Fragment 26 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

 

     Nu s-a întâmplat nimic. Nu se întâmplă niciodată nimic. Nu moare omul când vrea el. Nu îi e rău doar pentru că se autosugestionează să-i fie rău. Eu am făcut până acum tot ce mi-a trecut prin cap pentru asta. Şi nu s-a întâmplat nimic. Nici nu mai ştiu ce să fac. Nici nu mai am putere să fac ceva. Doar plâng de ieri întruna. Nu ştiam, nici nu bănuiam că mai am lacrimi să vărs.

     Şi, totuşi, uite că am. Nu aş vrea să plâng de faţă cu Tuţa, dar nu mai mă pot abţine. Plâng cu ea şi fără ea în cameră. Doar mă gândesc la sufletul meu şi-mi vine să orăcăi, ca vitele la tăiere. Doar ce îmi vine în cap cât sunt de singură şi lacrimile se pornesc nestăvilite. Doar ce-mi amintesc suferinţele mele şi nu mai mă pot opri. Felicia n-a venit încă la mine, m-a sunat şi mi-a spus că întârzie un pic, că are ceva de rezolvat, să nu fiu îngrijorată. Are şi ea viaţa ei şi eu am tăbărât pe ea, ca pe unicul reper din viaţa mea. În rest, cine să mai vină? Nu are cine... Dacă afurisitul meu de soţ nu o comitea atât de grav, poate că îl aşteptam pe el. Dacă nu trăiam povestea aceea de dragoste cu Şerban, sigur îl aşteptam cuminte doar pe el. De ce mi-a dat Dumnezeu – sau cum s-o numi puterea asta divină, care ne coordonează paşii, căci uneori nu mai pot să cred! – să trăiesc aşa fericire, dacă nu este dispus să mai mi-o dea niciodată? De ce m-a amăgit doar? De ce mi-a făcut asta? Nu sunt cel mai bun om, cu siguranţă, dar cert nici cel mai rău. De ce m-a pedepsit în felul ăsta? De ce îmi joacă feste? De ce a găsit cu cale să fiu victima unei cacealmale? De ce... De ce... Atâtea de ce-uri...

     Şi sunt atât de singură... A nimănui sunt. Nu-i pasă nimănui de mine. Sunt ca o frunză galbenă desprinsă dintr-un copac veştejit şi nu ştiu încotro să zbor, când vântul mă poartă aiurea. Sunt ca un drum care nu duce nicăieri, mergi pe el şi nu ajungi niciunde. Sunt ca o păpădie pe care o boare o aruncă, la cea mai mică zbatere, în neant. Sunt un hău fără fund, fără capăt, incomensurabil. Sunt o mare de tristeţe şi de oftat. Îmi plânge sufletul. Plâng şi eu odată cu el, ca să-i ţin isonul. Îmi oftează inima. Dacă n-aş ofta, aş muri. Vreau să mor! Dar nu mor... Degeaba n-am mai mâncat nimic, degeaba am fost copleşită de tristeţe, degeaba m-am rugat să mor. Sunt tot aici, în rezerva de spital, în care mă aflu de zile bune. Nu plec nicăieri. Parcă viaţa îmi face în necaz. Mă năpădeşte iar plânsul. Are izvoare nebănuite plânsul ăsta. Până când voi mai putea, oare, să plâng? La un moment dat, va trebui să mă opresc. Dar când? În ce context? Mă înfund cu capul în pernă şi mă cutremur de plâns. Nu mai îmi pasă de nimic. O mână mi se aşează, ca într-o mângâiere, pe umăr. Nu ştiu cine e, nici nu vreau să ştiu. Ce-mi pasă mie cine e? O şoaptă mă atinge ca o zbatere de aripă:

     ─ Ce s-a întâmplat? Ce ai păţit?

     E nemernicul, infatuatul, i-am recunoscut, aşa înfundată în lenjeria patului cum sunt, vocea. Şi parfumul discret, de bărbat puternic. De copoi... A venit să rezolve cazul. Nu mai pot eu de el! Să aştepte el şi cazul lui. Acum nu contez decât eu. Şi eu sufăr. Plâng. Sunt singură. El, vorba Tuţei, n-are decât să se împuşte. Repetă întrebarea. Întrebările... Şi ce? N-am de ce să-i răspund. Nu e mama mea. E doar un pârlit de poliţai, care cercetează un caz. Mă apasă pe umăr cu mâna lui, mare şi puternică. Şi nu vreau să-i simt apăsarea. Mă scutur, ca de viespi, şi îi îndepărtez, aşa culcată cum sunt, cu capul în pernă, mâna. Colega mea găseşte cu cale să-l lămurească:

     ─ Nu ştiu ce are. Plânge de ieri întruna. S-a umflat de plâns. Nici la teveu nu m-a lăsat să ascult. Cred că nu se simte bine.

     ─ Dar ce s-a întâmplat? Medicii ce-au spus?

     ─ I-au zis să nu mai plângă. Dar nu i-a ascultat. Nu vedeţi? Plânge mereu.

     ─ N-au consultat-o? Nu i-au făcut nişte investigaţii mai serioase, dacă se simte rău?

     ─ I-au dat medicamente. Îi dau mereu. Dar nu ştiu ce are, cred că ori se simte rău, ori a păţit ceva. Că prea nu se mai opreşte.

     Îl simt că se aşează lângă mine, pe marginea patului. Iar mă cuprinde cu mâna şi iar mă feresc. Nu vreau să-l văd, nu vreau să-l simt, nu vreau nimic de la omul ăsta.     

     ─ Te rog, îmi spune tot şoptit, vorbeşte cu mine! Te rog, uită-te la mine! Hai să discutăm. Nu vreau să plângi. Nu vreau să te văd aşa. Spune-mi ceva. Spune-mi că sunt idiot. Spune-mi ce vrei tu, dar spune-mi! Te rog, nu mai plânge. Nu pot să te văd cum te cutremuri de plâns. Am greşit cu ceva? Te-am supărat eu? Sunt lângă tine şi vreau să vorbim. Te rog, din suflet te rog...

     Nu, cum să fie lângă mine? Eu sunt doar un caz, o victimă. El a fost la paranghelie aseară. Cu Raluca… Nu a plâns cu mine. Eu am plâns singură. Şi acum tot singură plâng.

     ─ Pot să te ajut cu ceva? Pot să fac ceva pentru tine? Numai să-mi zici şi gata...

     Aiurea, mai bine ar pleca. Să nu sune iar iubita, soţia sau ce e ea, după el.

     ─ Cătălina, spune-mi ce te doare. Spune-mi de ce plângi. Mă auzi? Vorbeşte un inspector principal cu tine, da? Vrei să te bag la sfidarea organului? Nu vrei să vorbeşti cu mine, nu? Pe mine eşti supărată? Eu te-am făcut să suferi? Nu-mi face asta, te rog. Vorbeşte cu mine. Şi eu trebuie să-ţi spun ceva, dar nu pot dacă nu te uiţi la mine.

     Nu-mi pasă. Chiar nu-mi pasă. Poate să facă ce vrea. Nu m-aş mira să mă scoată pe mine vinovată de accidentul meu. Aşa fac alde Garcea...

     ─ Bine. Dacă aşa vrei...

     Nu ştiu ce moşmondeşte pe acolo, căci se aude un oarecare zgomot. Nu ştiu ce face. Aud doar telefonul cum sună. Tresar, la gândul că pe mine mă poate suna cineva, că e mobilul meu. Dar e al lui. E un ţârâit scurt. Un beep. Poate aşteaptă Raluca s-o sune el. Poate că o sună când pleacă de aici. Căci va pleca de îndată. Simt. Ştiu. Îmi spune intuiţia mea infailibilă.

     ─ O să plec. Îţi las alături, pe noptieră, nişte foi. Sunt nişte copii din diferite însemnări, care ar putea să te intereseze. Îţi aduceam cărţile respective, notiţele, referatele, dar sunt prea mari, prea greoaie şi nu vreau să te oboseşti inutil. Am extras eu pentru tine ce era mai important. Sper să-ţi fie de folos. Să nu mai plângi. Chiar dacă nu crezi, nu eşti singură.

     Am simţit iar mâna lui fermă pe umărul meu cutremurat de plâns. Desigur, am păreri, sufăr de plăsmuiri bolnave, căci mi s-a părut că m-a atins altcumva decât o face un poliţist cu victima de al cărei caz se ocupă. Apoi, uşa s-a trântit în urma lui, împinsă de curent. Am ştiut imediat că a plecat. Doar unda de parfum mai persistă discret în încăperea unde miroase, prin excelenţă, a medicamente. A plecat... Dacă ar fi mai insistat... Dar nu a făcut-o. Un poliţist nu se roagă de victima lui. Rezolvă cazul şi gata. Sfârşeşte treaba şi trece la alta.

     Seara târziu, după ce partida de plâns s-a stins încetişor, mi-a sunat mobilul. Cine să fie la ora asta? Nu e Felicia. Nici Dan. Nici altcineva pe care să-l ştiu. Nu cunosc nici numărul care îmi apare pe ecran. S-o fi întâmplat ceva? Dar cu cine? Poate e o greşeală. Rostesc, fără vlagă, un alo scurt.

