DON QUIJOTE - UN CITITOR ÎN FAZĂ TERMINALĂ

[Ion Ifrim]

 

               DON QUIJOTE - UN CITITOR ÎN FAZĂ TERMINALĂ

                           

 

  Dacă cineva mi-ar fi interzis accesul la lectură, drept protest, cred că mi-aş fi tăiat venele. Elev fiind, de teamă să nu intru în sevraj, făcusem un obicei din a citi în timpul orelor pe sub bancă. Planul meu secret era de a sparge o bibliotecă şi de a fura toate volumele din rafturile înalte, mai puţin pe cele proletcultiste. Fapta asta o amânam însă de pe o zi pe alta, căci nu găsisem încă vaporul şi insula pe care să mă fi refugiat. Vrăjit de biblioteci, asemenea argentinianului Borges, ca să nu mai vorbesc de Don Quijote, cavalerul tristei figuri, devenisem un Stahanov al toptanelor de tomuri (cer scuze pentru uşoara redundanţă), din vasta literatură universală, pe care o asimilasem. Eram de nerecuperat. Încă de pe vremea aceea fusesem infectat (nu ştiu dacă termenul este tocmai potrivit), de incursiunile cinegetice, cu becaţele sale, din nuvelele lui Turgheniev, de seducătoarea stepă rusească, descrisă cu atâta farmec de tânărul Cehov, care murise la numai patruzeci şi patru de ani. Paradoxal, adoram Rusia, pravoslavnica măicuţă Rusia, poeţii şi scriitorii acesteia de fapt, cum era, ca să dau doar câteva nume: Puşkin, Gogol, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, pe care, citindu-i şi recitindu-i, le datorez viaţa, vorba lui Nikolai Vasilievici: “Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor!”, căci, fără Leamkin Teamkin, Bobcinski şi Dobcinski, Cicicov, Stravroghin, Mitea, Bezuhov, Andrei Bolkonvski, putredul şi bătrânul Karamazov, Gruşenka, generalii pensionari din Cehov etc., etc., de mult mi-aş fi pus capăt zilelor. După samavolnicia colectivizării, tata şi ceilalţi fraţi ai săi, rămăseseră tot la ţară, continuând să lucreze pământul trecut cu forţa la C.A.P., cu excepţia unchiului Vasile, care fugise de acasă în ’47, celebrul an al foametei de după război, fără a se mai şti nimic despre el o bună perioadă de timp. Pentru mine, apariţia exotică a acestui unchi, care venea o dată pe an învizită la fraţii săi (ajunsese cizmar taman în buricul capitalei), era un adevărat eveniment. Prezenţa lui, cu vocea calmă, pedantă, aproape şoptită, cu o dicţie diferită de cea a ţăranilor în mijlocul cărora îmi fusese dat să-mi trăiesc copilăria, exercita o fascinaţie echivalentă cu cea pe care o simţise şi Constantin Paustovski într-unul din volumele sale de memorii, intitulat Vremuri de demult, în care un unchi de-al său, cu mult înainte de venirea bolşevicilor la putere, îi aducea de fiecare dată nenumărate cadouri din îndepărtatele călătorii făcute prin toată lumea. Într-una din acele vizite, văzându-mă cu romanul lui Herman Melvill, împrumutat de la biblioteca sătească, aflată într-o casă rechiziţionată, roman, pe a cărei copertă, Ahab, cu piciorul său de lemn, dirija de pe puntea vasului, ţipând la mateloţii, ce târau harpoanele cu pipa în gură, îmi promisese una asemănătoare, care să-mi decoreze rafturile unei modeste biblioteci, fără să aibă nici cea mai mică bănuială că aş putea-o folosi la o vârstă aşa de fragedă, îndesând în ea tutunul din şirurile agăţate la streaşina casei, unde tatăl meu le punea, ferindu-le de soare şi de ploi. Singurul titlu nobiliar al familiei noastre, ce se pierdea în negura vremurilor, era acela de mămăligari. Semănând în mod izbitor cu Winston Churchill, grăbit să nu întârzie la şedinţele din camera lorzilor, cu ceasul, de care nu se despărţea niciodată, legat de betelia pantalonilor printr-un lănţişor, ce se pierdea în buzunarul vestei, bunicul din partea tatălui, veteran al Primei Conflagraţii Mondiale, eroul de la Solferino, cum îmi plăcea să-i zic, după ce citisem Marşul lui Radeţki, fascinantul roman al lui Joseph Roth, ce-mi încântase copilăria, ultimul nostalgic al imperiului austro-ungar - recte kakania -, fusese împroprietărit cu paisprezece pogoane de pământ de regele