tot ce se întâmplă în ziua respectivă, tot ce facem. Nici nu-l mai sun, acum, la unu noaptea, că-l sperii şi mi-l trezesc din somn.

     ─ Hai, pune şi tu ceva pe masă, zice Ţeapă şi se aşează pe un scaun la bucătărie, că deci am foamea-n glandă rău de tot, de la cât m-ai pus la treabă. Dar vezi să fie ceva comestibil, fără otravă. Deci asta îmi face rău la digestie...

     Asta îmi aduce aminte că i-am promis lui Cristi, mai ales când vin aici, că voi avea grijă. Aşa că, îi propun diliului să nu mai plece în noaptea asta şi să rămână să doarmă în dormitorul mic.

     ─ Să-ţi trăiască familia! Deci ţi-a zburat un porumbel… Că bine zici, să nu mai plec şi eu noaptea pe drum, că se iau aurolacii de mine. Deci abia mă dau şi eu rotund mâine dimineaţă, când m-o vedea lumea că plec de la o femeie frumoasă. Deci, am văzut că ai un i-pod pe aici, pe undeva. Să mi-l dai ca să ascult şi eu nişte muzică în noaptea asta.

     ─ Deci, Dilimache, tu asculţi muzică, în loc să tragi la aghioase. Treaba ta... Şi lasă-l, mă pe deciul ăsta odată, că m-ai înnebunit cu el. Tu tragi concluzii la orice cuvânt? Într-o zi, voi face revoluţie serioasă cu tine, ca să nu mai vorbeşti cu deci.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Cum m-am aşezat în pat, m-au luat gândurile. Monica... Aşa mi-a spus avocata că ar chema-o pe amanta lui Dan. Cine să fie Monica asta? Din ce mediu provine ea? O cunosc, de fapt? O fi din cercul de prieteni comuni pe care i-am avut eu şi fostul soţ? E mai mare cu cinci ani... Şi era azi la tribunal... Blonduţă, subţirică, ştearsă... Cum naiba să realizezi despre cine e vorba, când era atâta lume acolo? Ca la Revoluţie...

     Nici nu mi-am imaginat că sunt atâţia oameni cu probleme pe lume. Cât am aşteptat în sală, am văzut că unii se încaieră şi pentru juma’ de metru de pământ. Şase urmaşi ai unuia decedat se luptau pentru un coteţ. Of, tot felul de situaţii şi prin tribunalul ăsta. Pe aici, pe la spital şi pe la poliţie mai bine să nu ajungi niciodată. Şi, în ultima vreme, pe mine m-a purtat destinul pe la toate trei. Ce înlănţuire interesantă. Şi totul din cauza accidentului. Fără el, nu aş fi ajuns, probabil, pe la niciuna dintre aceste instituţii. Doamne, ce furtună cumplită a fost în noaptea aceea. Niciuna dintre cele care au mai urmat în vara asta nu a atins-o pe aia în intensitate. Sau, poate aşa am receptat eu, pentru că nu am mai înfruntat niciuna singură.

     Tare aş fi fost curioasă să o cunosc şi eu pe femeia pentru care Dan m-a dat jos din maşină. Nu, nu mă doare câtuşi de puţin, în eul meu sunt foarte mulţumită că s-a întâmplat aşa, totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine, sunt împlinită şi fericită cum nu mi-am imaginat – am spus-o mereu şi o repet cu obstinaţie, parcă pentru a mă asigura pe mine că e aşa - dar Cristi mi-a cerut detalii despre femeia asta. Tot am făcut un pas în acest sens cu datele pe care mi le-a furnizat avocata, că nu aveam nimic. De ce n-oi fi deschis eu vorba mai demult cu ea, că mi-o şi arăta? Aşa mă trezesc cu întârziere mereu. Monica... Dar cum, Doamne sfinte i-a zis ea lui când s-a urcat atunci în maşină? Era un alint, o formă de dezmierdare. Era ceva oarecum ciudat, cel puţin în accepţiunea mea, care cred că pot să găsesc o formă mai acătării de alint. De ce îmi vine în minte că era ceva cu o armă? Probabil mi se trage de la faptul că m-am îndrăgostit de un poliţist şi el are mereu în dotare un pistol.

