Crucea din sticlă XXVIII

[Emil Dumitru]

         Fill o găsi pe Margaret în faţa oglinzii, periindu-şi părul.

      − Gata, mergem la luptă?

      − Încă nu! răspunse el puţin posomorât, aşezându-se în fotoliu. Aşteptăm!  Of!… la naiba, aşteptarea asta, mă face uneori să fiu irascibil şi să fumez mult.

      Margaret se opri din periat, întoarse capul şi-l privi cercetător, surprinsă de reacţia lui, voind să-i citească faţa. Îl simţi puţin tensionat, semn că intrase în alertă. Acţiunea era în plină desfăşurare, însă acum intrau şi ei în calcule.

      − Nu-mi convine deloc situaţia! se lamentă aprinzându-şi o ţigară. Eu să particip la elaborarea unui plan de acţiune şi altcineva să-l ducă, efectiv, până aproape de jumătate… Eu să aştept ca o legumă!… La naiba!…

      − Te simţi un pic… inutil? îl întrebă Margaret privindu-l prin oglindă.

      − Nici nu ştiu ce mai simt! Acum eu sunt ''mort'' şi nu pot participa. Asist şi acţionez din umbră, un rol care nu-mi convine absolut deloc.

      − Da, dar ai participat şi tu la elaborarea planului. Şi asta, după părerea mea, înseamnă ceva, ai acţionat şi tu într-un fel, nu? Nu direct ce-i drept… încercă Margaret să-l consoleze. 

      Fill nu-i răspunse. Îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi închise ochii, era atât de răvăşit, încât nici de fumat nu mai avea chef.

 

      Margaret termină periatul şi-şi legă părul într-o coadă de cal puţin ridicată, care-i da un aer mai tineresc, apoi veni şi se cuibări la pieptul lui, încolăcindu-i gâtul cu braţele. După ce-l sărută uşor, abia atingându-i buzele, îşi lipi fruntea de gâtul lui şi spuse cu o uşoară inflexiune şăgalnică:

      − Ştii, eu m-am hotărât să nu mă mai căsătoresc niciodată.

      − Serios?

      − Da… Simt că nu mă crezi! şi-şi ridică brusc capul, privindu-l.

      Fill zâmbind, întinse mâna şi cu vârful degetelor începu să-i mângâie buzele rămase puţin întredeschise, umede şi roşii ca petalele unui trandafir. Genele discret rimelate, se zbătură de câteva ori lin, ca nişte aripi de fluture, peste ochii puţin umezi. Din tonul cum o spunea, din expresia feţei şi mai ales a ochilor, Fill simţi că Margaret se răsfaţă puţin.

      − Şi cine a cutezat să-ţi ceară mâna în absenţa mea? o întrebă el intrând în jocul ei şi încercând să-i imite vocea.

      Ea ridică din umeri.

      − Vezi, spui prostii! Mintea ta este plecată în viitor şi nici nu ai rezolvat prezentul…

      − Nu am rezolvat prezentul! interveni ea rapid, accentuând primele cuvânte şi ridicând degetul arătător.

      − Ok., cum spui tu ''nu am''! Şi, mai trebuie să-ţi spun că: nu noi ne planificăm viitorul. Noi dor ne amăgim şi credem că ni-l planificăm. De cele mai multe ori, intervine un factor necunoscut, supranumit ''n'', care, fără să ţină cont de consecinţe, schimbă totul după bunul lui plac. Totuşi sunt curios! De ce spui chestia cu căsătoria? Ce s-a întâmplat cu tine, ce te-a determinat să iei o hotărâre aşa de tranşantă?

      − Nu mai am încredere în tagma voastră! Asta ar fi principala cauză.

      − Principala! Mai sunt şi secundare?

      − Nu crezi că-i suficientă?

      − Da!? Cum să nu! Dar tu nu te întrebi: noi mai avem încredere în tagma voastră?

      − Nu ştiu!... Dar, sunteţi răsfăţaţii secolului sau mai bine spus, salvaţi de mama natură: şapte femei la un bărbat, după ultimele mele informaţii  statistice…

      − Hai să lăsăm statisticile, raportul mi se pare cam exagerat, apoi eu nu dau doi bani pe ele.  Se fac… aşa cum se fac, după ureche şi interese meschine. Cineva din umbră le conduce în funcţie de profit şi naiba mai ştie ce criterii… Spune-mi: câte bătălii ai pierdut?

