Despre umilință, într-o săptămână a patimilor

[Manuela Munteanu]

   Pentru a face ordine în întunericul sufletului, îți trebuie o săptămână a patimilor. Nu-ți amintesti altfel. De obicei, contopirea până la identificare cu ceea ce însemnăm ca vorbitori și ca ființe cu un anumit aspect, perfectibil, sau nu, dar și cu viciile noastre, multe sau puține, ne împiedică să ne întâlnim cu noi înșine, cei din spatele acestor zvâcniri exasperante de a ne găsi o identitate, o individualizare, o remarcare în raport cu alții. Pentru că există un număr nelimitat de opțiuni în alergarea după visuri și cărămizi ale viitorului, ne dezlipim de noi înșine, cu bucuria chematului la întreceri, când de fapt, tocmai odihna în identitatea noastră reală ne-ar da un nou start, într-o nouă alergare.
   În săptămâna patimilor există o tendință, aproape de necesitate, să pui cap la cap dimensiuni ale sufletului tău, străine de orice materie, expresii de neînțeles pentru cele cinci simțuri clasice și să dezvolți o teorie proprie asupra evoluției sau involuției tale, după ce scotocești, cât se poate de realist, în spatele obloanelor imensitățiii tale spirituale.
   Evident, nu mă recomandă nimeni și nimic să scriu despre umilință și să obțin în cele din urmă și credibilitate, însă, o fac cu consecvența omului care, deși nu are nici cea mai mică șansă să devină sfânt în această viață, s-a străduit să înțeleagă mersul firii umane printre obstacolele insurmontabile ale vieții, ba chiar a și optat la un moment dat să închine timp prețios căutării celor mai adânci sensuri din însemnările unor oameni, care au atins niveluri de conștiință superioară.
   Marea epopee divină a existenței Fiului lui Dumnezeu pe pământ are ca singur fundament crâncena experiență a umilinței. Lui i s-a cerut umilința de către Tatăl Său, în deplinătatea unui spectacol plănuit. Nu de către oameni, ci plănuit pentru oameni. Numai o moarte aspră, precedată de umilirea și chinuirea celui mai pur suflet care a existat vreodată, putea să cutremure întreaga umanitate, putea să deschidă ochi asupra unor atitudini ontologice esențiale, care să ne separe substanțial de animalic, de tot ceea ce năruise până atunci orice încercare de evoluție la nivel subtil a spiritului uman.
   Așadar, în acest moment, după mari transformări la nivel de percepție a marelui Lui sacrificiu, nici nu ar mai trebui să ne intereseze cine, unde, câți și în ce context L-au umilit, ci doar scopul acestei hotărâri supreme ale lui Dumnezeu, de a-și sacrifica fiul și reacția Fiului lui Dumnezeu la umilire.
   A fost firească, în banalitatea ei, și întrebarea rostită cu vehemență de-a lungul a mai mult de 2000 de ani ~ de ce? ~ iar cel mai la îndemână răspuns din câte au tot fost date, ar fi acela că a vrut să ne învețe măreția exercițiului de a ne potoli mândria, o zădărnicie care ne satură și care se satură cu noi, devenind în timp, o fiară, care concepe un pervers joc de lumini și umbre în mintea noastră. În aceste timpuri, mândria de a reprezenta ceva, de a fi cineva, pe de o parte te certifică într-o lume plină de certificate, care mai de care mai zgomotoase în ridicolul lor, dar dacă nu esti prezent acolo, în zgomotul competiției și al rigorilor unei civilizații pline de stăpâni, devii o mediocră slugă. Pe de altă parte, în fața atâtor aspirații și nesăbuite pretenții, mândria te dezumanizează, te lipsește de bucuria scopului pentru care cu toții am fost concepuți, cel de a contribui la evoluția rasei, abia în subsidiar a societății.

   Pe cărările total dezechilibrate ale istoriei, rătăcite într-un neant al războaielor, al agresiunii, al mediocrității și stupidității unor interese de turmă, prețioasa învățătură a umilinței s-a denaturant, umilința ajungând de fapt o a doua natură a agresatului, sau a celui ce s-a complăcut în agresiune.
   Sensul și justa valoare a umilinței din lecția divină sunt oferite doar de rosturile celor două planuri – planul Tatălui și planul Fiului. Adică planul poruncii de a fi fără șovăire exemplu și planul faptelor unse cu sânge, cu consecința răbdării statornice în rușine și în durere, culminate cu iertare. Numai între aceste limite umilința are adevăr și luciditate. Numai între aceste limite poate schimba radical inimi, vieți și destine. Să ierți o agresiune este o dovadă certă de tărie și de superioritate față de agresor. Întoarcerea obrazului este o și mai mare dovadă a acestei tării. Însă, după aceste acte de curaj, trebuie să mori, iar apoi să reînvii într-o curgere firească a lucrurilor. Simplul fapt că am putea trăi la nesfârșit în rușine și durere, fără a fi totodată exemplari, adică de a ne îndepărta de agresor, iertându-l, ar face ca totul să devină deșertăciune, iar umilința ar căpăta valențe de paradox, de idioțenie chiar.