     Of, poliţistul meu... Vine de Crăciun acasă şi eu abia aştept. Sunt liberă acum, atât de liberă pentru el! Numai pentru el. Bine că s-a terminat divorţul ăsta, ca să putem să ne facem şi noi de acuma un rost. Probabil că ne vom căsători curând. Ce probabil, mai mult ca sigur... Terminarea divorţului ne-a împiedicat s-o facem până la momentul ăsta. Cu poliţistul meu, mă simt mai în siguranţă decât cu orice alt om din lume. Nici cu armata a paişpea, vorba lui Mihai Viteazul, nu mă simt la fel. Şi nu pentru că are pistol. Doar pentru felul lui de-a fi. Uneori, mi se pare că nici nu-l merit. El e atât de special... Nu e nimeni ca el. Eu nu ştiu pe nimeni aşa. Nu l-am întrebat: oare are numai pistol sau are şi puşcă? Nu, nu cred că are puşcă, e poliţist, nu vânător. Ce să facă el cu puşca, doar nu trage după ciori pe bulevard? Ţuşcă-puşcă... Ce e asta? Ce naiba-mi vine în cap? Ce naiba joc joacă mintea mea? Dar, în clipa următoare sar ca arsă în capul oaselor: ţuşcă-puşcă, aşa i-a spus femeia aceea lui Dan, când s-a urcat în maşină, în noaptea accidentului. Poate n-ar avea nicio importanţă că s-a exprimat aşa, oamenii îndrăgostiţi uzitează tot felul de formule anapoda pentru ceilalţi, dar realizez cu stupoare deplină că am mai auzit expresia asta undeva. O mai foloseşte cineva. Sau nu cineva... A folosit-o şi cu mine. Chiar mie mi-a spus, în vreme ce îmi aranja patul, aşa... Iisuse! Şi lucrează, cum a zis avocata, la un spital...

     E cumplit de mică lumea. Şi eu să nu văd nimic, să nu bănuiesc nimic... Am fost legată la ochi. Am avut o pânză pe faţă. Am fost atât de naivă, ca să nu zic proastă de-a binelea! Evident, nu era ea azi în tribunal, pe hol? Şi n-a zis avocata că e împopoţonată ca un papagal? Că parcă e Scufiţa Roşie? Păi nu-i remarcasem deja şi eu pălăria roşie? Dar dacă asistenta de la neurochirurgie este amanta lui Dan, deja se schimbă datele problemei. În totalitate... Ei îi era extrem de la-ndemână să-mi pună fenobarbitalul printre medicamentele pe care trebuia să le iau când eram în spital. Pe ea nu o bănuia - nu avea cum - nimeni. Ea era cea care venea şi-mi aranja tot timpul pastilele la căpătâi, mă întreba dacă le-am luat, mă îndemna să mănânc. Şi îmi zicea, atât de familiar, ţuşcă-puşcă... Aşa cum i-a zis atunci lui Dan. E, mai degrabă o expresie pe care o spune ea oricui, nu neapărat iubitului ei.

     Doamne, mă cutremur! Ăştia doi erau complici chiar sub nasul atâtor persoane: medici, poliţişti... Da, aşa stând lucrurile, Cristi chiar a avut dreptate să se gândească la secătura de Dan. Lucrurile se leagă. Ea a acţionat pe un plan, a eşuat cu somniferele, pentru că m-a găsit Cristi în timp potrivit, şi a trecut el la atac. Viespi, otravă… Ce mai urmează, Dumnezeule?

