Dulceață de căpșune

[Alina Ilie]

Poamă-i inima uscată, în atrii mocnește jar,
Aorta crapă cum lemnul de-al milei tăiș se plânge,
Râd idei fărâmițate într-al gândului mojar,
Simțirea osul străpunge, ace ascuțite-n sânge.
Aerul doare c-apasă coșul pieptului scobit,
În orbită ochii-s tulburi, demult secată, deplânge
Trupul topit este semnul sufletului neiubit.

De călcâiul în aripă atârnă înger căzut,
Negura-l scuipă în lumea cu păcatele fereastră,
Nimeri strigoiul jale din viață decăzut,
Începu să îl dezmierde ca pe puiul de măiastră.
Colbul se-nvârti în horă și îi prinse în zăvoare,
Amândoi robiți de clipă în temnița de pământ,
Omul nu putea să urle, îngerul oprit să zboare,
Se îmbrățișară-a viață, cununați în legământ.
Celesta smulse aripă, o-mplantă în carnea rece,
Chiar în corpul de femeie ce îi deveni altar,
Iară ea scobi în torso, sâmburele să-l ferece
‘N nimbul lui și șterse stigma izbăvind ultimul tar.

Vene, limfă și țesuturi se legară-n evlavie,
Lutul se cuprinse-n două forme ale Sfântului,
Așa se făcură oameni, dragostea îi reînvie,
Îngerul căzut ibovnic iar pierita rostul lui.

[Monica Pester]

Pe un astfel de text, impresionant

în mesajul său ɓibĺic , deși greoi  ca èx̌

expresivitate, se pot face mulțime de considerații. Somaticul se dizolvă în sacru, amândouă mergând spre întrupare, inexact în explicarea Creației dar fabuloase construcții ale imaginației tale. 

De altfel, comentariul bogat și absolut

profesionist al Vasilisiei este ĺămuritor și aplicat.

O viziùne nouă dar care pune întrebări este poemul tâù, Alina.

 

[Alina Ilie]

Mulțumesc cu inima!

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Alina, impresionează printr-o expresivitate barocă, aproape convulsivă, care amestecă terminologia corporală cu simboluri spirituale. Titlul aparent ludic („dulceață de căpșune”) ascunde o ironie amară: dulceața e transformată în sânge, iubirea în jertfă, iar carnea devine templu al suferinței.

În prima strofă, inima e „poamă uscată”, „jar”, „lemn” — imagini ale epuizării și arderii interioare. Eul liric vorbește printr-un limbaj medical-poetic („aorta crapă”, „ace ascuțite-n sânge”), ceea ce intensifică senzația de durere fizică trăită până la nivel metafizic. Această concretizare a suferinței amintește de expresionismul lui Blaga sau de mistica chinului din poezia Anei Blandiana.

A doua parte introduce motivul îngerului căzut — simbol al divinității corupte, dar și al iubirii interzise. Versurile „De călcâiul în aripă atârnă înger căzut” și „Negura-l scuipă în lumea cu păcatele fereastră” conturează o coborâre violentă, un amestec de sacru și profan. Relația dintre om și înger devine un ritual erotic-soteriologic — iubirea trupească e totodată actul prin care cei doi se mântuiesc și se condamnă reciproc.

În final, poezia se transformă într-un mit al genezei inversate: „lutul se cuprinse-n două forme ale Sfântului”, iar iubirea — „dulceața” promisă de titlu — naște din nou umanitatea. Paradoxul se închide perfect: din suferință și păcat se reîntrupează dragostea, iar „îngerul căzut ibovnic” își regăsește sensul în lume.

O să-mi permit și câteva observații.

• Poemul e dens și solicitant, dar coerent în metaforă.

• Se remarcă o ambiție estetică puternică — un limbaj al cărnii și sângelui pentru a vorbi despre mântuire.

• Uneori, acumularea de imagini („colbul se-nvârti în horă”, „celesta smulse aripă”) riscă să sufoce respirația textului — o simplificare ritmică ar ajuta mesajul să se decanteze. Dar și o clarificare a limbajului. E cam contorsionat. Atenție și la accente! Nu tot ce sună în coadă e rimă!

• Titlul, deși contrastant, funcționează ca ironie tragică: „dulceața” e, de fapt, esența amară a iubirii și a suferinței.

În esență, „Dulceață de căpșune” e o poezie a metamorfozei, o alchimie a sângelui și a luminii. Reușești să dai formă unei iubiri mistice și dureroase, care transformă căderea în renaștere. Este un text greoi, dar memorabil — o cădere în materie pentru a atinge, paradoxal, sacrul. 

[Alina Ilie]

Vă mulțumesc mult pentru popas și pentru sfaturi!

[Grig Salvan]

Dramatic poem. O poveste sumbră, dar plină de o lumină stranie ca-ntr-un film de Tarkovski. Cu expresii crude și dure uneori, dar cu metafore pregnante care rămân să vibreze în minte după lectură și nasc sugestii pentru meditație. Cu o mică observație: „de-al milei tăiș”, adică acordul gramatical se face cu tăișul milei, nu cu mila, cred eu...

[Ada Nemescu]

Afirmații și metafore înlănțuite. Parcă se împing limitele înțelegerii imediate. Dar mi-a plăcut această straneitate.  aDa

[Mihai Katin]

Colbul se-nvârti în horă și îi prinse în zăvoare,
Amândoi robiți de clipă în temnița de pământ,
Omul nu putea să urle, îngerul oprit să zboare,
Se îmbrățișară-a viață, cununați în legământ.  aici este zona în care poemul  "se întrupează" poate debordanta  inspirație nu a avut acel răgaz  al liniștirii vârtejului liric ,păcat,sunt  lucruri extraordinare  pe care le pierzi  în lectura  poemului,este pe undeva același lucru cu  a  privi  un tablou de Adrian Ghenie,trebuie o anume răbdare..