     ─ Dormeai? Te deranjez? Ce faci, plângăcioaso?

     Rămân, stupefiată, cu telefonul lipit de ureche. Mă ia, cred că din cauza geamului deschis împotriva dorinţei Tuţei, care trage demult la aghioase, cu un tremurat, pe care încerc zadarnic să-l camuflez. Parcă şi dinţii sunt gata s-o ia la trap, din pricina tremurului neaşteptat.

     ─ Mă auzi? Sau tot nu vrei să vorbeşti cu mine?

     ─ Eu vorbesc cu toată lumea.

     ─ Şi cu un amărât de inspector principal?

     ─ Un inspector principal nu poate să fie amărât. E cineva...

     ─ Zici tu? Poate e o părere. N-ai de unde să ştii prin ce trece el.

     ─ În afară de rezolvarea unor cazuri, prin ce să mai treacă?

     ─ Uiţi că e şi el om. Sunt multe cu care se confruntă. De exemplu, cu un suflet zbuciumat şi frământat pe care nu ştie cum să-l împace. Ce poate să facă un inspector, fie el şi principal, când o fată plânge de rupe patul? Să-i pună cătuşele şi s-o ia la secţie?

     ─ E un delict, o ilegalitate să plângi? Am încălcat Codul Penal?

     ─ Nu, nimic din toate astea, atâta timp cât nu produci suferinţă ţie sau altora.

     ─ Mie, n-are importanţă dacă îmi produc. Sunt învăţată cu ea. Şi nu fac niciodată reclamaţie scrisă pentru asta. Altora...

     ─ De alţii nu-ţi pasă? Să ştii că chiar e un delict să faci altora, cu bună ştiinţă, rău.

     ─ Nu înţeleg, pe cine am ofilit cu lacrimile mele?

     ─ Nu vrei să înţelegi. E atât de evident, că oricine altcineva în locul tău ar înţelege.

     ─ Ei, uite, eu nu înţeleg! Nu mă duce capul! De ce naiba m-ai sunat? Şi cine ţi-a dat numărul meu de telefon?

     ─ Eu singur mi l-am dat. Poftim...

     ─ Cum aşa?

     ─ Uite aşa... Am luat azi când plângeai ascunsă în pernă telefonul tău de pe noptieră şi am format numărul meu. A sunat odată şi a fost suficient. Aşa am numărul tău. Ce mai vrei să ştii? Că-ţi spun tot... Dacă tot s-au schimbat rolurile şi tu eşti cea care pune acum întrebări...

     ─ De ce m-ai sunat? Nu mi-am amintit nimic altceva, decât ştii deja, în legătură cu accidentul. Nu am de făcut alte declaraţii.

     ─ Eu, în schimb, am. Eşti gata să asculţi cu atenţie?

     ─ Nu-mi spune că ai dat de cap cazului...

     ─ Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, e aproape adevărat. Foarte curând, sper, să nu mai fii un caz. De fapt, pentru mine nici nu mai eşti. În momentul ăsta nu-ţi mai vorbeşte poliţistul. Am făcut ceea ce trebuia. Era momentul... Cel puţin din două motive, unul dintre ele fiind că, foarte curând, va trebui să plec din oraş şi din ţară. Despre problema cu accidentul, sau ce-o fi fost, vei afla mai multe la momentul oportun, când se vor fi strâns toate dovezile. Se lucrează. Ancheta e în desfăşurare. Acum pentru altceva te-am sunat.

     ─ Ia surprinde-mă! Ia dă-mă pe spate!

     ─ Gând la gând... E tot ce-mi doresc mai mult pe lume. Şi nu mă tenta, că dracu’, cu tot neamul lui, nu face biserici!

     ─ Ce tot spui? Ai băut ceva?

     ─ Da, am băut. Am băut vreo doi litri de vin... Aproape... Şi poate mai beau...

     ─ Doamne... Aşa fac inspectorii principali?

     ─ Aşa fac... Şi ei, şi toţi bărbaţii timizi când vor să prindă un pic de curaj în faţa unei femei deosebite. Şi te-am avertizat că acum nu mai vorbeşti cu poliţistul...

     ─ Eşti timid? Tu?! Ditamai poliţaiul? Mă faci să râd. Şi de ce vrei să-ţi faci curaj? Te pomeneşti că vrei să te arunci de pe bloc...

     ─ În alt hău m-am aruncat, fi-r-ar să fie, fără voia mea... N-am vrut. N-am ştiut. Dar, poate chiar împotriva firii, s-a întâmplat. Şi uite că acum vreau să te iau şi pe tine cu mine. A venit momentul. Să nu fiu singurul care s-a aruncat în gol...

     ─ Chiar că ai băut.

     ─ Nu e niciun secret, ţi-am spus că aşa e.

     ─ De ce m-ai sunat?

     ─ Păi tot asta încerc să-ţi spun şi nu mă laşi. Mă tot dai înapoi. Mă bruiezi, ca pe Europa Liberă, pe vremea lui Ceauşescu. Mă iei cu ale tale şi nu pot să duc o idee până la capăt. Nu mă asculţi. Nu auzi ce zic. O ţii pe-a ta. Mă tot întrerupi, de-mi pierd şi bruma de curaj...

     ─ Raluca nu te aude ce prostii spui?

     ─ Nu. Raluca nu e lângă mine. Şi nu spun prostii. În momentul acesta, chiar nu mai spun prostii. Treaba e limpede... Eu aşa cred... Acuma, dacă tot mi-ai ridicat mingea la plasă, hai să ne lămurim. Raluca e, într-adevăr, prietena mea. Dar nu suntem în tandreţuri chiar aşa de mari şi nu stăm împreună. Nu mai stăm. Am stat o vreme, apoi ne-am despărţit şi când ne-am împăcat, nu am mai locuit împreună. Oricum, nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce spun sau ce fac.

     ─ Asta zic şi eu... Domnule inspector principal... Stop! Ai făcut exces la băutură. Eu nu sunt decât un caz... Poţi să faci ce vrei. Ce-mi spui mie despre relaţia ta? Ce mă priveşte pe mine? Ţi-am cerut eu vreo explicaţie?

     ─ Nu, dar mai bine îmi cereai. Însă, dacă nu ai făcut-o, ţi-o dau eu.

     ─ Nu trebuie. Nu mă interesează absolut deloc vieţile celor cu care mă întretai. Nu mă interesează nici viaţa poliţistului care se ocupă de cazul meu.

     ─ Nu mă asculţi. E exact cum am zis. O iei pe repede înainte şi nu eşti atentă la nuanţe. Bine, nu te interesează. Dar eu vreau să-ţi spun. Şi vreau să mă asculţi.

     ─ Dar eu nu vreau să ştiu nimic. Nu mă priveşte. Asta am învăţat în viaţa asta afurisită: să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Şi, în ce te priveşte, chiar nu-mi fierbe, câtuşi de puţin, porumbul pe foc. Cine sunt eu, să te iau la refec în legătură cu amănuntele din viaţa ta? Ţi se pare că am schimbat registrul şi eu sunt anchetatorul, ca să-mi dai detalii reliefante? Sau mă iei drept cineva de la linia de inimi rănite? Nu mi se pare firesc să te spovedeşti în faţa mea. Cine sunt eu ca să faci asta? Popa?

     ─ Deocamdată, nu. Dar nu se ştie niciodată. Acum Popa sunt doar eu. E foarte greu să vorbească omul cu tine. N-am păţit niciodată aşa ceva. Şi nu m-am dat ieri jos din copac. Sau, cum spunea Zaharia Stancu, nu sunt făcut nici eu cu degetul... Al dracului drac! Mă faci să mă fâstâcesc, să-mi uit ideile, să spun prostii, să nu mai ştiu ce vorbesc. Şi la 17 ani eram mai sigur pe mine şi mai coerent ca acum. Te joci cu mine.

     ─ Eu?! Ce-am făcut? Ce ţi-am făcut?

     ─ Nu se poate să nu ştii ce mi-ai făcut. Nu se poate să nu fi remarcat. Nu se poate să nu fi mirosit... Eşti femeie şi, pe deasupra, deşteaptă... Ai băgat din prima de seamă ce mi-ai făcut.

     ─ Hai, că am vorbit foarte mult! Să ne oprim...

     ─ Nu, nu am vorbit deloc... Deloc... N-am apucat să spun nimic. Degeaba mi-am făcut eu un plan, degeaba mi-am pregătit un discurs... Degeaba m-am uitat în oglindă şi am repetat, ca actorii pentru o piesă de teatru, încercând să memorez ideile principale. Mă gândeam că eu vorbesc şi tu asculţi. Dar nu, tu nu vrei să mă laşi să spun ce am de spus. Şi vreau să vorbim. Vreau să te aud. Vreau să nu te mai aprinzi aşa. Vreau să mă asculţi.

     ─ Ce pot să vorbească un poliţist şi o victimă dintr-un caz de care se ocupă primul? Dacă nu e despre accidentul ăla...