[Mihai Katin]

Smerenia nu înseamnă că noi devenim oameni tăcuți sau pasivi

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, …ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” 1 Petru 3:3-4. Dumnezeu dorește ca creștinii să posede un duh blând și tăcut. Este de o importanță critică să fim smeriți și tăcuți în omul interior, ca să putem auzi Duhul Domnului când vorbește în inima noastră, în timpul zilei.

Totuși, un duh tăcut și blând nu înseamnă că trebuie să fim oameni pasivi. Dumnezeu cere de la noi să fim oameni activi, plini de zel în viețile noastre. Isus ne spune că Împărăția Cerului este luată cu năvală (cu forță). Matei 11:12. Toți cei care doresc o viață mai profundă cu Hristos, realizează că trebuie să fie zeloși și smeriți în omul interior, cu o dorință după voia lui Dumnezeu. Cu această atitudine noi vom face tot ce este nevoie pentru a ne păstra inima și gândirea curate. Pavel scrie că nu trebuie să ezităm, ci să fim „arzători în Duhul, slujind Domnului.” (Romans 12:11)

cu multa pretuire

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc domnilor Vasile Lucian Tatar și Marian Bircea!

[Manuela Munteanu]

Mihai Katin a spus :

Smerenia nu înseamnă că noi devenim oameni tăcuți sau pasivi

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, …ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” 1 Petru 3:3-4. Dumnezeu dorește ca creștinii să posede un duh blând și tăcut. Este de o importanță critică să fim smeriți și tăcuți în omul interior, ca să putem auzi Duhul Domnului când vorbește în inima noastră, în timpul zilei.

Totuși, un duh tăcut și blând nu înseamnă că trebuie să fim oameni pasivi. Dumnezeu cere de la noi să fim oameni activi, plini de zel în viețile noastre. Isus ne spune că Împărăția Cerului este luată cu năvală (cu forță). Matei 11:12. Toți cei care doresc o viață mai profundă cu Hristos, realizează că trebuie să fie zeloși și smeriți în omul interior, cu o dorință după voia lui Dumnezeu. Cu această atitudine noi vom face tot ce este nevoie pentru a ne păstra inima și gândirea curate. Pavel scrie că nu trebuie să ezităm, ci să fim „arzători în Duhul, slujind Domnului.” (Romans 12:11)

cu multa pretuire

Domnule Mihai Katin,  vă mulțumesc mult pentru vizită și comentariu! Pentru mine există o mare diferență între smerenie, care, într-adevăr, presupune blândețe și liniște, și umilință, care, dacă nu este bine controlată, ar putea să contureze atitudini de neiertat. Este o problematică morală, asupra căreia unii se apleacă,  cu voința de a-i descoperi polivalența. Cât despre Pavel, vă rog să mă iertați,  dar nu-i împărtășesc ideile dogmatice. El este cel care, în urma uneia dintre multele schisme ale creștinătății,  a introdus ,,practici", ritualuri, despre care nu se pomenește în niciuna dintre evangheliile clasice, în cele gnostice cu atât mai puțin. Intenția lui a fost doar de a transforma biserica într-un instrument cu care să supună. 

Cu aceeași prețuire 

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc, doamnă Vasilisia!

[Vasilisia Lazăr]

Un eseu foarte bine scris. Felicitări, Manuela!

[Manuela Munteanu]

Doamnă Vasilisia,  faptul că v-ați reîntors asupra lui este o dovadă certă că v-a plăcut. Mă bucur și mă onorează! Vă mulțumesc mult!

[Vasilisia Lazăr]

Da, mi-a plăcut. Adevărul e că, atunci când l-am citit prima dată, eram foarte prinsă cu altceva și nu l-am citit cu mare atenție. Și mi-am propus de atunci să revin.

Munteanu Manuela a spus :

Doamnă Vasilisia,  faptul că v-ați reîntors asupra lui este o dovadă certă că v-a plăcut. Mă bucur și mă onorează! Vă mulțumesc mult!