     Dar dacă e aşa, şi e, sunt aproape convinsă acum, de ce i-a dat avocatei banii? De ce s-a arătat atât de cooperant şi chiar amabil? Nu înţeleg. De ce vrea Dan şi amanta lui să mă omoare? Ce le-am făcut eu oamenilor ăstora? Poate că şi maşina aceea care era gata să mă lovească în ziua în care am plecat la mare are legătură tot cu ei. Cristi s-a interesat de proprietar, dar nu mi-a mai spus nimic. Sunt sigură, însă, că a continuat să facă oarece conexiuni, chiar dacă nu mi-a vorbit despre asta. Nu a vrut să mă influenţeze cu nimic, dar el a făcut mai departe cercetări. Mă rog, el şi colegii lui. Nu putea să stea el cu mâinile în sân. Mai ales după ce i-a spus Ţeapă de mâncarea otrăvită din frigider. De celelalte, poate nu ştie, dar de otravă... Doamne, dar după ce a solicitat analize, Ţeapă chiar mi-a spus că substanţa folosită se găseşte adesea la spitale, pentru subsolurile lor. Răspunsul exista de atunci, dar eu nu-l identificasem. Cât de bine se îmbucă piesele acestui puzzle! Şi cât de oarbă am putut să fiu. Dar barosul care era să-mi cadă în cap? Dumnezeule, şi asta a fost pusă la cale tot de ei. Nu am zărit-o eu pe asistentă în mulţimea de gură cască adunată la faţa locului? Nu m-am grăbit eu de la locul faptei, ca să scap de comentariile ei? Pe care nu le intuiam maliţioase, viclene şi prefăcute, doar că nu-mi plăcea asistenta asta. Mă agasa cu politeţea ei. Mă exaspera cu drăgălăşeniile şi zâmbetul ei. Poate dacă aş fi intrat în vorbă cu ea atunci, mi s-ar fi declanşat vreun senzor şi... Aiurea, nu s-ar fi declanşat nimic. Parcă m-a făcut mama tâmpită. Eu dau, vorba unui cântec, câinilor care mă muşcă să bea apă din pumnii mei, în loc să iau o piatră de pe marginea drumului şi să le retez instinctul de a mă muşca. Dar cum au aruncat ciocanul acela? Ei, ce problemă... Nu poate să fie aşa de greu de explicat, probabil a fost la cineva în blocul ăla şi...

     Dar de unde ştia că eu tocmai urma să trec pe acolo? În afară de Felicia nu ştia nimeni că în ziua aceea mă duc să dau declaraţie la poliţie. Nici măcar Cristi nu ştia... Poate Felicia a vorbit cu rezidentul şi ăsta, nu ştiu, că nu vreau nici să-mi fac păcate şi să greşesc, poate, fără să vrea şi fără să ştie, a comentat cu asistenta. El avea încredere în ea la spital, o considera, într-un fel, mâna lui dreaptă. Profesional, se pare că era, că e, apreciată. După întâmplarea cu somniferele, dacă nu venea el la patul meu să se asigure că totul e bine, venea sigur ea. Nu, nu pot să cred că ar fi şi el implicat. N-ar avea de ce. Probabil că aşa stau lucrurile, pe filiera asta au ajuns informaţiile la asistentă. Poate că, în sfârşit, una dintre cumplitele angoase care m-au chinuit atâta, e pe cale să se rezolve. Am suspectat din prima clipă faptul că Dan a dat şpagă prin spital, ca personalul să se poarte bine cu mine. De unde să ştiu, însă, că asistenta care îmi aranja perna sub cap era chiar amanta lui şi nu trebuise s-o plătească pentru asta? Oricum, nu cu bani...

     Iisuse, sunt copleşită. Cum ar zice Cristi, avem elementele necesare rezolvării cazului. Acum ştim pe ce picior dansăm. Pun mâna pe telefon şi apăs pe numele bărbatului care îşi face şi în clipa asta griji pentru mine, ca să-l sun. Dar opresc în ultima clipă apelul. E el iubitul, prietenul, partenerul, bărbatul, viitorul meu soţ, am dreptul să-l sun la orice oră din zi şi din noapte, şi el nu se supără, mă ascultă şi mă sfătuieşte, indiferent de ce-i spun, dar e aiurea să-l sperii la trei dimineaţa. Mă rog, la el e două, dar tot în crucea nopţii se cheamă că e. Tot din somn îl trezesc... Şi nu e de colea, mai ales că el stă tot timpul cu gândul la ce ar putea să mi se întâmple, să-ţi sune telefonul la o oră de asta. Te îmbolnăveşti de inimă. Ţi se duce spaima la cap. Mai bine aştept să se lumineze şi-l contactez atunci. Acum nu mai poate să se întâmple nimic. Nu mai e mult până în zori, pe de o parte, pe de alta e şi Ţeapă aici, cu mine.

