Condamnare (fragment)

[Giurgiu Silvia]

Destul de târziu află Amneris soluția la toate nenorocirile ei și pentru asta fusese nevoie să moară temporar. Dar mai bine târziu decât niciodată! Bunătate, Iubire, Iertare, Umilință... Nu existau asemenea sentimente în sufletul acela arid și sterp, cu care o pricopsise Natura. Pentru o clipă disperă... De unde să scoată asemenea simțiri? Dar Marele Alb era gol numai pentru ea? Nu mai întâlnise niciun spirit în abis. Cum să-l umple ea singură? Să renunțe, nu se încumeta! Lucifer exulta pe undeva prin umbrele minții, savurându-i condamnarea. Trebuia să cucerească eliberarea cu ceva mai puternic decât el. Ochii căutau răspunsul pe care-l simțea tremurând nerăbdător pe undeva, pe aproape. În odaia orbitor de albă nu exista aproape nimic pe care să poposească privirea-i obosită. Aproape nimic?... Nu-și putea mișca nici măcar un mușchi al corpului, dar simțea o vibrație de lumină suavă ce-i mângâia fruntea. Ardea în ea dorința de a-și întoarce capul și de a descoperi sursa acelei energii, dar nu era posibil. Efortul minții îi încunună fruntea cu perle de sudoare, iar lacrimile i se îngrămădeau ascuțite în ochii ce sfredeleau întunericul nopții. Tresări focalizând printre lacrimi o imagine reflectată în fereastra lucidă. Clipi până i se limpezi privirea și reuși să distingă imaginea unui Isus răstignit, care o privea mustrător printre lacrimi de sânge, din crucifixul de bronz atârnat deasupra capului său.
Amneris se cutremură din cap până-n picioare, fixând cu privirea imaginea tragică și atât de impresionantă.
,,Credința! Asta e salvarea!... Libertatea absolută, izbăvirea. Daa!... Atât de la îndemână și totuși... Oare îmi poate fi accesibilă și mie? Am negat, disprețuit și ignorat toată viața existența unui Dumnezeu, deși inima mea s-a înmuiat de câteva ori sub privirea mustrătoare a Fecioarei! Pacea pe care am simțit-o atunci nu se compară cu nimic din ce-am simțit vreodată! Știința cu care mi-am umplut existența a anulat orice altceva, ce nu se putea explica logic. Am văzut moartea în toate formele ei, dar nu am vrut să trec dincolo de materie. Nu am vrut să cred în ce nu puteam vedea sau atinge! Oare acum voi putea? După experiența avută ar trebui să nu îmi mai fie imposibil SĂ CRED!”
Închise ochii și încropi o rugăciune adaptată modului ei de gândire. Niciodată nu întâmpinase asemenea dificultăți în comunicare. Se simțea o ipocrită, o impostoare. Redeschise ochii și se pierdu în meditație, cerând ascultare și răbdare Martirului răstignit. Cruzimea acelei imagini o descumpăni și invocă ajutorul Mamei îndurerate pe care reuși să și-o imagineze, contemplându-i Fiul în acea perpetuă tortură, lăsat moștenire omenirii vinovate.
,,Încă te mai îndoiești, nu-i așa? se dojeni ea rușinată. Te cațeri fără succes pe Everestul rațiunii tale și te prăvălești patetic în abisul necredinței! Am nevoie de un preot!” concluzionă ea, uluită.
Ideea aceea absurdă îi despică creierul în două, lăsând-o paralizată psihic. Și totuși, pe măsură ce o urmărea prin labirintul minții, poticnindu-se în pânzele tot mai subțiate ale îndoielii, ea se contura tot mai clar și mai posibil, asemeni unei comete pe cerul senin al nopții. Cineva trebuia să penetreze învelișul compact al conștiintei încremenite sub crusta convingerilor de o viață și să permită sufletului să zboare către cerul generos și primitor. Amneris avea nevoie de un duhovnic adevărat, capabil să-i explice, să o convingă și să-i risipească îndoielile. La căpătâiul său de muribundă poposise deseori mesagerul bisericii, dar își întorsese privirea scârbită de la el, refuzând orice alinare. Nu dorea astfel de vulturi însetați de viața și sufletul ei. Nu accepta poveștile lor absurde și infantile despre iad și rai, numai bune de speriat masele de ignoranți, care se supuneau cu sfințenie îndemnului ridicol și scandalos: ,,crede și nu cerceta!”
Privi lung crucifixul de bronz din care o scrutau doi ochi plini de durere, frică și iubire. Da, iubire!... desluși clar sensul acestora care o mișcă profund. Isus nu se sfia să-și recunoască trăirile de pe cruce. Ochii lui exprimau cele mai omenești simțăminte în clipa teribilă a morții, dar prin jertfa lui cumplită el își mărturisea iubirea nețărmurită față de oameni. Amneris descoperi cu ușurință acest mister al Dumnezeirii, primind răspuns nenumăratelor ei incertitudini.

[Sofia Sincă]

Cred că ne aflăm aproape de finalul romanului. Amneris conștientizează pentru ce a fost condamnată de viață și descoperă pe Dumnezeu. Foarte bine redată frământarea psihologică prin care se pierde acest suflet. Cu partea sa de romantism, de ideologie teologică, de cunoaștere și simțăminte.

Însă mai ai câte ceva de modificat:

Pentru o clipă se disperă...- pentru o clipă disperă

contemplându-i Fiul - cred că ai vrut contemplându-și Fiul

ea se contura tot mai clar - cred că e mai bine - se contura...

Oricum ai multe, multe pronume personale. Se mai poate scoate dintre ele. Toate aceste devieri se datorează limbii italiene pe care o vorbești actualmente, în detrimentul limbii române.

Am citit cu mult drag și interes,

Sofi

[Mihaela Suciu]

Frumos fragment psihologic în care Amneris descoperă credința religioasă. Fiindcă ai folosit expresia: „Crede și nu cerceta!” , o expresie controversată fiindcă nu se găsește în Biblie, redau un îndemn de-a lui Hristos care ne deschide mintea: „Căutați și veți afla!” 

Am citit cu plăcere și drag de tine!

[Sofia Sincă]

Așa este, cum spune Mihaela: nu există în biblie, crede și nu cerceta. E o vorbă... inventată nu știu de cine. Am vrut și eu să subliniez, dar am uitat, pe semne :)))

[Ana C. Ronescu]

„Te cațeri fără succes pe Everestul rațiunii tale și te prăvălești patetic în abisul necredinței!” . Dacă „necredinței” ar fi „credinței” - aș rezona deplin. :)

Din lipsă de timp, citesc sporadic fragmente din „fragmentele” postate de dvs, dar, întotdeauna cu admirație.

[Giurgiu Silvia]

Mihaela și d-na Sofi, știu că acest concept, ,,crede și nu cerceta” nu se regăsește nicăieri în Bilblie, dar cum ateii și liber cugetătorii ,,caută acul în carul cu fân”,  pentru a-și argumenta teoriile au descoperit un paragraf cu un mesaj, mai mult sau mai puțin justificat, care se găsește în Sfânta Scriptură și care sună cam așa:

 ,,Cele mai grele de tine nu le cerca și cele mai tari decât tine nu le cerceta. Cele ce ți s-au poruncit ție, acestea cugetă, pentru că nu-ți sunt de treaba ție cele ascunse.”(Înțelepciunea lui Sirah, 20-23) 

 Cred că astfel a luat naștere atât de controversata  expresie ,, crede și nu cerceta” care s-a înrădăcinat eronat în mințile cârcotașilor religioși. Important că Amneris a noastră descoperă pe cont propriu beneficiile credinței care i-ar putea aduce salvarea! Dar are nevoie de mai mult decât experiența morții clinice pentru a înțelege Adevărul. Va trebui să duc cu dânsa muncă de convingere susținută pentru a-i limpezi ideile, așa că mă voi înarma cu răbdare și diplomație pentru a-mi ajunge scopul!:)))

 Vă mulțumesc că mă urmăriți și mă ajutați cu opiniile voastre prețioase! Vă aștept mereu cu drag și considerație!

[Giurgiu Silvia]

Ana, deja e mult ptr mine că îți faci timp să citești din când în când postările mele și să iți exprimi părerile și aprecierea! Îți mulțumesc din suflet și te aștept oricând cu mare drag!

Ana C. Ronescu a spus :

„Te cațeri fără succes pe Everestul rațiunii tale și te prăvălești patetic în abisul necredinței!” . Dacă „necredinței” ar fi „credinței” - aș rezona deplin. :)

Din lipsă de timp, citesc sporadic fragmente din „fragmentele” postate de dvs, dar, întotdeauna cu admirație.