File din tinereţea lui Don Quijote

[Ionel Mony Constantin]

Nu ştim de foarte multe ori ce fel de oameni avem în faţă. Fie ca ne sunt părinţi sau copii, prieteni sau duşmani, colegi de muncă sau vecini, prin simplul fapt că trăiesc alături de noi, ne marchează existenţa. În bine sau în rău. Unii dintre ei vor lăsa o dâră de neşters pentru totdeauna
Cu el viaţa mea s-a intersectat de câteva ori, pe durate mai scurte sau mai îndelungate de timp.
Mă flata faptul că nu mă considera “paşoptist”. Mi-a spus-o foarte curând, după ce relaţia noastră, de la profesor la elev, începuse să se înfiripe. Pentru el expresia avea un sens cu totul deosebit, faţă de cel tradiţional, paşoptiştii nu erau revoluţionarii, elogiaţi cu toptanul ,de-a valma, de istoriografia comunistă. Îmi explica, că erau cei care îl revoltau, contemporanii cu idei învechite, închistaţi în dogmă,incapabili să ofere o cale, pentru adolescentul rebel, care era pe atunci. Cred că găsise în mine aceeaşi revoltă şi refuza să mă creadă un paşoptist.
Anii au zburat şi viaţa ne-a dus pe căi diferite. Din când în când , mai auzeam despre el. Încerca din nou să rupă rândurile. Îşi “construise “ o navă a lui, un OZN cu care prin muzică spera să evadeze din realitate sufocantă care îl înconjura. Îşi pusese o parte din suflet în câteva melodii, frumoase şi cu timpul probabil ar fi devenit un compozitor de succes A venit însă revoluţia….
Cele pe care am să vi le spun, mai departe,nu sunt în întregime aidoma cu adevărul Este de fapt un fragment, dintr-o povestire pe care am publicat-o mai demult şi mi-ar fi plăcut să ştiu că a citit-o vreodată. Ar fi recunoscut cu uşurinţă personajul…
« Lumea începea să se adune în piaţă în grupuri mici, parcă aşteptând ceva. La un balcon al Casei de Cultură, cineva a instalat o staţie de amplificare şi un tânăr i-a încercat sonorul ciocănind repetat în microfon; apoi a început să vorbească. Sirenele tăcuseră şi ele, doar una întârziată mai continua încă să se vaite în depărtare. Tânărul vorbea cu înflăcărare, aplaudat de mulţimea care începuse să scandeze: „ JOS DICTATURA ! JOS DICTATURA !
Vocilor din piaţă li s-au adăugat vocile celor din coloana care venea pe bulevard. Nu erau foarte mulţi cu toţii dacă depăşeau câteva sute ,dar mie mi s-a părut atunci că vocile lor răsunau ca un tunet. «
A mai trecut un timp, în care am fost mult mai des alături, animati de aceleaşi convingeri liberale. Se implica tot mai mult în viaţa cetăţii şi îşi ascuţea lancea pentru noi bătălii. I-ar fi trebuit lângă el un Sancho Panza,care să îl sfătuiască, şi să îi panseze rănile de pe suflet. Nu ştiu dacă l-a găsit vreodată. De pe înălţimea funcţiei, la care ajunsese, m-a îndemnat cu generozitate, ca şi pe atâţia alţii, să-mi adun scrierile într-un volum, pentru a-l putea publica Nu am considerat necesar să o fac. Ii sunt recunoscător pentru gest, dar vai, cu prea mare întârziere. Acum între noi nu mai este decât tăcere, cea definitivă, fără întoarcere a morţii.

ADIO DOMNULE PUIU SIRU,ULTIMUL DON QUIJOTE DE LA VRANCEA !

ÎŢI   MULŢUMESC CĂ M-AI AJUTAT SĂ NU DEVIN PAŞOPTIST !

( A fost trimisă la Salonul literar-23 .11.2009 )

Ion SĂRACU,Focşani.

[Vasilisia Lazăr]

Excelent! Ce m-a emoționat! 

[Vasilisia Lazăr]

Am o curiozitate, domnule Moni. De ce v-ați luat atunci pseudonimul literar Ion Săracu? De ce "Săracu"? De mult am vrut să vă întreb.