     ─ În primul rând, căci văd că tot amesteci lucrurile, tu nu eşti victima mea. Aşa cum nici eu nu sunt agresorul tău. Şi nici măcar nu-ţi mai împuie capul la ora asta anchetatorul cu care ai mai vorbit. Ei, bine, nu vreau să menţionez aici şi acum nicio virgulă despre niciun accident. Oricum, nu despre accidentul tău! Nici vorbă, îţi repet, despre niciun accident. Dar va trebui să taci şi să mă asculţi. De ce te temi atâta? De ce fugi? De ce eşti total ostilă unei discuţii? Te avertizez, nu te doare nicăieri şi niciunde, dacă vorbim. Nu te muşc. Sunt paşnic. N-ai văzut că de la începutul acestei discuţii am arborat drapelul alb? Am crezut că putem vorbi şi despre altceva. Ca de pildă despre Mihai Viteazul şi ce s-a întâmplat în timpul vieţii sale.

     ─ Şi în timpul vieţii mele. Căci eu numai atunci, când am poposit în timpul domnitorului, am trăit.

     ─ Aşa vrei tu să crezi. Aşa vrei tu să fie. Dar chiar acum când te cerţi cu mine, trăieşti. Pulsează sângele în tine. Mintea zburdă neostenită, inima bate. Eşti vie, ai oameni care vor să fie lângă tine, vezi luna, admiri copacii. Trăieşti... Oricât ai nega, trăieşti. Acum şi aici. Dar, mă rog, acum nu vreau să avansez prea mult pe terenul ăsta. Mă tem de mine ascunse prin hăţişuri.

     ─ Zi despre ce este vorba...

     ─ Off... Da’ parcă mai ştiu? La cât m-ai învârtit... La cât mă derutezi... Şi la cât mă abureşti... Nu numai că nu mai ţin frâul calului, dar nici nu mai ştiu unde e capul şi unde coada armăsarului. Spune-mi ce faci.

     ─ Ce să fac? Trăiesc... Îmi bate inima, mi se urcă sângele la cap, năvăleşte adrenalina în mine, creşte colesterolul când vorbesc cu tine... La ce tupeu de poliţist ai... Şi eu de colo: doar n-oi fi vrând să ai unul de îngeraş... Sau de fată mare, neprihănită, bună de dus la altar.

     ─ De ce ai plâns azi toată ziua?

     ─ Întrebarea asta face parte din interogatoriul de anchetă? Ce-ţi pasă ţie de ce am plâns?

     ─ O fi culmea, nu ştiu, dar îmi pasă al dracului. Chiar îmi pasă! Îmi pasă mai mult decât crezi tu şi mai mult decât aş vrea eu. Îmi pasă împotriva oricărei logici şi evidenţe. Am ajuns să stau, zi, noapte, cu gândul la tine, mai ceva ca la sfintele moaşte de la Biserica Sfântul Gheorghe. Spune-mi de ce plângeai.

     ─ Să-i răspund lui Zamolxis, căci altminteri nu mai am linişte! Pentru că nu-mi găsesc locul. Pentru că vreau să fiu altundeva. Pentru că nu-mi e bine aici. Pentru că nu am pe nimeni. Sunt al naibii de singură. N-am mamă, nici tată, nici fraţi, niciun fel de rude. Aveam un soţ şi s-a dovedit că nici el nu era al meu. Acum nu mai am nimic. Îmi fuge pământul de sub picioare. Se cască şi mă înghite. De parcă aş fi o frunză bătută de toamna brumărie. Îmi pun întrebări, simt, caut răspunsuri. Dar nu e suficient. Mă uit la Tuţa şi la alte bolnave de pe secţie. În permanenţă le vizitează cineva: copii, bărbaţi, soacre, părinţi, cumnate, surori, naşi, fini... Un întreg regiment. O adevărată hoardă. Şi spun asta fără pic de maliţiozitate. La mine nu vine nimeni. În afară de Felicia...

     ─ Eu sunt nimeni?

     ─ Tu vii cu treabă.

     ─ Aha... Am înţeles. Şi ieri după ce am plecat de la tine, de ce te-ai pus pe plâns? Tot din cauza asta pe care mi-ai spus-o acum?

     ─ Tot...

     ─ Mă gândeam că ai plâns şi pentru că m-a sunat Raluca...

     ─ Şi de ce naiba mă interesează pe mine cine te sună pe tine? Poate să te sune şi Sfânta Sofia. Eşti tatăl meu sau ce? Eşti obiectiv de interes naţional? Eşti Muzeul de Artă? Ai o părere prea bună despre tine...

     ─ Uite aşa mă încurci. Dar m-am prins de tactica ta... Pui măcar două întrebări, eu îţi răspund la ultima şi celelalte răspunsuri se pierd. Şi e păcat să nu-ţi răspund la toate, căci pot şi vreau să-ţi răspund. Cer, prin urmare, dreptul la cuvânt. Aşa că, acum să nu mai spui nimic. Vei primi răspunsuri. Să asculţi în telefon şi să mă laşi să vorbesc.

     ─ Eu zic să închidem şi să ne culcăm. E târziu...

     ─ Zici tu? Să ne culcăm? Noi, amândoi? În clipa asta? Ai grijă ce-ţi doreşti, că Dumnezeu îţi dă! E treabă dovedită. Dacă mai zici odată, acum aterizez la spital şi intru în rezerva ta. Şi mai zici că nu te joci cu mine...

     ─ Unde eşti?

     ─ Te temi, nu? Sunt acasă la mine. Ascult muzică şi am încă un pahar cu vin în faţă. Dar dacă vrei, pot să vin la spital, la tine, mintenaş.

     ─ De parcă spitalul e maidan... Crezi că se intră aici ca în gară?

     ─ Mă stârneşti, nu? Păi eu vând bilete în gară şi nu sunt în stare să ajung până la tine acum sau în orice alt moment? Dar nu vreau să mă folosesc de acest atu, că lucrez adicătelea la poliţie. Doamne, ce mă faci să spun! Ce ajungem să vorbim! Dacă îţi zic că mă ameţeşti de cap, nu mă crezi... Dar acum gata. Am consimţit deopotrivă, da? Eu vorbesc şi tu asculţi. Nu mai spui nimic, nu închizi telefonul, doar asculţi. Da? Promiţi? Nu te aud.

     ─ Bine, promit. Ce să mai zic?

     ─ Nimic, ţi-am spus să nu mai zici nimic... Ok... Ce mai divagaţii, ce mai complicaţii, ce-am mai luat-o prin şanţ şi pe lângă drum. Şi te sunasem doar ca să-ţi spun, simplu ca bună ziua, că - ţi-ai dat seama - m-am îndrăgostit de tine. Să nu închizi! Ai promis... Probabil că nu-ţi voi mai spune niciodată ce îţi spun acum, căci nu sunt prinţul penibilului şi regele ridicolului, oricât de mari ar fi sentimentele, dar acum lasă-mă să vorbesc. Nu intenţionam să-ţi spun toate aceste lucruri la telefon. Dar azi, când m-am hotărât să-ţi vorbesc, te cutremurai de plâns. Şi am tăcut. Însă, trebuie neîndoios să vorbim. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Dar m-am pomenit prins în mii de fire încâlcite, care duc, de oriunde aş apuca-o, către tine. Chiar din noaptea accidentului tău s-a petrecut ceva ciudat. A fost ca şi cum te cunoşteam de undeva, ca şi cum te ştiam de demult, de o sută, de o mie de ani. Eram la spital, la urgenţe, în noaptea aceea, că poate te gândeşti că spun verzi şi uscate. Abia venisem de la mare şi mă simţeam cumplit de rău. Ameţeam, aveam stare de vomă, aproape că mi-am pierdut cunoştinţa la volan de vreo două ori, pe drum. Am lăsat-o pe Raluca acasă la ea, că-i era somn şi am venit la spital, la urgenţe, să mă vadă un medic.

     ─ Singur ai venit?