     Bag telefonul în buzunarul pijamalei, ca să-l am aproape dacă, ştiu eu, mă sună iubiţelul meu, şi vreau să mă culc. Mă trage, cum ar zice subinspectorul din dormitorul mic, patul. Mi-e somn. Am muncit mult azi în apartament, ca să terminăm cu totul, ca să nu mai fie nevoie de încă o zi de roboteală. Somnul vine încet, ca hoţii. Pâş, pâş... Îmi apăsă cu degete grele, de pământ, pleoapele şi mă cufundă în vasul de alamă al viselor. Parcă sunt cu Cristi. Nu ştiu unde, nu cunosc locul, dar încerc să-i spun ceva şi el, nu ştiu de ce, nu mă ascultă. Şi nici măcar nu ne jucăm, aşa cum mai facem noi, din când în când, de-a popa şi enoriaşa. Atunci el se prosteşte şi eu mă răsfăţ şi o luăm amândoi alăturea cu drumul.

     Simt, din abisul visului unde mă aflu, cum ceva îmi apasă cu tărie faţa. Nu ştiu ce este, dar senzaţia pe care o simt e cruntă. Nu am mai avut-o niciodată. Mă sufoc. De parcă aerul din încăpere şi din lume nu îmi mai ajunge. Încep să tuşesc, mai ceva ca la cea mai teribilă viroză, şi-mi dau seama că mă sufoc de-a binelea, că nu mai dorm, că nu e o senzaţie cauzată de somn. Că buzele şi nasul îmi sunt în realitate apăsate de o pernă. De-o mână care insistă nebuneşte să-mi ia orice urmă de respiraţie. Cineva e aplecat deasupra patului şi încearcă să mă sufoce. M-astupă – aşa ceva n-am văzut decât în filme - cu perna. Încerc să ţip, dar vocea mi-e gâtuită de apăsare şi neputinţă, încerc să mă feresc, dar mâinile acelea sunt puternice şi nu scap de ele. Nu am tărie, deşi mă străduiesc, să ripostez. Sunt ca paralizată. Mă zvârcolesc fără temei. Mâna aceea îmi apasă nebuneşte faţa. Dacă mai continuă, n-o să mai pot respira. Voi muri. Trece o clipă, fug mai multe, apoi disperarea, pesemne, căci de logică nu poate fi vorba, îmi dă forţă şi-l lovesc pe nemernic cu picioarele în burtă. Durerea îl face să scape perna din mână. Cade. Se prăbuşeşte peste marginea patului cu un icnet şi cu o înjurătură, iar eu mă ridic ca aruncată de arcuri şi încerc să fug. Strig, cred eu suficient de tare, încât să mă audă Ţeapă din camera mică. Dar nu se simte nicio mişcare - greu mai doarme şi băiatul ăsta - şi simt că mă cuprinde disperarea. Când trec pe unde zace bestia, îmi prinde picioarele şi eu pic retezată din goana mea peste unul dintre fotolii. Încerc să strig, dar pumnii nemernicului îmi lovesc, ca pe un sac de box, faţa, umerii, pieptul, abdomenul. Pe unde nimereşte dă... Cu patimă, cu ură, cu forţă, cu nebunie. În gură nu mai am salivă, am gust de sânge, şi simt cum un firicel, cât Prahova când vine mare – aşa îl receptez în clipa asta - mi se strecoară până pe gât şi-mi udă pijamaua. Lumina unui bec de afară bate pieziş şi parte din apartament e luminată de el. Observ că agresorul are chipul acoperit cu un ciorap, dar prin el disting trăsăturile lui Dan, sunt sigură că e el.

