Decembrie – Gânduri despre România (eseu)

[Corneliu Ion]

De fiecare dată când mă gândesc la ziua de 1 Decembrie îmi revin în memorie legendele și povestirile eroice ale istoriei noastre vechi precum și evenimentele din istoria recentă, care au precedat această importantă dată pentru națiunea română.

Și cum aș fi putut să încep mai frumos și mai inspirat acest eseu, cu o temă atât de generoasă și atât de apropiată de inima fiecărui român, decât cu celebrul citat din nu mai puțin celebra operă a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul:

„Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite… ”

În lumea aceasta, nimic din ce este obținut fără luptă și jertfă nu durează mult.Timpurile și vremurile au cerut multe sacrificii și jertfe locuitorilor acestor ținuturi. Greu a fost începutul, grea a fost continuarea până la înțelegerea și conștientizarea faptului că suntem toți o singură națiune, că avem un singur destin. A fost lung și plin de greutăți și sacrificii drumul acesta, până la finalizarea de la 1 Decembrie 1918. Dar și mai plin de sacrificii și de jertfe, și mai plin de pericole a fost drumul care a început atunci și continuă și astăzi.

Inițial a existat un proces natural de osmoză între provinciile românești, determinat în principal de fondul lexical principal comun, de activități sociale comune și chiar de încercări de a se apăra împreună împotriva dușmanilor comuni sau a altor vitregii de tot felul ale timpurilor.

De-a lungul veacurilor, aceste relații din ce în ce mai apropiate și mai strânse dintre membrii provinciilor tradiționale românești s-au transformat într-o conștiință colectivă comună și au generat un puternic sentiment de apartenență națională.

Dumnezeu ne-a așezat aici, la porțile Europei, ca pe un zid de apărare în această zonă geografică, la răscruce de vânturi pustiitoare, care băteau din toate cele patru puncte cardinale. Niciuna dintre marile vitregii ale istoriei, care au adus pustiire, jale și moarte, nu i-a ocolit pe oamenii care au trăit în aceste zone.

Voievozi viteji și luminați, ajutați de iluștri cărturari creștini, școliți în cele mai prestigioase centre de cultură, au păstrat nestinsă flacăra dorinței de libertate și ideea de „oameni liberi”. Aceștia i-au învățat pe oamenii acestor locuri să stea cu o mână pe sabie și cu alta pe coarnele plugului, iar în rarele momente de pace, să clădească monumente culturale scânteietoare, care nu și-au pierdut prospețimea și strălucirea nici astăzi. Toate aceste minuni le-au realizat domnitorii care s-au sprijinit în acțiunile lor pe știința și sfaturile înțelepților erudiți creștini autohtoni, iubitori de Țară și Neam, dispuși să își jertfească și viața pentru valorile în care credeau. Nu în ultimul rând și nu întâmplător, domnitorii care au repurtat cele mai mari victorii militare în lupta pentru neatârnare și care au realizat minunile culturale au fost domnitorii care au organizat și sprijinit din toate punctele de vedere, inclusiv militar, clasa cea mai numeroasă și mai eficientă a acelor timpuri: țărănimea liberă. Și atunci, ca și acum, nimeni nu muncea mai mult și mai bine, nimeni nu lupta cu mai multă abnegație decât țăranul liber, cel care știa că își muncește pământul lui, că își apără pământul și viața lui liberă și prin el, a urmașilor săi.

După multe perioade de zbucium și pustiiri, încet, încet, vremurile s-au mai așezat, s-au cristalizat o multitudine de relații între locuitorii acestor ținuturi. La dezvoltarea și conștientizarea relațiilor un rol hotărâtor l-a avut o întreagă pleiadă de cărturari iluminați și patrioți. Acești corifei ai neamului românesc au făcut posibil prin lupta lor efectivă, dar mai ales printr-o luptă culturală neabătută, ca acest proces natural să se transforme într-o conștientizare deplină a originilor și a aspirațiilor noastre naționale comune.

Aud aievea strigătul românilor adunați la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, ca un singur glas: „Noi vrem să ne unim cu țara!”