     ─ Singur... Mă gândeam că mâncasem ceva şi îmi picase greu. Aşteptam pe hol, la interne, să-mi vină rândul. Era aproape trei dimineaţa, dar era aglomeraţie mare. Poate era din cauza faptului că fusese furtuna aceea infernală, cumplită, cum nu am mai văzut. Avuseseră loc multe accidente rutiere, din cauza beznei nemaivăzute, dar şi de alt fel. Căzuseră copaci peste case, peste străzi, peste oameni. Zburaseră acoperişurile pe maşini. Fulgerele făcuseră şi ele victime. Unii dintre cei aduşi mai trăiau încă, alţii erau definitiv fără suflare. Despre unii nici măcar nu se ştia ce au păţit. Era şi cazul unei femei între două vârste, găsite în zona Ienăchiţă Văcărescu. Era zdrobită toată, era zdrelită de tot. Nu se ştia dacă o maşină sau altceva îi făcuse asta. Ea murise şi nu mai putea să spună nimic. Nu avea acte, nu avea nimic după care ar fi putut fi identificată. Doctorul de la urgenţe a concluzionat, când a văzut-o, că a căzut vreun copac peste ea, şi a fost trimisă la morga. Apoi alt caz şi altul au intrat în atenţia medicilor. Salvările veneau fără încetare. Era un du-te vino de nedescris. Cei care veneau pe picioarele lor, ca mine, cum a zis o asistentă, aşteptau mai mult, căci aveau prioritate cei aduşi cu ambulanţa. Aproape că ajunsesem şi eu în faţă şi eram gata să intru, când a venit altă salvare. Brancardierii au coborât repede o targă şi pe targă se afla o tânără. Am văzut-o bine. I-am luat seama pe îndelete. Căci parcă se încurcaseră rotiţele în tot acel angrenaj al maşinăriei de spital. Nu ştiau unde s-o ducă, la chirurgie sau la interne. Avea răni pe tot corpul, era plină de sânge, fusese teribil de tare lovită şi la cap. Era nemişcată şi am crezut că e moartă. Nu mă impresionează un astfel de caz, am văzut, prin prisma meseriei, multe de acest fel şi chiar mai groaznice. Chiar în acel timp de aşteptare pe holul spitalului văzusem fel de fel de situaţii. Dar atunci, când am privit-o pe tânăra de pe targă, s-a întâmplat ceva. Un al nu ştiu câtelea simţ mă îndemna, aşa neputincioasă şi însângerată cum era, să o privesc. Au băgat-o în cabinet, la interne, au scos-o, au lăsat-o pe hol, în sala de aşteptare. Abia peste vreo zece minute au dus-o la chirurgie şi de acolo la neurochirurgie. Poate pentru că aşa e sistemul medical la noi. Mi-am amintit şi de „Moartea domnului Lăzărescu” cu acest prilej. Poate şi pentru că era singură, nu avea niciun aparţinător. Dar, în cele zece minute, m-am învârtit pe lângă ea şi am privit-o intens. Şi cu cât o priveam mai mult, cu atât mă cuprindeau fiorii. Parcă, nu ştiu de unde şi cum, o ştiam pe femeia aceea. M-am gândit că o cunoşteam de undeva şi memoria îmi joacă feste. De aceea, i-am făcut poze cu telefonul, hotărât fiind ca mai târziu să încerc să-mi amintesc de unde o ştiu. Nu era o problemă de interes naţional, dar mă obseda. Trebuia să ştiu cine e. Să înţeleg de ce îmi părea cunoscută. De ce nu mă impresionase niciun alt caz dintre cele care s-au tot perindat pe la urgenţe? Şi fuseseră, slavă Domnului, destule, că m-au cântat cucii şi ciocârliile pe holul ăla. Era ceva, un magnetism, în femeia aceea. Aşa neputincioasă cum se afla pe targa abandonată de infirmieri, degaja o undă stranie către mine. A deschis de vreo două ori ochii, în timp ce era pe hol şi aştepta să se ocupe cineva de ea. Dar nu era conştientă. Iar ochii ei erau cum nu mai văzusem. Verzi şi mari. Am avut impresia că nici nu plecasem de la mare. Parcă mă ţintuiau încă acolo, pe ţărm. Tot chipul ei era altfel de cum sunt toate chipurile. Nu ştiu să spun în ce fel, căci avea tot două buze, doi obraji şi doi ochi. Şi era tumefiată, plină de sânge, palidă, de parcă se trăgea din neamul lumânărilor galbene. Dar nu puteam să-mi desprind privirile de chipul acela. Când infirmierii au dus-o la chirurgie, m-am dus după ei, deşi îmi venise rândul să intru la interne, să mă consulte medicul. M-am legitimat şi am cerut detalii. Nu le avea nimeni. Fusese găsită căzută fără cunoştinţă, pe trotuar, de un taximetrist. Acesta a vrut întâi să o aducă el la spital, apoi s-a gândit că are nevoie de îngrijire medicală şi a chemat salvarea. De la chirurgie, tânăra a fost dusă la neurochirurgie. Lovitura de la cap se vădea mai gravă decât toate celelalte. Noroc aici că mergea tomograful. Mi s-a spus că fusese stricat cu câteva zile înainte. Şi bună parte din timp e stricat. M-am dus cu ea, cu tânăra aceea, sus, la etaj, unde a fost băgată imediat în operaţie. Am stat acolo pe un calorifer vreo două ore, poate mai mult, poate mai puţin, nu mai ştiu, căci am pierdut noţiunea timpului, până când s-a încheiat intervenţia chirurgicală. La final, ea trăia încă. Dar medicul mi-a spus că nu ştie ce şanse are, avusese nişte fracturi craniene înfundate, extrem de periculoase. Îi scosese fărâme de os din creier şi nu putea garanta nimic. Am plecat cu un sentiment ciudat. Parcă lăsasem pe cineva drag, foarte drag în spital. Şi, totuşi nu o cunoşteam pe femeia aceea. M-am dus acasă şi am descărcat, a fost primul lucru pe care l-am făcut, fotografiile de pe telefon în calculator şi m-am uitat la ele minute în şir, în speranţa că, la un moment dat, trebuie, nu se poate, să ştiu cine e acea tânără. Am studiat fiecare detaliu, am analizat fiecare amănunt. Degeaba. Nu o mai văzusem niciodată, nu o întâlnisem niciodată. Am reluat în minte zeci de cazuri, sute de întâlniri întâmplătoare... De regulă, memoria îmi este prietenă. Nu mă lasă, când am nevoie de ea. Dar pe fata din spital, oricât mă chinuiam să-mi amintesc, nu o cunoşteam. Şi totuşi... Era straniu, totul în mine mă durea ca şi cum o ştiam, totul mă atenţiona că o mai întâlnisem. Ba, mai mult de atât, cu femeia aceea care zăcuse pe targă avusesem o relaţie specială. Nu ştiam cum, nici când, nici ce fel de relaţie. Mi-am spart creierii în bucăţi încercând să pricep. Zadarnic... Poate e ciudat, dar mi-am dat seama câteva ore mai târziu că, până la urmă, nu mai apucasem să intru la medicul de la urgenţe, să vadă ce am. Dar nici rău nu mai îmi era. Trecuse de la sine, din clipa în care o văzusem pe fata aceea. Am început special cu asta, de fapt, cronologic vorbind, ăsta şi este începutul, pentru că m-am gândit că vrei să ştii cum ai ajuns la spital. Ai înţeles, nu? Tu erai tânăra aceea despre care ţi-am vorbit... Mai eşti la telefon?

     Îmi prinsesem gura cu palma şi mă strângeam, de să mă sufoc, de minute bune. Parcă retrăisem din povestire episodul acela, deşi personal, nu îmi aminteam nimic. Eram mai mult decât năucă. Bulversată de-a dreptul!

     ─ Cătălina, mai eşti la telefon? Alo... Alo... 

     ─ Mai sunt... am murmurat.

     ─ Eşti bine, da?

     ─ Sunt. Ce crezi că s-ar fi putut întâmpla dintr-o simplă povestire?

     ─ Nu ştiu, am întrebat.

     ─ Stai liniştit, nu am eu norocul să plec din timpul ăsta într-altul. Am mai jucat cartea senzaţiilor tari şi nu s-a întâmplat nimic. Sunt condamnată să rămân. 

     ─ Eu vreau să rămâi. Mă bucur că eşti aici şi nu vreau să mai pleci.

     ─ Continuă, dacă mai este o continuare.

     ─ M-am dus chiar a doua zi la serviciu, deşi eram încă în concediu, şi m-am interesat de cele întâmplate. Am vrut să mă ocup eu de caz şi l-am luat. În prima zi, eu, de la investigaţii criminale, dar şi un coleg de la rutieră, am şi poposit la spital. Erai în stare gravă. Apoi eu am venit în fiecare zi, cu credinţa că te vei trezi. Dar parcă, pe zi ce trecea, medicii erau tot mai sceptici, tot mai puţin încrezători. Nu se întrevedea nicio speranţă de supravieţuire în ceea ce te privea. Era ca şi cum nu voiai să scapi. Parcă, într-adevăr, voiai să mori. Am citit o grămadă de articole medicale, încercând să înţeleg. Şi forţa era în tine. Numai tu puteai să-ţi revii. Doar Dumnezeu putea să facă un miracol. L-am rugat să facă unul. Medicii îşi făcuseră partea lor de treabă. Chiar mi-a şi spus unul, la un moment dat, crezând că sunt soţul tău, că dacă Divinitatea vrea... Dar nici el nu credea ce spune. Am aflat, citind tot felul de materiale, tot felul de lucruri ciudate. De exemplu, un tip aflat în comă s-a trezit după vreo câteva săptămâni, nu mai reţin câte, pe fondul fumului de ţigară. Două asistente se băgaseră, ferindu-se de şefi şi pacienţi, să fumeze câte o ţigară la terapie intensivă, unde nu era decât ăla aflat în comă. Căci, ziceau ele, nu deranjau pe nimeni, nu le ştia nimeni, nu le sâcâia nimeni. Şi, deodată, bolnavul a început să tuşească de la tutun. Şi a tuşit, până a venit tot spitalul la patul lui şi s-a minunat de aşa chestie. Omul îşi revenise din comă. Asistentele se temeau de repercusiuni, dar cui îi mai păsa că fumaseră ele la terapie intensivă? M-am rugat să ţi se întâmple şi ţie un lucru similar. Dar când vedeam feţele lungi ale doctorilor, mă întrebam dacă există minuni pe lume. În ziua în care te-ai trezit, eram plecat din oraş şi nu am ajuns la spital. Nu ştiam nimic, când am intrat a doua zi la terapie intensivă. Când am văzut patul în care stătuseşi trei săptămâni, gol, am îngheţat. Mi-a fugit sângele din vene şi culoarea din obraji. Am simţit că mă sufoc, că-mi vine rău. Dar l-am văzut pe soţul tău ieşind, oarecum liniştit, dintr-o rezervă. Nu l-am întrebat, deşi aş fi putut s-o fac, nimic. Nu-l întrebasem prea multe nici despre accident. Nu era momentul. Când te-am descoperit plină de bandaje, dar cu ochii vii, scânteietori, deşi înfundaţi în orbite, am ştiut că s-a întâmplat o minune. Apoi, vorbind cu tine, mi-ai plăcut şi mai mult. Am simţit, şi nu credeam că mă înşel, că vin semnale şi dinspre tine. Pentru că am fost convins de asta, m-am apucat să-ţi vorbesc astfel. M-am lăsat copleşit şi...

     Eu eram încă şi mai copleşită. Dar o aşa stare nu trebuie să pună stăpânire pe mine. Nu pot să permit una ca asta! Am trăit doar odată un astfel de sentiment, cu Şerban, şi nu am de gând să-l trag la xerox cu altcineva. Cu nimeni!

     ─ Stai o secundă, aproape că am ţipat în telefon. Semnale zici? Atunci să ne lămurim. Sunt cel puţin două motive pentru care o astfel de discuţie nu trebuie să mai aibă loc niciodată între noi doi. Unu: sunt măritată. Încă sunt măritată... Nu ştiu ce voi face mai departe, dar nu vreau să fiu influenţată în privinţa deciziei mele de niciun alt factor din afară, indiferent de ce natură ar fi el. Doi: tu eşti poliţistul, eu victima. Chiar dacă nu sunt victima ta, cum mi-ai zis. E ca şi cum ar fi vorba de doctor şi pacientă, profesor şi elevă, avocat şi client. Eu aşa cred şi nu vreau să încurcăm lucrurile. Apreciez tot ce mi-ai spus, tot ce ai făcut şi ce faci, dar nu vreau să mai avem niciodată o astfel de discuţie. Nici apropouri, nici vorbe în doi peri, nici aluzii. Nimic! Dacă e mai bine pentru o viitoare relaţie între noi, bazată strict pe considerentul... cum să zic... tot victimă – poliţist îmi vine să zic, renunţăm să ne tutuim. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, există şi un al treilea motiv, pentru care nu avem voie să vorbim aşa. Vrei să-l afli?

     ─ Sigur, de ce nu?

     ─ Am să fiu sinceră. Nu vreau să-mi multiplic dragostea. Am iubit un bărbat. Am simţit pentru el o nebunie de sentimente. O adevărată simfonie... Sper să mă întorc la el într-o zi. Dacă acest lucru se va întâmpla, nu vreau ca sentimentele acelea să fie alterate. Nu vreau să stric şi nici să schimb nimic din ceea ce simt. Vreau să rămână la fel. Eu vreau să rămân la fel. Nu vreau să te mint, nu vreau să vezi semnale unde nu sunt, nu vreau să înţelegi greşit vreun gest sau vreo vorbă de-a mea. O vreme, până vei rezolva cazul, presupun că drumurile noastre se vor mai intersecta. Şi îmi doresc ca lucrurile să fie clare. Lămurite. Transparente. Edificate.

     ─ Ok, am înţeles. Ţi-am spus de la început că, dacă predic în van, nu voi mai aborda niciodată subiectul. Sunt bărbat, nu glugă de coceni. Îţi mulţumesc că m-ai oprit acum, înainte de a pica şi mai mult în ridicol. Ok... 

     O tăcere grea, ca pământul reavăn de pe morminte, se auzi deodată. O clipă, două... Apoi, inima îmi bubui cu mai multă putere decât tunurile din Navarone. Nu ştiam ce să zic. Nici el nu ştia. Şi când mă pregăteam să bat oarecum în retragere, s-a auzit vocea lui:

     ─ Nu v-am întrebat: aţi apucat să vă uitaţi pe textele cu Mihai Viteazul? E ceea ce vă trebuie, ceea ce vă interesează?

     De ce naiba mi se gâtuie afurisita asta de respiraţie? De ce mi se urcă sufletul pe vârful limbii şi stă să iasă, să se ducă? De ce vreau să-mi fi muşcat buzele, până la sânge, înainte de a fi apucat să vorbesc? Dar poate că-i e, că ne e, mai uşor aşa. Şi răspund:

     ─ Nu, nu le-am citit. Dar vă mulţumesc. Le voi citi.

     ─ Ok... Vreau să primiţi scuzele mele pentru ce-am spus mai devreme. Şi să uitaţi toate vorbele fără noimă pe care le-am spus. Când veţi ieşi din spital, vreau să vă rog să treceţi pe la poliţie ca să daţi o declaraţie. Aşa e procedura. Se va ocupa un coleg de dumneavoastră. Vă va spune el ce trebuie să faceţi. 

     ─ Un coleg? Cum aşa?

     ─ Aşa cum am încercat să vă tot spun, eu, chiar în dimineaţa asta... adică ieri, că mă gândesc că deja azi e mâine, am predat cazul altcuiva, apoi voi pleca pentru o vreme din oraş. Dar colegii mei îşi vor da tot interesul şi vor trata cazul cu maximă seriozitate. Să vă însănătoşiţi grabnic. Vă doresc noapte bună!

     Şi nu s-a mai auzit, nici în eter, nici în rezervă, nimic. A fost ca şi când, pentru o vreme, s-a sfârşit, irevocabil, lumea. În noaptea aceea am murit încet de o mie de ori.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Şi cât ţine, în mod firesc, o noapte? Cât poate să ţină? Nu mai mult de câteva ore. Nu mai mult de-un an. Nu mai mult de-o viaţă. Dar noaptea aceasta în care m-am cufundat eu acum, nu ştiu de când şi nu ştiu nici cum, pare fără sfârşit. Nu are nicio logică. Şi nu înţeleg. Nu seamănă cu nicio noapte dintre cele pe care le-am mai trăit. Şi nu mă dumiresc. Noaptea aceasta, despre care nici nu ştiu dacă e noapte, de fapt, parcă nu se mai sfârşeşte. Orbecăiesc... Nu cunosc locuri, nu cunosc oameni. „Aşa domn să aibă ţara asta!” – oftează care mai ici, care mai colo câte unul, privind spre bărbatul înalt şi puternic, pe care domnul adevărat vrea să-l sortească pieirii, tocmai pentru că oamenii îl plac, îl iubesc. El simte primejdia, simte necazul şi fuge să caute sprijin la fratele mamei, Iani Cantacuzino. Dar vodă nu stă cu mâinile în sân şi oamenii lui îl prind, aproape de hotare, de unde îl aduc la osânda la moarte, la Bucureşti, sortită de Alexandru cel Rău, domnul ţării. Şi el, trecând spre locul de descăpăţânare, prin dreptul Bisericii Albe, dintre călăi, s-a rugat de-un răgaz la biserică, de-o lumânare. La cine a înălţat el acolo, în sfântul lăcaş rugăciune, la Dumnezeu au la Satana, e greu de spus. Căci, câteva clipite mai încolo, în loc să lovească, aşa cum făcea mereu, cu sete, călăul cel cu barda-n mână s-a speriat de privirea cumplită şi liniştită totodată pe care a descoperit-o sub chica neagră de păr şi a luat-o la sănătoasa. Spun unii că s-a rugat pentru o minune. Şi mai spun că a juruit să înalţe, dacă minunea-i gata, în locul acela sfântă mănăstire. Şi, la fel, spun unii că mulţimea adunată în locul acela s-a rugat, văzând aşa întâmplare fără seamăn, de iertăciune pentru el. Şi vodă, prin voia Domnului, a îngăduit iertare. Cinci ani mai târziu, în locul de închinăciune, apărea biserică mare şi frumoasă pe Dealul Spirei. La ceas de seară, când bătea toaca în clopotniţă, el era de multă vreme mai mare peste toate dregătoriile şi toţi dregătorii, în locul domnului pe care poporul l-a numit cel Rău. Avea sabie, primise un steag, dar nu era pe deplin mulţumit. Era încă la mâna turcului. El şi alte multe mii de creştini de pe aici şi de pe aiurea. Până în Ţara Nemţească bătea puterea osmanlâului. Transilvania era, prin Sigismund Batori, condusă tot de turc. În Moldova, Aron nu sclipea prin vitejie. Şi omul care să lovească semiluna în toată splendoarea ei, nu se ivea. Degeaba se făceau planuri, degeaba se punea de-o cruciadă, nimeni nu oprea, din spăimoşenie sau comoditate, pecinginea otomană. Iar Sinan Paşa galopa, fără oprelişti, cu iataganu-n dinţi, până spre inima Europei, pe care voia s-o cuprindă şi s-o sfarme în palma sa. El suferea. Voia libertate. Voia putere. Voia un singur hotar. Îşi plimba paşii prin târguri şi pe moşii şi se gândea. În neantul nopţii aceleia din care nu pot să mă ridic, îl văd cum se încruntă, cum rumegă idei. Decide că poate. Hotărăşte că el e omul. Şi, pe tăcutelea, adună armie. Cheamă oşteni. Trimite solii. Ceilalţi ezită. Se tem. Nu vor să pună osul la bătaie. El ştie asta. Ştie şi că nu e altă cale. El nu vrea să-şi încline spatele. Ştie că trebuie, mai mult ca niciodată, să lupte. Lupta poate să însemne libertate. Unire. Forţă. Dar şi moarte. Şi şi-a semnat, fără să cârmească, hrisovul destinului. Şi-a înscris, de bună voie, pe suflet osânda. Mă căznesc să-l recunosc pe bărbatul acesta. L-am mai văzut undeva. Îl ştiu, cu siguranţă, de prin vreun loc. Are încrustată pe chip o mândrie pe care n-o mai are alt bărbat. Unde am mai văzut-o? Unde am mai aflat-o? De unde o cunosc?  Şi vocea lui ca de tunet dezlănţuit... Unde am mai auzit-o? Strigă din nou că nu poate să plătească haraciul, dar nu o recunosc. E mânie şi neputinţă în ea. Şi un pic de şiretenie e. Se leagă în faţa lui Sigismund că se închină, şi el, şi ţara. Dar ştie că se leagă doar ca să primească ajutor. Că nu se leagă drept. Are nevoie de oameni. Şi, din Transilvania iau calea către el vreo două mii de oşteni. Zarvă. Limbi şi dialecte multe. Vorbe neînţelese, ca la Turnul Babel. Priviri hulpave. Ochi lacomi. Un puhoi de oameni se revarsă peste cămătari şi o mare de sânge udă, până în genuni, pământul ţării. Nici picior, nici fes de turcalete n-a rămas în tot ţinutul. Şi, cum miriştii uscate doar o pală de vânt îi trebuie ca să fie pârjolită cu totul, a lovit cu oaste voinică peste Dunăre. Plivea ogorul de buruieni. Sabia taie, buzduganul scapără, pustiirea se întinde peste flamura verde. Miroase a moarte în tot Stambulul. Buzeştii lovesc aprig în turcime. Anatema curge peste ea. Iadul s-a mutat pe pământ. Dar ce caut eu în acest buluc? Nu mă văd. Nu mă simt. Nu ştiu unde sunt. Cine sunt. Nu-mi aduc aminte, nu ştiu nici cine e acest bărbat. Îl văd doar cât de năprasnic este. Şi cât de cumplit loveşte. Sigismund se făleşte fără merite. El vrea îngenuncherea lui şi a întregii tălpi a ţării, precum iobagii din Transilvania. Blestematul ghiaur să moară! Potopul se înfruntă cu pârjolul. Nu mai ştii care răzbeşte mai tare. Iar Sigismund e ginerică şi dănţuieşte în mijlocul invitaţilor. Baza pe oastea pământeană şi mercenari. Şi o minune, împletită cu un pic de zvâc, pe podul de bârne de peste apa Neajlovului. Vuia totul. Vuiam şi eu. Aş vrea să înţeleg ce se întâmplă şi ce fac eu aici, în mijlocul morţii. Iureşul acesta nu-mi e cunoscut. Nu l-am gustat în niciuna dintre zilele mele. Şi el... El croieşte drum cu securea şi trece înainte. Mereu trece înainte. Mlaştina e plină de sânge. Din leşuri s-a făcut peste apă pod. Sinan se prăbuşeşte şi turcimea fuge ca dracul de tămâie. Se teme de oastea dezlănţuită ca furtuna în zi de vară, dar se teme şi de el, mai ales de el, de bărbatul acesta cu privirea cruntă şi aprigă. La fel ca acel călău de mai devreme, turcimea fuge îngrozită de uitătura lui. E suficient să-i ţâşnească din ochi suliţele atât de nemiloase, că potrivnicul nu găseşte cu cale decât să fugă. Şi Sigismund parcă e o fată mare... Dar pricepuse cât de viteaz e el, bărbatul acesta dârz şi vajnic, aşa că slobozi din mâna lui norodul acestuia. Şi talazurile vieţii se agită iar. Şi mai mult. Şi mai repede. Şi iar loveşte turcul şi iar atacă tătarul. Şi vânzarea celor din apropiere nu întârzie. Atunci fuge la Ploieşti. Vede locuri, cunoaşte oameni, face aprecieri. Numai el putea să le facă. Şi coace, la fel cum făcuse altă dată, ceva. Două mari puteri şi doi mari împăraţi atârnă în cumpăna lui. Erau necesare hotărâri mari, hotărâri bărbăteşti. Şi o luptă la fel de mare. Încâlceală. Diplomaţie. Minciuni şi intrigi. Şi braţul lui ajunse la mare, mare preţ. Şi mintea lui este căutată şi dorită. Şi vine şi hula odată cu ideea de a rămâne „rumân veşnic”, dar se mai înrădăcina obştea zădărnicită. De n-ar mai fi Moldova a lui Movilă... Dar Sigismund pleacă şi lasă Transilvania lui Rudolf. Revine. Doamne... Ce pot însemna toate astea? Îmi dau seama că se întâmplă ceva, însă nu mă dumiresc ce. Aş vrea să înţeleg. Să ştiu. Să nu mai am îndoieli. Dar dacă şi Ardealul ar scăpa de sub mâinile nevolnice care îl conduc? Andrei Batori umbla să-nşele şi el pe toţi ceilalţi. Dar bărbatul acela puternic, pe care mă tot străduiesc să-l recunosc, avea planuri. Întors la Ploieşti, lua jurământul oştilor. La Ploieşti... Oştile... Trebuie să fie şi logofătul Şerban Văcărescu pe aici. Vreau să intru în tabără, să-l caut. Vreau să-l strig. Dar îmi amintesc că el zace-n pădure sfâşiat de pumnale şi săbii. Nu poate să fie în tabără. Am plecat cu el din Ploieşti chiar înainte de pornirea către Transilvania. Atunci ne-a prins ceasul rău pe drum. Bărbatul acela falnic îmi apare din nou. Se plimba prin aşezarea mică şi trăgea, nebuneşte, nădejde. Şi visa. Îşi permitea să viseze. Un vis pe care nu l-a mai visat nimeni, niciodată, până acum. Un vis mare. Un vis nemaivăzut, cât trei ţări, pentru care făgăduia tuturor ce voiau să audă. Unuia sprijin, altuia linişte, altuia putere. Ce, parcă îl durea gura? Visul nu se putea împlini pur şi simplu. Era nevoie de mai mult. De mult mai mult. Şi, în loc s-o taie în turcime, aşa cum se aşteptau cu toţii, dădea iama în Transilvania, luându-l pe Andrei Batori prin surprindere... Şi toate cetăţile şi satele i s-au închinat. Era biruinţă. Fusese aproape uşor. Şi aşa fiind, pas de mai opreşte săgeata zburată din arc! Ea hălăduieşte prin înalturi şi se opreşte doar când şi unde doreşte ea. Aproape că nu contează mâna care a încordat arcul. În văzduh, numai săgeata contează. Şi parcă unirea era prea mică. Dacă împărăţia creştină s-ar reînfiinţa? A cui ar fi atunci coroana? Şi când soarele de vară începea să toropească tot, s-a alipit la trupul ţării şi Moldova. Viitorul părea să se întremeze, ca după o boală lungă, definitiv. Ca şi cum tămăduirea venea din cer, ca un miracol îndelung aşteptat. Înşelătoare sunt uneori aparenţele. Urci mai sus, şi mai sus, doar ca să ai de unde pica mai mult, de unde te duce şi mai abitir în adâncuri. Dar pieirea a venit irevocabil. Clipa asta e prea lungă. Noaptea aste e nesfârşită. Şi eu nu pot să pricep. Cine să priceapă? Şi ce? Ce e de priceput? E prea multă bâjbâială. Şi, culmea, e atâta linişte... Par să fiu, de neînchipuit, în două locuri deodată. Acolo, alergând haotic deodată cu bărbatul cu privire vajnică, şi în rezerva de spital. Ştiu, nu am idee cum, că ar trebui să fiu încă în spital. Dar totul e un amalgam fără seamăn şi am obosit. Măcar dacă în tot haosul ăsta aş da de Şerban. Îl caut. Mă uit după el. Ar trebui să întreb pe cineva, dar nu pot să vorbesc. Ca într-un joc nefiresc, am buzele încleştate, cusute cu fire groase de mătase. Şi mintea derulează imagini pe care, oricât mă chinuiesc, nu le recunosc. Furtuna îşi ţese delicat pânzele năvalnice. O simt în aer. O simte, o bănuieşte, o ştie şi el. Trădarea muşcă de peste tot din forţa lui. Eu ştiu că e trădat şi aş vrea să-i atrag şi lui atenţia. Aş vrea, chiar dacă nu-l cunosc, să-i spun. E un om bun. E un om al istoriei. Ştiu, în tot amalgamul neasemuit, că sunt de partea lui. Văd sforile diplomaţiei trase de mâini abile. Oare de unde ştiu? Oare cum de văd? Mi-a spus cineva? Sunt acolo, cu toţi împăraţii şi oştenii, cu el? Am puteri magice, cum zicea deunăzi Felicia?

     Cineva, parcă din altă lume, din alt timp, nu ştiu cine, îmi vorbeşte. O face de minute bune. Înregistrez, ca o bandă, totul. Nu ştiu de ce nu pot sau nu vreau să-i răspund. Parcă nu mai am darul vorbirii. Parcă mi se duce afund, limba pe gât. Şi mai adineauri am vrut să strig. Am dat să scot o vorbă, să accentuez un cuvânt. Tăcerea mea îl îngrozeşte pe cel care mă strigă. Nu ştiu de ce... Mă zgâlţâie cu mâna lui puternică şi mă întoarce cu faţa în sus. Îmi atinge obrajii, îmi dilată pupilele. Tot timpul vorbeşte. Tot timpul mă strigă: „Cătălina! Cătălina! Cătălina!” Nemişcarea mea, ca în moarte, îl panichează şi ţipă de-a binelea: „Ce-i cu tine? Revino-ţi! Nu-mi face asta! Nu poţi să pleci acum! Ce-ai făcut?” Mă ia în braţe, îmi acoperă faţa cu sărutări şi plânge: „Nu te las să pleci! Nu-ţi permit! Nu-ţi dau voie! Tu nu faci de capul tău, auzi? Iubito, mă auzi? Fata mea, vreau să rămâi. Te conjur să-ţi revii. Hai, fă un efort. Întoarce-te! Iubire, iubire, mă auzi?”

     Simt cum mă strânge peste tot, de parcă ar vrea să-mi pună fiecare celulă în mişcare. Obrazul meu inert şi imobil e una cu al lui şi nu ştiu de unde curge grăbită lacrima. Sapă, cu forţă de buldozer, în sufletul lui. Într-un fel, şi într-al meu. Dar la mine impactul este serios atenuat de oştirea ce stă să lovească. De bărbatul cu privirea atât de cruntă, de pune călăii pe fugă. Şoapta înlăcrimată îmi mângâie, încă o dată, auzul: „Ştii că, dincolo de tot şi de orice, te iubesc. Vreau să fii cu mine. Vreau să fii a mea. Îţi cer să nu pleci! Te rog să-ţi revii. Nu se poate să nu depăşeşti starea asta de rău. Hai, ţi-a fost şi mai rău şi ţi-ai revenit. Ştii că avem multe de făcut!”

     Apoi se dezlănţuie alt strigăt: „Ce stai şi te uiţi la mine? Cheamă medicii! Repede!”

     Şi din nou vocea se îndoaie, de să se rupă, sub povara durerii: „Cătălina... Nu eşti singură. Eu sunt aici, cu tine. Voi fi mereu. Eu şi Dumnezeu nu te părăsim. Hai, nu face prostii. Vrei să mor? Vrei să mă omori? Revino-ţi, iubita mea scumpă. Hai, poţi să fii mai bine. Trebuie să te întorci la mine. Marea ne aşteaptă! Muntele ne cheamă”.

     Oare o fi Şerban? Numai el, în toată lumea asta, poate să-mi vorbească astfel. Nimeni altcineva. M-a găsit? M-a găsit el, dacă eu nu am fost în stare să-l găsesc? Cum a venit la mine? Oare îl mai dor rănile provocate de stiletul dăruit de mine lui Dofică? Oh, dacă aş fi ştiut, dacă aş fi bănuit ce-i trece prin cap lui Dofică... Şi sângele-i mai curge? Dar rana s-a închis? Aş vrea, dacă nu pot să rostesc o vorbă, să deschid măcar ochii şi să-l îmbrăţişez cu privirea. Fie doar şi o singură clipă. Dar el ar înţelege. Şi ar fi, într-un mod inexplicabil, de ajuns, chiar dacă el vrea să ne petrecem împreună o viaţă. Aş vrea să întind mâna şi să-l ating. Aş vrea să-l mângâi. Aş vrea... Dar o imobilitate stranie mă reţine. Parcă am plumb în oase şi în suflet. Aş vrea măcar să-i zâmbesc. Lui îi place zâmbetul meu. Vreau să i-l dăruiesc. Dar nu am cum, gura şi buzele şi întreg chipul mi se încleştează parcă şi mai rău. Ce monstru mă înşfacă? Ce fiară mă cuprinde? Ce se întâmplă? Cineva mă strânge şi mai tare în braţe. Lângă mine, glasul care îmi e totuşi, atât de cunoscut, mă strigă cu obstinaţie: „ Cătălina... Cătălina... Cătălina... M-auzi? Nu poţi să-mi faci aşa ceva. Nu poţi să mă laşi. Stai aici, cu mine, avem multe de vorbit şi de făcut împreună. Nu te las să pleci. Nu te las... Nu ai dreptul să faci asta! Am nevoie de tine, iubito!”

     Cine e bărbatul ăsta care nu mă lasă să plec? Nu ştiu pe nimeni care să nu mă lase să plec. Care să aibă nevoie de mine. Care s-o strige în gura mare, fără pic de reţinere. Dan nu e... El nici de mână nu voia să mă ducă. Şi care bărbat din lume îşi strigă atât de neîngrădit iubirea? Care să-mi spună iubito şi care să plângă pentru mine. Căci lacrima lui sărată mi-a intrat în gură, o simt, o mestec printre atât de multele-mi nebuloase. Poate e doar lacrima mea? Poate nu-mi spune mie? Poate strigă pe altcineva?

     A, da... Poate mai e o Cătălină pe aici. Mai e o altă Cătălină aici?

     Altă îmbulzeală. Pe asta o ştiu. Am mai văzut-o. Am mai trăit-o. E cea a halatelor albe. S-a produs pentru mine. Îmbulzeala... Mă urcă pe targă, îmi aşează capul, aleargă cu mine. „Nu ştiu ce s-a întâmplat, se aude vocea de mai devreme. Aşa am găsit-o. Voi să-mi spuneţi ce are, ce s-a întâmplat!” Da, cu mine e ceva. Eu am probleme. Sunt, iată, lucidă. Nu pot să vorbesc, nici să mă mişc, dar subconştientul meu înregistrează vocile şi zgomotele. Da, dincolo de starea de letargie, de amorţeală, mintea e clară. Cineva mă ţine de mână. „Ai să rezişti, da? Nu trebuie să pleci. E suficient să rămâi ca să ai totul! Te vei face bine, mă auzi? Da, Cătălina? Te vei face bine!”

     Îl simt că aleargă pe lângă patul mobil şi aş vrea să-i spun că, dacă mai îmi strigă mult astfel de vorbe, se pricopseşte cu mine, nu mai am ce face şi, copleşită, pierdută, voi rămâne. Merită să încerc să rămân pentru astfel de cuvinte. O clipă mai simt că sunt lucidă. Doar o clipă. Apoi dispare vocea care mă strigă. Şi îmbrăţişarea toridă. Şi mâinile care mă susţin. Ştiam eu, mă părăseşte toată lumea. Nu am pe nimeni. Şapte vieţi să mai trăiesc, tot singură sunt. E ca un blestem care vine din trecut şi mă afectează în prezent şi în viitor şi pe care, fără să vreau şi fără să ştiu, îl târăsc după mine, ca pe o tinichea.