Ferdinand, monarhul de origine germană, care, după cei doi ani de neutralitate, ţinuse memorabilul său discurs, îndemnând ţăranii să-şi apere patria cu arma în mână în cadrul Antantei. Mi-l aduc aminte cum stătea în picioare, făcându-şi cruci mari, ca în faţa unei icoane, dând onorul unei mămăligi din care ieşeau aburi. Aforismul lui, ce se vehicula încă de pe vremea lui Constantin Argetoianu, referindu-se la porumbul adus de peste ocean, cultivat, acolo, în vasta câmpie a Bărăganului, era: “Rarul umple carul, desul umple fesul.” Din nefericire, acest dicton, ce venea să îmbogăţească lirica panteistă a folclorului românesc, grefat pe mitul civilizaţiei mayaşă, rostit pentru prima dată de vreun Euridiţian, fără a avea Academia Franceză a lui La Fontaine, pesemne un băştinaş ce frânseseră, din tată în fiu, măcinicii pe coarnele plugului, fusese trecut de către arhanghelii malefici ai instaurării paradisului băgat cu pumnul pe gură, la index. În fine, prea multe modificări în blazonul genealogiei noastre de mămăligari, care respectau tipicul din generaţie în generaţie, n-avuseseră loc. Aşa că nici măcar nu terminasem cele opt clase primare şi eu fumam pipă şi mă credeam William Faulkner, sfidând ancestralul ighemonicon al familiei de mămăligari din care mă trăgeam. Ba trecusem (călătorie fantezistă şi atemporală), în febrila mea imaginaţie, vâslind în naufragiatele corăbii byroniene, chiar şi oceanul Pacific, violând sacramentalul Yoknatapawpha şi bătându-l amical pe umăr pe autorul Cătunului, cu Snopenşii şi catârii lui, aşa cum se lăudase Hlestakov, falsul revizor a lui Gogol, lăsându-i cu gura căscată pe dirigintele poştei şi pe primar, c-o făcuse cu Puşkin. Fascinat de portretul de pe coperta celui ce scrisese Lumina de august (lecturile mele erau diversificate), începusem să pufăi din pipa aceea adevărată, probabil din mahon, castanie, lustruită, cu care mă ascundeam în spatele casei, printre buruienele înalte, umplând-o cu tutunul pus la uscat de Moromete, aşa cum îl poreclisem pe tatăl meu, ce-şi ducea calvarul colectivizării cu dinţii scrâşnind, alături de ceilalţi fraţi ai săi, cu originea lor sănătoasă, cărând-o în spate ca pe o malformaţie transmisă din generaţie în generaţie. O dată, în cel de-al doilea an de liceu, “cimitir al tinereţii mele”, făcusem rost de un roman spaniol picaresc. Autorul relata avalanşa de succese ale unui Don Juan, un pizdar de prima mână - Miguel de Manara, pare-mi-se, care înregistrase un adevărat palmares în materie de femei. Cred că mi-ar trebui, chiar şi acum, când scriu toate acestea, cel puţin vreo zece reîncarnări ca să-l depăşesc. Ce era curios la acest personaj, era faptul că, după ce le maltrata până la orgasmul clitoridian, unora răpindu-le chiar fecioria, apoi abandonându-le, simţea o imensă tristeţe. Nu regretul stătea la originea tristeţii lui. Era, mai degrabă, un fel de anxietate metafizică. Nu era exclus, ca până la sfârşitul romanului, îmi ziceam, pe măsură ce mă afundam în lectură, nefericitul, să se sinucidă. Deşi era plin de cutezanţă, protagonistul inspira un fel de milă, o compătimire, pe care autorul reuşea să o smulgă cititorului, chinuit totuşi, în subconştient, de puterea lui de convingere, zăpăcindu-le de cap, încât, de-a valma, infante, cârciumărese, contese, se lăsau seduse, crăcindu-se în faţa irezistibilului Miguel. Cât de mult aş fi dat să intru în pielea acelui personaj. Eram așa de tare absorbit de lectură încât nici n-am simțit cum profesoara de engleză, de care eram îndrăgostit, o aia scundă, fâşneață, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, cu o pereche de cismulițe, cu unghiile sidefii, îmi smulse cartea din mână. După chipul, pe care i-l studiam în timpul orelor (când intra în clasă catalogul părea mai mare decât ea), îmi făcuse impresia, mai degrabă, a unei carmelite, aşa de sfioasă părea. “-Cum îţi permiţi să citeşti în timpul orelor? Crezi că aici te afli în sala de lectură?!” mă