     Aş vrea să-i zic ceva, să vorbesc cu el, să încercăm să ne înţelegem. Nu pentru mine, eu am mai primit lovituri de la el, e drept, nu de calibrul acesta, ci pentru viaţa care încă mai susură în interiorul meu. Dar el nu-mi dă voie, nu ştiu dacă şi direct, să deschid gura, căci mă loveşte în continuu. E mai dezlănţuit decât uraganul. Icnesc, gem şi ţip cât mai îmi permit, în atare situaţie, coardele vocale. Înfig, într-o clipă de neatenţie din partea-i, unghiile în obrajii lui. Se fereşte, dar îl apuc, cu puteri de fiară, de păr şi trag prin ciorap, cât să-l doară, dacă nu şi să-l intimidez. Este instinctul de apărare. Este deznădejdea. Este, nu ştiu, poate greşesc, poate nu, Dumnezeu. Nu este forţă. Căci nemernicul mă domină ca putere şi rezistenţă, nu pot să-i fac faţă. Şi când, căsătoriţi fiind, mă pocnea, nu puteam să mă opun. Poate nici nu ştiam s-o fac pe atunci. La cât eram de proastă... Nici nu aveam de ce s-o fac. La cât mă respectam şi mă iubeam pe mine...

     Dar acum şi eu am mai multe de apărat ca atunci când eram căsătoriţi. În pântecele mele e un copil. Copilul lui Cristi... Al bărbatului pe care îl iubesc mai presus ca viaţa. Aşa că, unghiile mele se reped în gâtul brutei şi simt cum îi rămâne pielea sub ele. Mă înjură din nou, birjăreşte, şi ştiu că-l doare. Mă bucur că-l doare. Smuceşte cu ură fotoliul unde zac aruncată şi eu mă prăbuşesc într-o secundă pe parchet. Sub greutatea mea, podeaua duduie şi în zona mijlocului mă năpădesc, de la căzătură, înţepături de ace. Mai devreme ca în minte să mi se cuibărească vreun gând, picioarele lui pornesc spre abdomenul meu şi lovesc fără milă. O dată, de două ori, de multe ori, am pierdut numărul loviturilor. Pun instinctiv mâinile pe burtă, ca să-mi feresc copilul de furia bestiei cu chip acoperit. Nici măcar nu are curaj să mă pocnească, aşa cum ar face un om care nu e laş sau criminal, fără ciorap pe faţă.

     Mă chircesc de durere şi încerc, sfâşiată, să ţip iar. E mai mult un icnet. Prelungit, din cauza ploii de buşituri, la infinit. Şi Ţeapă nu mai vine... N-o fi auzind şi el zgomot, n-o fi auzind cum cade mobila prin casă? Măcar să audă vecinul de dedesubt şi să intervină el... Să cheme poliţia, nu ştiu, să facă ceva. Dar oamenii dorm în puterea nopţii, unii nu aud astfel de zgomote, iar alţii, şi dacă aud, nu se bagă în aşa probleme, căci nu vor complicaţii.

     Sunt lucidă, dureros de lucidă pentru durerile care mă chinuiesc în tot trupul, şi încerc să apuc, aşa lungită cum mă aflu, cu o mână vaza înaltă, cu fire de floarea soarelui în ea, care stă întotdeauna pe parchet, în colţ. Dar nemernicul îmi prinde, nu ştiu dacă din reflex sau de la becul de afară, mişcarea şi sare, cu un râs dement, cu amândouă picioarele peste degetele mele. Ca la coardă. Aşa sare şi nu se mai opreşte. Urlu din toţi rărunchii - cel puţin aşa cred eu, dar probabil că nici plămânii nu mă ajută în clipa asta prea tare -  şi sunt gata să leşin de durere. Îl deranjează că ţip şi mă înşfacă de jos, mai ceva ca pe un sac de cartofi. Mâinile lui îmi strâng braţele ca un cleşte, ca o menghină, de simt că nu mai îmi circulă nici sângele prin vene. Amorţesc. Şi nu se opreşte. Nu-i ajunge cât m-a chinuit. Mă lipeşte de perete şi-şi înfige degetele în gâtul meu. Strânge fără milă şi-mi ia aproape orice urmă de respiraţie. Nefiresc, văd stele albastre, şi verzi şi albe în jurul meu. Ameţesc. Mă sfârşesc. Fuge viaţa din mine. Se scurge orice urmă de vlagă. Pentru prima dată, parcă nu mai pot să suport nimic. Parcă mă lasă definitiv puterile. Sunt gata să mă prăbuşesc ca o cârpă.