      − Aşa, mai de anvergură: două! Două în care am investit ceva timp şi multe sentimente. Păcat că bătăliile acestea nu se termină şi la egalitate, filozofă Margaret.

      − Mai rar, dar se mai întâmplă şi această minune: să se termine şi la egalitate!

      − Şi atunci se cheamă ''pat''! zise ea surâzând.

      − Pat-ul e valabil doar la şah, nu la ce te gândeşti tu! Dar bine, fie! Să revin: ai pierdut doar două bătălii! Fruntea sus, brav luptător, pieptul înainte… războiul nu s-a terminat încă! Mai ai de luptat…

      − Pieptul cel cu zale, sau?… întrebă ea umflându-se. Văzând că el nu gustă gluma, abordând o mină cât de cât serioasă spuse: Da ştiu, viaţa e un război veşnic… şi oftă cam teatral, dezumflându-se.

      − Sau o piesă de teatru în care joci ştiindu-ţi foarte bine textul, dar culmea, cu un final imprevizibil.

      Margaret îl privi uşor contrariată. Discuţia aluneca în altă direcţie şi ea nu dorea aceasta.

      − Şi nu mai vreau – continuă dându-şi capul pe spate, lăsându-i astfel posibilitatea să-i admire şi din acest unghi, faţa −, să-ţi aduc necazuri. Cred că aşa am fost ursită, să aduc numai necazuri bărbaţilor…

      − Spui iar prostii, eu simt că-mi aduci numai bucurii, clipe nepreţuite… Clipe de beatitudine.

      − Clipe, de ce? De beatitudine? Adică o stare de fericire supremă, asta spui tu?

      − Da, şi mai presus de… dacă poate exista şi mai presus de…

      Margaret ridică sprintenă capul. Spontan devenise toată un zâmbet, chipul ei înflorise ca o floare şi-l sărută cu multă pasiune, după care-i şopti la ureche:

      − Îmi doresc şi chiar mă grăbesc să fac un copil cu tine! Abia atunci poate că aş simţi că am şi eu un rost pe acest pământ. Poate te-aş face şi pe tine mai fericit şi m-aş simţi împlinită! Mi-aş îndeplini primordialul rol: de perpetuare a speciei… Sentimentul de femeie inutilă, ar dispare.

      − Vom avea tot timpul, după ce se termină totul, dar…

      − Stop! presimt ce vrei să spui, îl opri ea punându-i degetele pe buze. Dar, să nu ne facem vise şi planuri pentru viitor, căci viitorul poate să ne rezerve ''n'' surprize! Însă eu vreau şi sper din tot sufletul, că acest factor necunoscut ''n'', să nu intervină în planul nostru şi te asig…

       Tăcu brusc la auzul soneriei telefonului.

       Fill ridică receptorul.

       − Da!... Ok!... Am înţeles, ştiu unde! şi închise.

       Margaret îl întrebă din priviri.

       − Cred că zece minute sunt suficiente să te îmbraci, domnul colonel ne aşteaptă în maşină! o lămuri el. În sfârşit intrăm în acţiune.

       Margaret se aranjă cât putu ea de rapid, punându-şi rochia neagră cumpărată de colonel cu o zi în urmă, vaporoasă, lejeră şi uşor transparentă în partea de sus şi cu spatele gol. Pierdu mai mult timp până îşi aranjă pălăria căci voalul negru nu se aşeza aşa cum dorea ea.

       După aproximativ zece minute, pe hol, în drum spre locul de întâlnire, Margaret foarte emoţionată îşi strecură mâna în palma lui Fill. Acesta i-o strânse uşor. Şi Doamne, câtă linişte şi încredere transmitea mâna lui caldă prin această simplă strângere.

      − Căpitane, ai avut dreptate! începu colonelul după ce ei se urcară în maşină şi terminară schimbul de amabilităţi. Presupunerea dumitale a fost corectă. Am fost informat că domnul Tom Cat s-a oprit la restaurantul Calypso. Acum pentru dumneavoastră, doamnă Margaret, o informare scurtă: după cum bine ştiţi, soţul dumneavoastră a fost reţinut preventiv. Ieri, dumnealui a avut o convorbire telefonică cu un bărbat, foarte scurtă şi codată. Din această convorbire, coroborată şi cu alte fapte şi surse, noi am concluzionat că bărbatul respectiv, a fost domnul Tom Cat. Cu acest bărbat, pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi, vă veţi întâlni peste câteva minute. Acum, pe lângă tot ce v-a învăţat şi instruit  domnul căpitan Norman să faceţi, au mai intervenit următoarele. Şi, cu lux de amănunte, Margaret fu informată ce să mai facă în plus.

 

 

        Trecuse puţin peste ora 12 când, în faţa restaurantului Calypso se opri o limuzină. Din ea coborî o doamnă îmbrăcată în doliu, care, degajând multă siguranţă şi stăpânire de sine, întră în local.

      Imediat fu întâmpinată de şeful de sală.

      − Doamna Margaret Teel, ce surpriză plăcută să ne mai onoraţi cu prezenţa domniei voastre! spuse acesta recunoscând-o cu greu sub voalul negru al pălăriei. Bine aţi venit! Daţi-mi voie să-mi exprim adâncul regret şi, totodată să vă transmit, din partea mea şi a întregului colectiv, condoleanţele noastre sincere, pentru domnişoara Lenny Teel!

      − Mulţumesc!

      − Să vă conduc la separeu?

      − Mersi, eşti foarte amabil, dar mă voi descurca singură.

      − Cum doriţi, stimată doamnă!... Mai aveţi şi alţi invitaţi, în afară de domnul Tom Cat?... Asta ca să ştiu, pe cine să conduc în separeu! motivă impertinenta întrebare, şeful de sală.

      − Aaa!… făcu ea, mimând surprinderea, Tom deja a venit?

      − Desigur doamnă! Vă aşteaptă de câteva minute!

      − Ok! Nu mai am şi alţi invitaţi.

      − Am înţeles, stimată doamnă! Imediat am să trimit pe cineva să vă ia comanda.

      Margaret cercetă fugar localul. Se linişti, doar câteva mese erau ocupate. Ridică mâna stângă la care avea ceasul, chipurile să-l privească şi-i apăsă uşor geamul. Ecranul ceasului se înverzi brusc, punând astfel în funcţiune sistemul audio, apoi reveni la culoarea iniţială.

      Când intră în separeu, Tom se juca cu un pahar gol.

      − Bună ziua, Tom!

      Acesta, foarte surprins, se ridică în picioare şi bulversat, bâlbâindu-se reuşi să articuleze:

      − Margaret…  ce surpriză, mama-mia,  să mă… să mă ia dracu’ cel frumos, dacă…

      − Şi eu sunt surprinsă să te găsesc aici, în separeul rezervat special pentru familia mea. Cu cine ai de fapt tu întâlnire: cu tatăl, cu fiul sau cu o femeie?

      − Cu domnul Elvis Teel! scăpă Tom în timp ce-i ţinea scaunul să se aşeze.

      − Mulţumesc Tom! spuse Margaret așezându-se, șocată de sinceritatea debordantă a lui Tom. Pur și simplu nu se așteptase la asta.

      − Uite, a venit băiatul să ia comanda! spuse ea ca să-i abată atenţia. Vrei ceva special?  Doar eşti invitatul meu, nu?

      − Nu… eu, nu vreau nimic special! Şi nici nu ştiu ce să… se bâlbâi el, surprins de cele auzite.

      Văzându-l că ezită, Margaret luă iniţiativa şi spuse:

      − Ok., Gin, te rog, din rezerva domnului Elvis Teel. Apă tonică şi fructe de mare. Tom, tu vrei tot Gin?

      − Nu, vreau whisky, unul dublu.

      − Ok, spuse ospătarul şi plecă.

      − Auzi, ce mama dracu’ cauţi tu aici? răbufni foarte indignat Tom, de cum rămaseră singuri.

 - va urma -

[Sofia Sincă]

Foarte incitant episod! Ca întotdeauna la sfârşitul unui roman poliţist.

Frumos condus subiectul Emil. Ştii ce mă uimeşte? Te pricepi la rochii mulate cu spatele gol, la voaluri feminine... şi alte multe chestiuni feminine. Pişicherule ce eşti!

Aştept continuarea cu multă curiozitate, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc! Sper ca viitoarele postări să te uimească şi mai... frumos.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Foarte incitant episod! Ca întotdeauna la sfârşitul unui roman poliţist.

Frumos condus subiectul Emil. Ştii ce mă uimeşte? Te pricepi la rochii mulate cu spatele gol, la voaluri feminine... şi alte multe chestiuni feminine. Pişicherule ce eşti!

Aştept continuarea cu multă curiozitate, Sofy!