întrebă, mângâindu-mă pe obraz cu palma ei catifelată. Gestul avea ceva lasciv în el, cu atât mai mult, cu cât, în glasul ei am sesizat o oarecare emoţie, pe care încerca să şi-o ascundă. Dacă tatăl meu, cu austerele lui precepte morale, ar fi văzut scena aceea, în care un cadru didactic mă mângâia cu atâta tandreţe pe obraz, precis că ar fi sărit în sus, acuzându-mă de cine ştie ce lucru subversiv. “-Ai ajuns să te întinzi şi cu profesoarele!” Din teama de a nu lăsa loc interpretărilor, sub privirile întregii clase, the teacher, mă trase de perciuni, îmi dădu vreo două bobârnace-n cap, şi-mi luă şi cartea. Efectul persecuţiei l-am simţit mai degrabă ca pe o excitare. Fiind mai scundă decât mine, cât timp fusesem tras de perciuni, privirile mi-au căzut pe dunga sânilor, ce i se vedeau prin decolteul bluzei. Teacher era fată mare, sau, cel puţin, aşa se bârfea. Câteva clipe, pătrunzătorul ei miros de iasomie, ca o cianură evaporată în creierul meu, mă făcu să uit că sunt elev, că mă aflu în clasă şi că purtam pe braţ o matricolă. Îmbujorat la faţă, cuprins de o uşoară ameţeală, am şi intrat în pielea îndrăgostitului Romeo: “De ochii lor m-ascund sub manta nopţii;/ Şi prins m-aş da, de-aş şti că nu ţi-s drag:/ Să-mi curme viaţa ura lor mai bine,/ Decât, far´de iubirea-ţi, moarte-nceată.” Până să sune clopoţelul, tot timpul cât, the teacher, conjuga verbele, din răzbunare că-mi luase cartea, am făcut fel de fel de scenarii, unul mai ispititor decât celălalt, dezbrăcând-o (bineînţeles în imaginaţia mea maladivă), la pielea goală, recitându-i, de astă dată, din Hamlet: „Ah, sărmane Yorik! Daca-i cinsti pe fiecare după merit, cine-ar mai scăpa de bici!” Îmi părea rău după romanul pe care ţineam morţiş să-l termin. Aşa de greu făcusem rost de el, încât nu ştiu dacă aş mai fi putut găsi vreun exemplar pe undeva. Din fericire cartea nu fusese împrumutată de la bibliotecă. Cu toate acestea, la sfârşitul orei, am alergat pe hol după ea, implorând-o să mi-o restituie. Singura şansă de a reintra în posesia romanului rămăsese doar aceea de a o sensibiliza. Văzând totuşi că n-am cu cine mă înţelege, m-am postat în faţa ei, barându-i drumul. Ieşiţi pe hol, colegii urmăreau şi ei deznodământul. “-Deci nu vreţi să mi-o daţi?!” i-am zis, văzând-o aşa refractară, căci mă ţinusem după ea până aproape de cancelarie, forţând-o să se oprească pe loc şi întrebând-o cu ce drept îmi luase ea cartea aceea? Era o insolenţă din partea mea, dacă nu chiar o jignire, pe care nu ştiu cât de mult o merita. Părea stupefiată. “-Vai, ce obraznic!” se miră, oprindu-se din mersul ei fudul. Zicând acestea, i-am întors spatele, luându-mi adio de la romanul, de care n-aveam să mai fac rost niciodată, rămânând, până în ziua de astăzi, cu regretul că nu aflasem sfârşitul cărţii, în care, seducătorul, bronzat de soarele pârjolitor al Sevillei, Guadalajarei, Andaluziei, Valenciei și a Zaragozei, umbla trubadur, sucind mintea Carmelitelor şi Dulcineelor del Toboso. Scena în care licenţiatul universităţii din Siracuza, un cititor avizat, însoţit de un bărbier, ajutat de chelăreasă, aruncând cărţile în vâlvătăile focului mistuitor, pentru a-l aduce pe Don Quijote (scrântit în mod iremediabil din cauza cititului), la normalitate, rugul ce arde, nu trupurile autorilor dispăruţi de mult, cum fusese, de pildă, cel a lui Guzman de Alfarache, precursorul romanelor picareşti, pe care Cervantes avea să le ironizeze, ci acel autodafe al spiritului, reeditat în secolul al XX-lea de fascişti, m-a obsedat toată viaţa. Singura şansă (abia acum îmi dau seama), de a recupera romanul confiscat, cu riscul de a fi considerat gestul unui adolescent teribilist, era s-o ameninţ pe teacher că-mi voi tăia venele cu lama. Sunt convins că, acelaşi gest suicidal, pornit dintr-o dragoste excesivă, l-ar fi făcut, fără nici cea mai mică ezitare, şi Don Quijote, dilimandrosul de la Mancha, dacă, în timp ce i se ardeau cărţile, nu s-ar fi aflat în agonie.                 

