Crucea din sticlă XXVI

[Emil Dumitru]

            Figurile geometrice sunt clare şi bine proporţionate, armonie perfectă dintre cele trei figuri de bază ale geometriei: pătratul, cercul şi triunghiul… Liniile drepte, sugerează calm, bună stăpânire a emoţiilor, multă stăpânire de sine! Au trecut mai mult de zece minute şi el tot desenează. Până la urmă cedează… mâna stângă deja a început să bată uşor un ritm în tăblia mesei… Cu aceste gânduri, colonelul studia pe ecranul monitorului, desenul lui the King, încercând prin figurile geometrice, să-i înţeleagă modul de gândire. Fuma şi aştepta să fie adus Marck, iar după aceea va avea timp şi de o conversaţie amiabilă cu dumnealui.

      Îşi privi ceasul, trecuseră puţin peste douăzeci de minute şi the King tot desena, de fapt, acum retuşa îngroşând ceea ce desenase, conturând mai accentuat figurile şi creionând ceva în centrul triunghiului.

      La un moment dat, un agent îl anunţă pe colonel că a fost adus  Marck, băiatul de la reşedinţă.

      − Bine,  duceţi-l la mine în birou! Vin şi eu imediat.

      − Am înţeles, domnule colonel! spuse agentul şi părăsi încăperea.

      − Locotenente, vreau focalizare maximă pe desen! Aşa, mai în detaliu dacă se poate, stop, aşa e bine! Cercetă preţ de câteva secunde şi din umbrele creionate, colonelul observă că se prefigura cifra unu şi doi: pe el acum îl frământă ceva legat de aceste două cifre, gândi colonelul, apoi se ridică şi părăsind încăperea spuse:

      − Să filmezi tot ce desenează, aşa mărit.

      − Da, domnule colonel, am înţeles!

 

      Îl găsi în birou pe Marck, puţin timorat, sta pe o jumătate de scaun, frământându-şi mâinile prinse între genunchi. La apariţia cam furtunoasă a colonelului, acesta se ridică.

      − Să tră…

      − Bună ziua! Te rog, stai jos tinere! Mă grăbesc foarte tare şi nu am timp de formalităţi, cum te numeşti? îl întrebă, de parcă nu ştia.

      − Marck.

      − Ok., Marck! Fii atent, o să asculţi o convorbire telefonică şi vreau să-mi spui cine sunt cele două personaje care discută! Sunt sigur că tu o să le cunoşti după voce. Te avertizez: nu încerca să mă minţi, o persoană cunosc şi eu!

      Colonelul puse minicasetofonul în funcţiune. După ce scurta convorbire se termină, aruncă o privire întrebătoare spre Marck.

      − Cred că este domnul Elvis Teel şi Tom Cat.

      − Sigur, o persoană este Elvis Teel! Dar a doua persoană, eşti sigur sau numai crezi, că este Tom Cat?

      − Sigur… sunt sigur! Am vorbit de multe ori cu ei la telefon, nu fac nicio greşeală.

      − Cine este, acest Tom Cat?

      − Secretarul personal al domnului Elvis Teel, omul de încredere! Mâna lui dreaptă.

      − Ştii unde-l putem găsi?

      − Nu ştiu, nu l-am mai văzut de trei, chiar patru zile.

      − Obişnuieşte des să dispară patru zile sau acum o face pentru prima dată?

      − A mai dispărut câte o zi sau două, dar patru, niciodată.

      − Crezi că la trimis domnul Elvis Teel, undeva?

      − Nu ştiu.

      − Despre cifrele pe care le înşiră domnul Elvis Teel, în convorbire, poţi să-mi spui ceva?

      − Cred că este un mesaj cifrat pentru Tom.

      − Asta am dedus şi noi, nu ne spui o noutate! Tu cunoşti cifrul după care lucrează ei?

      − Nu.