Apoi, când conștiința națională a tuturor românilor ardea ca un foc viu, când toți erau dornici de a face parte din aceeași țară, oameni de cultură și patrioți români au creat adevărate capodopere literare, menite a ajunge la sufletul oamenilor, pentru a-i îmbărbăta și a le înflăcăra avântul, cum așa de frumos și sugestiv scria poetul:

„Ca doi brazi într-o tulpina,
Ca doi ochi într-o lumină.”

(Vasile Alecsandri, Hora unirii)

Conștientizarea apartenenței la o singură națiune și dorința de a uni toți românii într-un singur stat s-a manifestat în multe perioade istorice, sub conducerea unor voievozi viteji, dar vitregia vremurilor, interesele imperiilor în mijlocul cărora ne aflam și chiar interesele divergente ale boierimii autohtone au fost mai puternice, iar încercările au eșuat. Abia la jumătatea secolului al XIX-lea acest deziderat național s-a oficializat de facto prin alegerea aceluiași domnitor în cele două provincii tradiționale românești, chiar dacă „Mica Unire” a fost consfințită de jure mult mai târziu, în 1862.

Abia după aceste realizări s-a putut acționa cu eficiență mai mare pentru împlinirea visului național: unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor tradiționale cu populație majoritar românească, chiar dacă din punct de vedere comercial și cultural această uniune exista de mult timp.

Profitând de dublarea puterii economice, de deschiderea către statele dezvoltate industrial și în special de noua poziționare pe plan internațional, prin aducerea pe tronul Principatelor Române a unui principe german, înrudit cu principalele dinastii din țările europene puternice ale timpului, factorii decizionali au început să pregătească opinia publică internă și internațională pentru viitorii pași în constituirea uni stat modern: România. Folosind inteligent noul sistem de relații, beneficiind de interesele convergente ale Franței și parțial ale Angliei, ca și de atitudinea favorabilă a Germaniei, România nu a ezitat să folosească primul prilej pentru a-și declara independența de stat, sau „Independenţa absolută a României”, cum a fost denumită legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, chiar dacă a trebuit să se plătească cu jertfe umane grele acest pas.

Următorul prilej major în definitivarea statului independent și suveran, România, a fost generat de izbucnirea Primului Război Mondial. Chiar dacă, pe fond, România era o democrație, totuși instituțiile organismului statal erau cu mult rămase în urma celor din statele occidentale cu care România urma să se confrunte. Cu o economie preponderent agrară, cu oameni săraci și neștiutori de carte, cu relații sociale încă de tip medieval, România a trebuit să suporte mari pierderi materiale și în special umane. Alegerea criteriului național, în detrimentul celui de solidaritate etnică, a fost de bun augur pentru Casa Regală a României, războiul fiind câștigat de tabăra cu care ne aliasem și care garanta independența și împlinirea dezideratului național românesc. Folosind condițiile internaționale speciale în care se afla o omenire bulversată de nenorocirile războiului, ca și vidul de putere generat de faptul că lumea dominată până atunci de marile imperii se prăbușise în convulsii sociale, românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania au impus voința populară și fără a mai aștepta hotărârea puterilor învingătoare au declarat, într-un singur glas, la 1 decembrie 1918, unirea tuturor provinciilor istorice locuite de români în cuprinsul unui singur stat național: România. Sau, așa cum memoria colectivă a românilor a reținut: România Mare. Unire, așa de frumos și avântat descrisă de poetul Marii Uniri:

„Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,
Brâu împletit din lacrimi şi din sânge,
Veriga ta de foc nu mă mai strânge … ”

(Octavian Goga, Vita nuova)

După Marea Unire a urmat o perioadă de câțiva ani de liniște, în care Țara a încercat să meargă înainte, pe un drum de pace și prosperitate pentru toți locuitorii săi. Foarte curând însă a înțeles un adevăr groaznic, care se repeta ca un coșmar: greu și plin de jertfe fusese drumul acesta către marea împlinire și întregire a neamului românesc, dar și mai greu era a se păstra neatins și neîntinat visul străbunilor noștri. Pentru că în decursul istoriei națiunea aceasta a văzut și vede și astăzi nori negri, amenințători, adunându-se deasupra ei din toate punctele cardinale, hotărâți să o sfâșie.