 

[Sofia Sincă]

Superbă scriere! Plină de umor, de calitatea celui care şi-a petrecut toată viaţa citind. ( prin porumbi, fumând tutun natural din pipă). Cel care şi-a umplut copilăria cu clasicii ruşi, cu cele mai greoaie romane, dar care i-au sădit dragostea pentru lectură. Ştiu. Şi eu pierdeam nopţi întregi cu Lev Tolstoi, cu Turgheniev ş.a.m.d. Ştiu că odată prins în acest angrenaj, greu te desprinzi. Dar te-a pregătit pentru viaţa de mai târziu, ca pe un om cu multă ştiinţă despre literatură. Dovadă stau aceste texte savuroase.

Mi-a plăcut teribil de mult scrierea!

Sofy

[Claudia Elena Peter]

Superb scris, într-adevar! În spatele unei pagini scrise se află o întreagă literatură citită. Mi-am amintit cu nostalgie de cititul nepermis în timpul orelor şi confiscările de rigoare. 

Cu admiraţie.

[Corina Militaru]

Am savurat textul, sincer! Cat de dulce este scufundarea in lectura! Imi amintesc, da! Cititul pe furis din cartea ascunsa pe genunchi sub masa, lungile zile petrecute pe o canapea intr-o camera a copilariei/adolescentei, citind teancuri de carti imprumutate de la biblioteca. Foarte frumos scris! Felicitari!

Cu prietenie,

[Chris]

Foarte frumos, am citit ca şi când ar fi fost o singură frază... :)))))

[Vasilisia Lazăr]

Reverență!