     Numai în cărţi şi-n filme învinge binele. În ultima clipă apare de undeva ceva sau cineva care să deturneze forţa răului. În viaţă e altfel. În viaţă maleficul e mai tare. În viaţă, mâinile nemernicului strâng cu gând vădit să-mi curme firul zilelor. Vor izbândi, de data asta, nemernicii: Dan şi amanta lui. Totul e pierdut. Până aici mi-a fost. Şi mie, şi copilaşului meu. Dacă ar fi fost Cristi aici... Cristi... Cel mai minunat om din lume. Când eu nu voi mai fi, când mâinile nebune îşi vor fi atins scopul, alta se va bucura de el şi îl va iubi la fel ca mine. Poate nu la fel, căci simt că la mine în piept e altfel iubirea decât la toţi oamenii, dar îl va iubi mult. El merită. Cristi...

     Ideea cade-n abis, ca un alpinist care nu şi-a prins bine coarda de peretele muntelui, când simt în buzunarul pijamalei telefonul. Brusc, din marea de spaimă şi durere, îşi face loc pe val un gând nebun. Nebun de tot. Atât de nebun, că inima îmi zvâcneşte gata să iasă din lăcaşul ei. Strecor, ca din întâmplare, mâna amorţită de apăsarea tălpilor bestiei, în buzunar. Nici nu pot să îndoi degetele, dar sper nebuneşte să reuşesc să apăs butonul verde de două ori. Prima dată intru în lista cu apeluri, a doua oară telefonul sună. Şi ultimul număr pe care am vrut să-l formez e al lui Cristi. Aşa că...

     ─ Unde sunt banii? – răcneşte prin ciorap gura bestiei.    

     Atunci se întâmplă ceea ce nu mai speram să se întâmple: Ţeapă iese din dormitor, ca să se ducă la baie. Ţip din nou şi mâna străină mi se opreşte iar pe gură şi mă apasă. Îmi dau seama că Ţeapă nu aude. A rămas surd sau ce dracu’ are? El se duce la baie şi atât. Dar, cum avea să-mi spună mai târziu, în clipa aceea a observat prin uşa deschisă nişte umbre nefireşti şi a intrat în sufragerie, pe câmpul de bătaie. Nu ştia ce se întâmplă. Până a apăsat, bezmetic din somn, comutatorul, a durat câteva clipe. Timp suficient pentru nemernicul care mă rezemase de zid, ca să o ia la goană şi să treacă pe lângă Ţeapă, apoi să dea uşa de la intrare de perete şi să fugă.

     Când lumina izbucneşte violent peste întreaga încăpere, subsinpectorul rămâne siderat, cu ochii ţintă la mine. Ţâşneşte ca glonţul după agresor, dar la uşa de la intrare se răzgândeşte. Mă vede tumefiată şi plină de sânge, abia mai ţinându-mă pe picioare, şi realizează că am mare şi grabnică nevoie de ajutor. Abia atunci scoate i-pod-ul din ureche şi-l aruncă pe jos cu obidă. Cu ciudă. Cu revoltă. Adormise, îmi dau seama, cu el în urechi. “Doamne, eu sunt vinovat. Eu sunt vinovat. Eu sunt vinovat”.

     Atât poate să bâiguie. Acum înţeleg ce se întâmplase, de nu auzise nimic din toată încăierarea mea cu nemernicul. Se repede să mă sprijine înainte să mă prăbuşesc, aproape inertă, pe parchet. Mă prinde în braţe şi mă aşează pe canapea. Şi nu ştie să zică nimic, decât că el e vinovat.

     Simt telefonul zbătându-mi-se disperat de şold şi încerc cu voce plăpândă să-i spun lui Ţeapă să-l scoată din buzunar şi să mi-l pună la ureche, pentru că nu mă mai ajută mâinile. El, cu o mâhnire cât Everestul, se supune şi îngrijorarea lui Cristi răzbate vehement de la celălalt capăt:

     ─ Alo... Alo... Iubito, mă auzi? Alo... Ce s-a-ntâmplat? Cătălina... Puiule... Alo...

     Cu un efort disperat, reuşesc să îngaim un da. Vocea mea ştearsă, care răspunde după ceva timp de la apel, îl face să înţeleagă într-o secundă că aici s-a petrecut ceva.

     ─ Ce s-a întâmplat acolo? Eşti bine, iubire? Alo, vorbeşte cu mine! Spune-mi ce s-a întâmplat. Spune-mi că eşti bine.

