Eminescu… oglinzi… ecouri… noi, epigonii…

[Mihai Katin]

    Contemporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani:

   Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. 

     Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: „Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos.

     Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă.

    Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”.

     Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună.

     Ce-i drept, Eminescu avea un stil de viaţă dezordonat, lupta cu sărăcia şi foamea şi-şi neglija sănătatea. Avea un mod de viaţă atipic, el făptuia gesturi care ar putea fi calificate ca „anormale” de contemporanii săi.

     Slavici relatează un episod:

Îi dăduse dnei Kremnitz lecţiuni de limba română. După un timp oarecare dna Kremnitz i-a dat 200 lei drept onorar pentru osteneala lui. Eminescu a izbucnit într-un râs nervos:

- Nu mi-as fi închipuit ca o doamnă atât de inteligentă ca dta nu e în stare să-şi deie sama că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui căştig material imi dau osteneala de a o învăţa româneşte pentru ca să poate citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele.      Drept dovadă de sinceritate, nu ai să te superi pe mine dacă rump în bucăţele mici aceste hârtii.

 Aceasta este fără-ndoială o faptă pe care niciun « om normal » nu era în stare să o săvârşească, şi asemenea fapte Eminescu a săvârşit în viaţa sa multe. (Ioan Slavici)

        1889: 3 feb - este internat la spitalul Mărcuţa apoi, din lipsă de bani, la sanatoriul Dr. Şuţu („Caritatea”). Dr. Zaharia Petrescu şi dr Alexandru Şuţu redactează o evaluare medicală la  20 martie 1889: „Domnul Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut“. Rapoartele scriu că „ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.”

         Cert este că Eminescu era conştient că este bolnav. Iată ce îi scrie prietenului său Chibici Revneanu în 1883 „sunt slab, rău hrănit ..ştiu că am suferit de halucinaţii şi mai mult încă de foame...

         Nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire...

          Neavând nimic de făcut, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci şi aceasta poate fi interpretată ca un semn de nebunie. Eu aş vrea să scap şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăligă strămoşească“.

           Nu există nicio legătură între genialitate şi boală. Nu, marile genii, nu au fost geniali pentru că au suferit de vreo tulburare psihică. A fi genial e una, a fi bolnav e cu totul diferit.

          Aşa declara recent şi psihiatrul Nicolae Vlad din Botoşani „Geniul lui Eminescu NU a provocat această afecţiune şi Nici boala NU a condiţionat geniul său”.

          Trist este adevărul rostit de Alexandru Vlahuţă: „într-o ţară cu atâţia nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moartă decât într-un spital de nebuni.”

           La Berlin,  Eminescu merge la toate cursurile, dar nu-şi dă examenele, fiind, se pare, „ocupat” cu o frumoasă croitoreasă cu ochi albaştri. De acest episod pomeneşte profesorul botoşănean Nicolae Iosub în revista „Luceafărul”, din luna decembrie  a anului 2010:

  „În zilele libere, Mihai Eminescu călătoreşte cu trenul până la Potsdam, însoţit de frumoasa Milly, pentru a vizita castelul Sanssousi şi grădinile înconjurătoare. Îi dedică şi o poezie:

       „Din Berlin la Potsdam merge /

       Drum de fier, precum se ştie /

       Dară nu se ştie încă /

       C-am luat bilet de-a trie /

       C-am plecat de dimineaţă /

       Cu un taler şi doi groşi…/

       Şi de gât cu blonda Milly /

       C-ochi albaştri, buze roşi /

       Şi-acum şuieră maşina /

       Fumul pipei lin miroasă,/

       Sticla Kummel mă invită, /

       Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!”.

       ...Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

      Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

      Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui Emin. (Scrisoare  catre  Veronica  Micle - fragment)

        Aflată la Mănăstirea Văratec (locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni; acolo unde, zice-se, mergea chiar cu Eminescu în vizită), pe 3 august 1889, la 50 de zile de la moartea lui Eminescu și 10 ani de la dispariția soțului, Veronica Micle se sinucide cu arsenic (arsenic este o denumire frecvent folosită pentru trioxidul de arsen sau anhidrida arsenioasă. Este cunoscut și sub denumirile populare alternative de șar, săricica, șoricioaică, șoriceasă). Aceasta se stinge la vârsta de 39 de ani, după o agonie de 20 de ore.

  

     Raze de lună - ultimul  poem al   Veronicăi Micle

 

„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –

Noi visam eternitate în durata unei clipe.

 

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”

Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;

Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează

Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

 

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie

A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată

Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,

Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

 

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă

Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;

Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă

Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

 

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

 

Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel.

Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.

 „Stelele-n cer”

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
 Ard depărtărilor
 Până ce pier.  
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;  
 Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.  
Orice noroc

 Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.  
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”

Sau poate aceasta? Oare mai contează in această eternitate emineasciana masura perenă a timpului?

 

„Azi nu mai vreau să mor pentru oricine,

în loc de îngeri văd zburând potăi,

rup floarea roz a dragostei de sine,

nu mai sunt chiriaș în ochii tăi.

Nici nu-ți mai știu, de-atâta timp, adresa

că plopii fără soț au fost tăiați.

O cârciumioară-n portul din Odesa

nu uită ochii tăi înlăcrămați.

Nici Maiorescu n-a uitat elevă

care l-a prins c-un bold în insectar.

Și-acum i se mai scurge leneș seva,

satir bătrân cu mâna la fermoar!

De Caragiale nu știu nici atâta,

că nu degeaba l-ai făcut infam.

Stă la Berlin și-și lustruiește bâta

sperând să spargă-n Paradis un geam.

De mine însumi chiar nu știu nemica

nici dacă voi mai fi, nici cine-am fost.

Clopotul surd ce bate la Cernica

mă mustră: te-am mâncat în zi de post…

[Amanda Spulber]

Un eseu care aduce informații pe care nu le știam și pentru care vă mulțumesc. Știam din fotografii că era un bărbat frumos, dar nu citisem mărturiile despre aspectul lui fizic și nici despre felul în care râdea sau de vocea lui foarte plăcută. Nu știam nici de episodul cu Mite Kremnitz sau de confesiunea lui Eminescu din 1883. Vă mulțumesc mult.

Despre poezia din final am avut îndoieli că ar fi fost scrisă de Eminescu. Am căutat și am găsit:

https://www.catavencii.ro/editorial/ultima-poezie-de-dragoste-a-lui...

Scuze dacă aduc informație redundantă. Eu nu știam nici de poezia lui Dinescu.

[Gheorghe Pârlea]

...Despre și din Eminescu se citește și se recitește mereu. Fie analizând cu instrumentele eruditului, fie buchisând cu poticnelile cititorului comun. Fiecare din exponenții celor două categorii de cititori vor termina exercițiul (etapizat) de lectură cu o plus valoare; dacă nu estetică, atunci -- măcar etică.

Mulțumim pentru ofertă, Dle Mihai Katin!

[Vasilisia Lazăr]

Da, interesante informații, o parte le știam, o parte nu. Vă mulțumesc, cu drag!