      − Sigur nu-l cunoşti ori nu vrei să-mi spui? Te avertizez: complicitatea este aspru pedepsită de lege, aşa că, fii atent ce-mi declari. Noi, până la urmă vom afla dacă ai fost sau nu complice! trecu colonelul la intimidare.

      − Nu!  Nu cunosc acest cifru.

      − Cunoşti altul?

      − Nu!  Eu nu cunosc nici un cifru. Nu am folosit niciodată acest mod de comunicare. Domnul Elvis Teel, personal, se ocupă de asta.

      − Cum? Prin intermediul cui?

      − Prin telefon sau cu ajutorul celor două becuri din vârful clădirii…

      − Bine, ştiu şi asta! Alt mod?

      − Nu mai ştiu.

      − Despre, noul cod, ''C&C'', nu ştii nimic?

      − Nu.

      − Nu pot să cred că n-ai auzit niciodată, în convorbirile domnului Elvis Teel, despre acest cod în cod!

      − Eu nu pot asculta convorbirile domnului Elvis Teel.

      − Mă minţi, ştiu că poţi.

      − Nu e adevărat, sistemul de audiţie e programat în aşa mod, încât acest lucru e imposibil din camera mea.

      − În definitiv, cu ce te ocupi dumneata acolo?

      − Supraveghez monitoarele şi repar unele defecţiuni.

      − Doar atât?

      − Şi asigur, doar când domnul Elvis mi-o cere, linia telefonică.

      − Cea specială, cea codată! Pe care, bineînţeles, că nu poţi s-o asculţi!

      Marck confirmă, puţin uimit că ei descoperiseră şi această linie secretă.

      − Mă obligi să-ţi reamintesc: dacă m-ai minţit, complice o să fie primul cap de acuzare, ai priceput?

      Marck, clătină din cap în semn că da.

      − În legătură cu ce-am discutat, mai ai ceva de adăugat?

      − Nu, v-am spus tot ce-am ştiut!

      Colonelul îl privi direct în ochi. Marck rezistă doar câteva secunde, după care coborî privirea.

      − Te mai întreb o singură dată! Sigur nu mai ai nimic de spus?… Te întreb asta, pentru că eu ştiu mult mai multe şi tu îmi ascunzi unele fapte.

      − Nu, repet, tot ce-am ştiut, v-am spus… ar mai fi ceva…

      − Spune, te ascult.

      − Doamna Margaret a dispărut de câteva zile.

      − Ştiu şi asta! Altceva, mai ştii? îl întrebă colonelul apropiindu-se de birou. Trase sertarul şi luă câteva coli pentru scris şi un pix, apoi îl chemă pe gardian, atenţionându-l:

      − Chiar dacă termină declaraţia de scris, nu pleacă până nu vin eu.

      − Da, să trăiţi! răspunse acesta pocnindu-şi uşor bocancii.

      − Tinere, scrie acum o declaraţie, despre tot ce-am discutat noi! Vezi să nu omiţi nimic!

 

      După câteva minute, colonelul intra din nou în biroul de lângă camera pentru interogatoriu. Se apropie de geam, the King se plimba acum, chipurile agale, în jurul mesei, încercând să sugereze că este calm şi stăpân pe situaţie, chiar dacă a fost lăsat să aştepte. Dar, observă colonelul, frământarea buzelor şi mai ales strivirea uşoară între dinţi a buzii de jos, trăda altă stare interioară.

      − Ceva deosebit? îl întrebă colonelul pe locotenent, privindu-l în continuare pe the King.

      − După aproximativ cinci minute, după ce-aţi plecat dumneavoastră, nu a mai desenat. S-a ridicat şi a început să se plimbe! raportă acesta.

      − Mda! spuse colonelul întorcându-se spre el. Anunţă-l pe căpitanul Fill Norman să vină urgent în acest birou, să asiste şi dumnealui la interogatoriu.

      − Da, domnule colonel, imediat! 

       Colonelul se întoarse iarăşi să-l privească pe the King. Acesta, între timp, se aşezase pe scaun şi cu degetele ambelor mâini, vizibil, bătea un ritm alert în tăblia mesei. Privindu-l, colonelul îşi aprinse o ţigară – gest care devenise în ultimul timp aproape un tic, înainte de a întreprinde ceva − din care trase doar câtva fumuri şi o strivi în scrumieră. Cred că a ''fiert'' destul, este timpul să intru şi eu în ''fiertura'' lui şi, de ce nu, în  ritmul lui! gândi colonelul în timp ce părăsea încăperea. 

 

      La apariţia colonelul, Elvis Teel fără să se ridice de pe scaun, măsurându-l sfidător cu o privire rece din cap şi până în picioare – la fel ca la prima întâlnire –  cu vocea bine controlată dar accentuând pe un ton grav fiecare cuvânt, spuse:

      − Abuz! Abuz şi exces de zel se cheamă ceea ce faceţi dumneavoastră cu mine, domnule colonel! Am să mă plâng forurilor superioare, pentru trata…

      − Bună ziua, domnule Elvis Teel! îl salută colonelul cu o voce caldă şi foarte calmă.

      − Bună ziua!… răspunse el ironic. De ce sunt acuzat? De ce mă ţineţi aici ca pe un criminal? Mă simt sechestrat, reţinut împotriva voinţei mele. Sunt un om de afaceri respectat în port şi nu numai. Pierd o mulţime de bani. Pierd timpul şi pentru noi oamenii de afaceri, ştiţi foarte bine că… ăăă, timpul înseamnă bani.

      − Da, domnule Elvis! Cunosc şi eu acest slogan. Numai că, nu toţi cei care pozează în onorabili oameni de afaceri şi produc legal aceşti bani! spuse calm colonelul privindu-l foarte direct.

      The King tăcu. Îşi miji ochii, încercând să-l înfrunte, dar brusc, din ironică, privirea lui deveni circumspectă şi-şi transformă faţa într-un uşor surâs încercând să-şi mascheze tulburarea. 

      − Mă rog! Nu înţeleg la ce faceţi aluzie… De exemplu, zise arătându-i ceasul de aur, la ora doisprezece trebuie să mă întâlnesc cu un alt respectabil om de afaceri şi dumneavoastră, mă ţineţi aici cu forţa şi fără mandat, aşa că vă rog să-mi daţi cât mai repede drumul.

 

      Deci asta era enigma cifrelor, te frământă ora doisprezece, de aceea ai desenat tu acolo în carneţel, cifrele unu şi doi, probabil că la ora respectivă trebuie să te întâlneşti cu Tom. Oare de ce?, gândea colonelul, privindu-l la fel de calm, chiar zâmbind uneori, scoţându-şi mecanic din buzunar pachetul cu ţigări, din care scoase una.

      Cu ţigara în colţul gurii, neaprinsă, îi ascultase peroraţia finală apropiindu-se de masă, scoţând din buzunar o hârtie, pe care o aşeză tacticos, lângă mâna lui Elvis Teel.

      − Poftim, citiţi! Este documentul pe care-l invocaţi dumneavoastră, domnule Elvis Teel.

      Acesta nu se deranjă să-l atingă, privi doar, apoi comentă mai moale:

      − Mă rog, dar aici m-aţi adus fără mandat… Când am cerut să mi se…

      − Ne cerem scuze pentru asta! O lipsă de sincronizare din partea noastră, îl întrerupse colonelul învăluindu-l, de data aceasta, într-o privire rece, care se fixă drept în ochii lui.

- va urma -

[Sofia Sincă]

Foarte bun textul! Ai reuşit să creezi un o peliculă de film, Emil. Chiţibuşar cum te ştiu nu ai omis nimic.

Desigur aştept cu nerăbdare continuarea.

Cu deosebită admiraţie, Sofy!