     Articulez cu greu:

     ─ Sunt... Sunt bine...

     ─ Unde eşti? Spune-mi ceva! Nu mă lăsa aşa! Ce-ai păţit? Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat. Te-a atacat iar idiotul ăla? Eşti singură? Vreau să ştiu cum eşti, dacă eşti bine.

     ─ Lasă, acum sunt bine...

     Un şuvoi de sânge roşu şi cald năvăleşte din mine, ca şi cum aş fi dat drumul la cepul unui butoi, şi-mi ajunge în clipa următoare până în călcâie. Dincolo de ele. În ţesătura canapelei se imprimă repede o dâră nefirească. Şi creşte. Devine pată. Apoi se face baltă. Îmi simt picioarele ude şi cleioase. Parcă am stat cu ele în mâl. Şi pantalonul de la pijama se face cu fiecare secundă mai sângeriu. Musteşte de sânge, se îmbibă tot mai mult. Aproape că-mi pierd cunoştinţa când realizez ce se întâmplă. La telefonul aninat încă de ureche de mâna lui Ţeapă mai reuşesc doar atât să îngaim:

     ─ Cris, puiuţul... 

     El, la mii de kilometri distanţă, a înţeles. Din prima... Simt că se prăbuşeşte în abis, dar nu mai pot să continuu. Nu mai am putere să-l încurajez, nu mai pot să-i spun nimic. Ţeapă vede şi îmi ia telefonul de la ureche:

     ─ Alo, şefu’...

     Cristi urlă de-a binelea, mai ceva ca un lup rănit, împuşcat de o droaie de vânători, încât aud în telefonul meu tot ce spune, şi asta nu s-a mai întâmplat. Îl aud de parcă ar fi la bucătărie, nu în Belgia, la mii de kilometri distanţă:      

     ─ De ce stai, mă, şi te smiorcăi ca prostul, că-ţi rup căpăţâna acuma?! Anunţă biroul, anunţă salvarea, dă alarma... Vreau cea mai completă şi cea mai competentă echipă. Vorbeşte cu comisarul şef. Şi cu Parchetul. Şi mişcă-ţi fundu’ imediat după criminal! El e! Ştii de unde să-l iei. Să-mi zbori ca vântul turbat şi să-l arestezi pe nemernic! Nu ştiu ce faci, nu ştiu cum faci, nu mă interesează dacă încalci toate legile, nu-mi pasă dacă sfidezi Codul Penal, nu mă priveşte dacă te strecori la limita ilegalului, dar îl găseşti şi-n burtă de şarpe şi-l aduci la poliţie. Îl înhaţi de oriunde şi oricum ar fi. Dacă el se face grăunte, tu te faci cioară şi-l înghiţi. Să nu crâcneşti. Într-o oră, îl vreau ţintuit în arest. Ţeapă... Mişcă-te, când îţi spun! Sună-i pe Marius şi pe Adi. Sun-o pe mama.

     Apoi n-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic. N-am mai ştiut nici de mine, nici ce se întâmplă alături. M-am cufundat, ca la începutul verii, când m-a spulberat pur şi simplu bolidul ăla, în beznă neagră şi grea. De parcă pentru întreg pământul s-a stins definitiv, într-o clipă, orice umbră de luminiţă. Şi n-au mai fost nici sori, nici stele... N-a mai fost nimic. Nimic, nimic...

 

 

 

Vizualizări: 80

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ufff! Nu credeam că se vor mai întoarce astfel de clipe. Mă obişnuisem cu binele, cu iubirea, cu jargoane distractive, pentru mine noutăţi. Însă, ca un fost soţ să meargă până acolo încât să poată ucide în asemenea hal femeia lui, fosta lui femeie, nu... Deşi l-am bănuit de la început şi mai pe urmă cu toate încercările de a ucide, voaim să cred că nu e adevărat. Sper să i se înfunde de data aceasta. Şi uite aşa norii tomnatici, mă aştept comă  pun din nou stăpânire pe soarta Cătălinei. Însă de data aceasta are un suflet pereche, asemeni ei.