     Sunt încă sclava unor viziuni. E acolo un bărbat... Altul... Despre care, chiar nu ştiu în clipa asta cine e! N-am nici măcar bănuieli, ca în cazul celuilalt. Dar îl văd părăsit de toţi ai lui. Într-adevăr, puţini îi mai stau alături. Restul generalilor s-a dus dincolo, în tabăra adversă. Şi el are inima grea şi îndoită. Şi o presimţire neagră, ca apele învolburate ale Teleajenului şi Prahovei, îl tot încearcă. Îi vine, aşa în faţa ochilor, o imagine. Şi vede că e nefastă. El ştie că, deşi a mai scurtat pe câte unii dintre cei care l-au trădat, de cap, nu schimbă nimic. Duşmanii sunt mulţi, interesele deosebite, fiecare vrea puterea pentru el. Pace sau război? Ce va urma? Ce trebuie să facă? Ce e scris – şi-a spus – să se împlinească întru totul! L-aş opri, dacă l-aş cunoaşte, pe acest bărbat să se aventureze mai departe. Eu ştiu că ar putea să se oprească. Ar putea să se întoarcă la familia lui. Eu ştiu că înainte îl aşteaptă moartea. Nu poate s-o evite, nu poate s-o păcălească. Dar nu ştiu cine este. Ar trebui să ştiu, simt asta, dar nu reuşesc să-mi dau seama cine-i. Ştiu doar că istoria trebuie să se scrie. Că destinul lui se va împlini cum au sortit ursitoarele: mare izbândă, mare cădere. După izbânzile uşoare, după bătăliile câştigate, a venit momentul să piardă. Cu steagul ţării în sân, intră pentru ultima dată în cetatea de la Alba Iulia. El nu bănuia, însă, acest lucru. Eu, în toată noaptea din care nu mai ştiu să scap, din care nu mai pot să evadez, ştiu. El se grăbea să-şi scrie destinul. Ajuns la Făgăraş, îl ajunseră şi veştile rele. Moldova e pierdută, ba aproape că şi Ţara Românească... Oştenii rămaşi, cu vedenia morţii în ochi, se strâng în jurul lui. Şi bărbatul încă tânăr, de nici 43 de ani, pare să fi îmbătrânit cu zece ani. Sunt prea puţini cei care îi mai stau alături. Duşmanii sunt mai mulţi. Din toate părţile îl asaltează. E împresurat. Creştinii între ei se războiesc. Familia rămâne zălog la Sibiu şi el pleacă spre ţară, unde în codrii de la Bucov mai dă o bătălie. Dar lipsea, deşi miza exista, încredinţarea că azi şi mâine şi poimâine, totul va fi bine. Şi, curând, lipsea şi oştirea. El era singur, al nimănui, pribeag. Ca mine... Nici eu nu ştiu unde mă duc acum, de data asta. Nu ştiu de ce, dar un simţ nebănuit îmi spune că nu spre Şerban mă îndrept, că sunt pe un tărâm necunoscut, că nu ajung la limanul propus. El unde să se ducă? Şi ce să facă? Ieri avea trei ţări, acum nu mai are niciun petic de pământ al lui. „Orb norocul la suiş şi alunecos a stare pe loc, - grabnic şi de sârg pornitor la coborâş”. Ce-o mai fi fiind şi asta? Şi iar altă luptă. Fraţii Buzeşti, stăpâni peste jumătate de ţară, stau împotriva lui, în rând cu duşmanul. De ce? - îi vine să strige. De ce l-au trădat până şi ei? Sunt doar doi dintre cei trei fraţi Buzeşti. Şi el pierde bătălia. Şi e încurcat ca niciodată. Iarăşi învins, iarăşi fugar printre coclaurile munţilor... Ce mai urmează? Rudolf îi dă bani să-şi facă grabnic oaste şi să cuprindă, cu Basta, Ardealul. Cu Basta? Dar ei nu sunt prieteni. Nu au interese comune. Ba, aş zice că chiar dimpotrivă... Bubuie tunurile, se-nvârtesc săbiile, hăcuiesc securile. Ardealul rămâne fără Sigismund, reîntors la domnie. Cine să îi ia locul? El sau Basta? Ura se dezlănţuie nestăvilită. Ura e ca dragostea. Când vine, seacă inimă de creştin. Şi el atunci voia mai mult ca orice să-şi vadă familia ţinută zălog. Poate voia să se încarce. Poate ştia că vine sfârşitul. Şi a refuzat să ia parte la sfatul de război, la care l-a chemat Basta. O ceată trimisă de acesta îl înconjoară a doua zi, pe când se pregătea să plece să-şi vadă nevasta şi copiii. „Eşti arestat!”, tună căpitanul. „Eu, prins?” a strigat el cu vocea-i tunătoare. I-a privit cu ochii lui crunţi, cu care a speriat gâdele şi a dat să scoată sabia şi să lovească. Doamne, ce va urma? Eu ştiu şi vreau să ţip, ca să-l atenţionez. Cu ce voce? Nu am niciuna. Nici să mă mişc nu pot. L-aş trage din calea urgiei. L-aş împinge din faţa pericolului. Nu pot, însă. Hazardul nu va fi blând cu el. Istoria îşi cere tributul. Şi nimeni, nimeni nu poate să oprească destinul! O mână ucigaşă îl izbi pe la spate cu o suliţă. Apoi alta păli, tot din spate, cu toporul şi capul îi zbură de pe umeri, ca şi cum n-ar fi fost... Sângele curge şiroaie, din trup şi din cap. E cald, e roşu şi omul de până atunci se zvârcoleşte ca un pui tăiat. Îmi aduc aminte că, mai târziu, capul îi va fi dus la Mănăstirea Dealu. Şi, în sfârşit, înţeleg. E Mihai Viteazul. Despre el era vorba... Cum de nu mi-am dat seama? Doar semnele erau mai mult decât vădite... Sângele care curge fără oprire îmi aduce aminte de alt sânge, care şiroia la fel, fără oprire, cald, roşu, vâltoare şi m-a îngrozit. Nu-mi place să văd sânge, mă înfioară, mă sperie. Mereu e la fel. Mă chinuiesc să se termine toate astea. Şi linia orizontului, atât de fragilă, oricum, cea care desparte în mine două lumi şi pe graniţa căreia mă tot aflu de la o vreme încoace, e gata să dispară. Nu mai ştiu de care parte trebuie să mă situez. Nu mai ştiu unde trebuie să mă aflu. Şi, la fel cum mai simţisem şi altă dată, mi se năzare că totul se sfârşeşte. Că nu mai e nimic. Şi n-am apucat, atât de tânără cum sunt, vorba lui Pittiş, să mă bucur de dragoste. Ciudat, acum când simt că se năruie totul, îmi trece prin cap că nu mi-a fost dat să mă trezesc dimineaţa cu capul pe aceeaşi pernă pe care mai doarme cineva. Poate logofătul Şerban Văcărescu, poate altcineva... Parcă mai contează?

 

[Sofia Sincă]

Un episod mult impresionant. Între normal şi paranormal mintea fuge pe marginea acelei graniţe, pusă mereu în încurcătură, un suflet chinuit de durere fizică şi sufletească. Creierul o ia razna între cele două lumi atras senzorial, nefiresc, prins de o iubire obsedantă. Şi ne explică istoria aşa cum a fost, prin puterea informativă de care autoarea a făcut dovadă. O filă de istorie foarte importantă scrisă prin gândul unei fiinţe aflată în comă... Original şi atractiv! Îmi place atmosfera pe care ai creat-o, îmi place suspansul care face cititorul să aştepte cu ardoare ceea ce urmază. Interesant este că sufletul pereche este şi el prins în acest joc, interesant este cum ele, sufletele se caută şi se întâlnesc. Toate prin destin.

Era necesar acest episod prin care aflăm soarta lui Mihai Viteazul, deşi o ştiam din istorie, dar mai este necesar să aflăm şi despre logofătul Serban... Un lucru nu am ştiut: şi anume că a fost trădat şi de fraţii Buzeşti.

Oricum aştept cu nerăbdare continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Talentul la el acasa! :) Superb, absolut superb! Am citit ultimele doua episoade cu sufletul la gura. Nina draga, esti grozava! Astept, astept...

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, mulţam frumos. Filele de istorie, cele întipărite în cronici, trebuia, era necesar - aşa am considerat eu - să fie aruncate altfel în pagină. Ca să fie în ton cu romanul. Ca - da, ai dreptate - să fie atractive. Ca să curgă altcumva decât în cronicile istorice. Şi, da, Şerban, la momentul potrivit, adică socotit de mine ca fiind astfel, intră în scenă. La bis-uri... Puţintică răbdare, până atunci. Mulţumesc încă o dată. Şi noapte liniştită.

Sofia Sincă a spus :

Un episod mult impresionant. Între normal şi paranormal mintea fuge pe marginea acelei graniţe, pusă mereu în încurcătură, un suflet chinuit de durere fizică şi sufletească. Creierul o ia razna între cele două lumi atras senzorial, nefiresc, prins de o iubire obsedantă. Şi ne explică istoria aşa cum a fost, prin puterea informativă de care autoarea a făcut dovadă. O filă de istorie foarte importantă scrisă prin gândul unei fiinţe aflată în comă... Original şi atractiv! Îmi place atmosfera pe care ai creat-o, îmi place suspansul care face cititorul să aştepte cu ardoare ceea ce urmază. Interesant este că sufletul pereche este şi el prins în acest joc, interesant este cum ele, sufletele se caută şi se întâlnesc. Toate prin destin.

Era necesar acest episod prin care aflăm soarta lui Mihai Viteazul, deşi o ştiam din istorie, dar mai este necesar să aflăm şi despre logofătul Serban... Un lucru nu am ştiut: şi anume că a fost trădat şi de fraţii Buzeşti.

Oricum aştept cu nerăbdare continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cory, draga mea, dintre noi două, grozavă eşti tu. Uite câtă răbdare ai cu mine! Uite ce cuvinte frumoase îmi spui. Uite cum stai, colea, umăr lângă umăr, cu mine. Ştii, da, vorbele tale fac să trepideze sângele în mine. Şi îţi mulţumesc frumos. Mă voi grăbi cu urmarea romanului. Un bob zăbavă, doar.

Corina Militaru a spus :

Talentul la el acasa! :) Superb, absolut superb! Am citit ultimele doua episoade cu sufletul la gura. Nina draga, esti grozava! Astept, astept...

Cu drag,