Știm din propria noastră experiență ce tragedie este să îți pierzi, pe viu, părți din trup. Vom reuși, oare, să conștientizăm că numai împreună, noi toți, vom reuși să menținem peste veacuri, o Țară, o Românie? Vom înțelege, înainte de orice, că doar identitatea națională ne poate păstra ca pe un trunchi viguros, că fără acest trunchi nu suntem decât niște frunze fără viață, la bunul plac al vânturilor?

[Sofia Sincă]

O filă de istorie, cu tema unirii românilor, unirea celor de același neam. Ai trecut în revistă principalele evenimente legate de acest fapt, foarte însemnat al românilor. Însă, tocmai pentru că ne aflăm la granița cu marile puteri și Europa am avut mereu de plătit: turcilor că ne considerau tampon, vestului la fel. A fost nevoie de manevre, uneori nu prea ortodoxe pentru apărare. De unire s-a pus problema de pe vremea lui Mihai Viteazul, greu de înfăptuit, realizată totuși pentru o mică perioadă. Nicolae Bălcescu descrie doar ținutul Țării Românești, fără Moldova și fără Ardeal. Nu-mi este clar dacă a prins Mica Unire, decesul său fiind chiar în 1859.
Apoi, prin poziție geografică, fiind tot centru de bătaie, după al doilea război mondial pierdem Moldova de dincolo de Prut.
În concluzie: suntem mici într-un mare imperiu. Dacă vom mai fi împreună vreodată? Destinul poate ști. Intenția merge spre globalizare...
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi

Următorul eseu rog să fie postat aici: http://insemneculturale.ning.com/group/eseuri-jurnalism-literar-int...

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos pentru comentariu, doamna Sofia Sincă. Sunt mulțumit că v-a plăcut.

Vă mulțumesc și pentru link. Mă descurc destul de greu în mediul acesta.
Vă doresc o zi frumoasă!

Sofia Sincă a spus :

O filă de istorie, cu tema unirii românilor, unirea celor de același neam. Ai trecut în revistă principalele evenimente legate de acest fapt, foarte însemnat al românilor. Însă, tocmai pentru că ne aflăm la granița cu marile puteri și Europa am avut mereu de plătit: turcilor că ne considerau tampon, vestului la fel. A fost nevoie de manevre, uneori nu prea ortodoxe pentru apărare. De unire s-a pus problema de pe vremea lui Mihai Viteazul, greu de înfăptuit, realizată totuși pentru o mică perioadă. Nicolae Bălcescu descrie doar ținutul Țării Românești, fără Moldova și fără Ardeal. Nu-mi este clar dacă a prins Mica Unire, decesul său fiind chiar în 1859.
Apoi, prin poziție geografică, fiind tot centru de bătaie, după al doilea război mondial pierdem Moldova de dincolo de Prut.
În concluzie: suntem mici într-un mare imperiu. Dacă vom mai fi împreună vreodată? Destinul poate ști. Intenția merge spre globalizare...
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi

Următorul eseu rog să fie postat aici: http://insemneculturale.ning.com/group/eseuri-jurnalism-literar-int...

[Vasilisia Lazăr]

Eseul trebuie să aibă un titlu, cum de altfel are și aici, dar nu e scris unde trebuie. La fel și proza scurtă și oricare text postat. Ele trebuie departajate cumva. Dacă ar fi fragmente din roman, tot trebuie scris titlul romanului, iar în paranteză: I, II, III etc. Imaginați-vă zece postări cu același titlu: eseu sau proză scurtă. Dacă sunt postate unde trebuie, cititorul va ști din ce categorie fac parte. Am scris eu titlurile de data aceasta. 

[Corneliu Ion]

Of! Am încercat să nu mai greșesc, dar nu m-am descurcat. Mea culpa! Îmi cer scuze și vă mulțumesc!
O zi frumoasă!

Vasilisia Lazăr a spus :

Eseul trebuie să aibă un titlu, cum de altfel are și aici, dar nu e scris unde trebuie. La fel și proza scurtă și oricare text postat. Ele trebuie departajate cumva. Dacă ar fi fragmente din roman, tot trebuie scris titlul romanului, iar în paranteză: I, II, III etc. Imaginați-vă zece postări cu același titlu: eseu sau proză scurtă. Dacă sunt postate unde trebuie, cititorul va ști din ce categorie fac parte. Am scris eu titlurile de data aceasta.