Mă gândeam să urc sus, - tot ai comis-o, pleonasmul tot l-ai făcut :)) (îl copiasem înainte acestei probleme de viaţă şi de moarte. Acum nu l-aş mai fi scos).

Aştept cu nerăbdare continuarea. Din cauza acţiunii, nici nu poţi să mai gândeşti la valoarea literară a capitolului. Însă, ţin spun că m-a uimit tare scena groazei. Până în ultimul moment am vrut să cred că este un vis urât, un coşmar al femeii...

Sofy, cu apreciere!

Nina, dragă, când să spun că-i tare simpatic Țeapă, uite ce a făcut! Ascultă muzică, auzi! Sunt tare supărată pe el. :)

Am citit cu sufletul la gură. Câtă cruzime, câtă nebunie! Și cât de frumos se așezaseră toate... 

Mi-a plăcut mult și acest episod. 

Cu drag,

Da, Sofy, zici bine: ufffff! Astfel de chestii fac, din păcate, parte din viaţă. Din viaţa Cătălinei, cu siguranţă. Desigur, un personaj, dar cu viaţa lui şi el, personajul. Ce pot să te asigur e că nu mai urmează altă comă. Vin altfel de lucruri la care - sunt gata să bag mâna în foc şi trag nădejde să nu mă ard - chiar nu te aştepţi, dar nu comă. Dacă scena groazei te-a uimit şi te-a impresionat, trebuie să spun că mă bucur. Înseamnă că am punctat cam cum trebuia, tocmai ca să stârnesc astfel de stări. Ai dreptate, am comis-o cu pleonasmul. L-am scăpat. A fugit din condei. Îţi mulţumesc pt atenţia şi justeţea observaţiei. Desigur, nu doar pt astea. Îţi mulţumesc pt tot.   

Sofia Sincă a spus :

Ufff! Nu credeam că se vor mai întoarce astfel de clipe. Mă obişnuisem cu binele, cu iubirea, cu jargoane distractive, pentru mine noutăţi. Însă, ca un fost soţ să meargă până acolo încât să poată ucide în asemenea hal femeia lui, fosta lui femeie, nu... Deşi l-am bănuit de la început şi mai pe urmă cu toate încercările de a ucide, voaim să cred că nu e adevărat. Sper să i se înfunde de data aceasta. Şi uite aşa norii tomnatici, mă aştept comă  pun din nou stăpânire pe soarta Cătălinei. Însă de data aceasta are un suflet pereche, asemeni ei.

Mă gândeam să urc sus, - tot ai comis-o, pleonasmul tot l-ai făcut :)) (îl copiasem înainte acestei probleme de viaţă şi de moarte. Acum nu l-aş mai fi scos).

Aştept cu nerăbdare continuarea. Din cauza acţiunii, nici nu poţi să mai gândeşti la valoarea literară a capitolului. Însă, ţin spun că m-a uimit tare scena groazei. Până în ultimul moment am vrut să cred că este un vis urât, un coşmar al femeii...

Sofy, cu apreciere!

Draga mea Cory, să fiu sinceră, mă bucur dacă ai citit cu sufletul la gură. Şi îţi mulţumesc, ştii tu, pt acest lucru. Şi nu doar, fără îndoială... Ţeapă e, cum îi spune şi numele, cu păcate. Tip simpatic, pitoresc, dar nu uşă de biserică. Şi cine nu ascultă, de câte ori poate, niţică muzică? Lasă, nu mai fi supărată pe el că încearcă să se mai redreseze mai încolo, pe parcurs. Da, scena groazei am vrut să fie de neimaginat. Crudă, nebunească de-a dreptul. O cerea tema romanului. Ai dreptate, lucrurile se aşezaseră frumos. Un pic se mai aşază încă... Apoi... Dar, până atunci, plecăciuni, mulţumiri, bucurii şi bomboane la copii.   

Corina Militaru a spus :

Nina, dragă, când să spun că-i tare simpatic Țeapă, uite ce a făcut! Ascultă muzică, auzi! Sunt tare supărată pe el. :)

Am citit cu sufletul la gură. Câtă cruzime, câtă nebunie! Și cât de frumos se așezaseră toate... 

Mi-a plăcut mult și acest episod. 

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 12 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 12 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor