Condamnare ( continuare-fragment-2)

[Giurgiu Silvia]

      Uneori ,când frustrarea şi mânia nu-i întuneca raţiunea, Amneris îşi deschide cu precauţie uşita secretă a sufletului pe care l-a cenzurat într-un mod radical împreună cu sentimentele pozitive şi aruncă o privire înăuntru, respirând cu nesaţ prospeţimea ce încă se mai păstrează acolo unde nu mai ajunge nimeni şi nimic. Acolo şi-a ferecat emoţiile, iubirea sfânta pentru cei dragi, visele şi speranţele. Le-a ascuns acolo unde nu pot fi descoperite şi nimicite, unde acel demon ce i-a distrus viaţa şi personalitatea să nu îşi poată înfige ghearele lacome. Închide ochii şi se izolează de persoanele care roiesc în jurul său cu un efort dureros. S-a săturat de toţi deşi ştie că are nevoie de ei chiar şi pentru cea mai neînsemnată nevoie fizică. Dependenţa aceea absolută o ucide, îi întunecă mintea, o sufocă de furie şi doar ea aude urletele inimii ce-şi strigă durerea din grota cumplită a destinului.
       De dimineaţă a reuşit să dezlănţuie mania Ambrei, când terorizată de calvarul unei nopţi în care plămânii ei se luptaseră cu disperare să respire, ceruse din nou să fie dusă la spital. Ştia că merită toate afuriseniile surorii ajunsă la limita răbdării, căci abia de trei zile fusese externată la insistenţele sale, deşi medicii nu erau de acord. În zadar îi explicase Ambra că abia obţinuse patul şi camera aceea privată, că încă nu erau complete seria de analize pe care trebuia să le facă. Scăpase cu viaţă ca prin minune în dimineaţa precedentă când în urma unei crize cumplite toate aparatele la care era conectată în spital o luaseră razna şi plămânii i se blocaseră lăsând-o fără aer. Asistenta personală care o îngrijea în noaptea aceea, o aspirase în continuu pe tot parcursul acelei nopţi ,maşina de respirat stătea să explodeze de atâta folosinţă, coşul de gunoi se umpluse cu şerveţele însângerate deoarece îşi musca buzele până la sânge când i se încleştau maxilarele din cauza lipsei de aer. Biata femeie se lupta îngrozită să-i elibereze buzele din încleştarea aceea teribilă şi plângea de milă când pe şerveţel mai rămânea câte o bucată de carne însângerată. Avea mâinile pline de sânge şi teroarea în suflet.
       Noaptea aceea părea fără sfârşit! Chemase de nenumărate ori ajutor dar la camera de gardă erau numai două asistente stresate la maxim şi nu-şi vedeau capul de atâta alergătură dintr-un salon la altul. De medicul de garda nu era urmă şi deci, nu se putea conta pe cine ştie ce ajutor. Dar înspre dimineaţă situaţia devenise foarte gravă, Amneris nu mai respira deloc deşi maşina de aspirat pompa aer de zor în plămânii aceia inutili. Când alarmele începură să urle şi asistenta o văzu practic,  murind sub ochii ei, ieşi înnebunită pe coridorul pustiu căci la apelul eletronic nu sosea nimeni, şi începu să urle disperată după ajutor, trezind tot etajul. Alergă la patul muribundei ,o strigă, o pălmui uşor, îi frecă fruntea de culoarea cenusei imbrobonata de sudoare rece şi apoi alergă iar în coridor după ajutor. În sfârşit cineva sosea în fugă cu o butelie de oxigen şi un balon manual pentru a pompa aer direct în plămâni. O tânăra asistentă, aceeaşi care răspunsese pe cât putuse la apel în timpul nopţii, văzând dintr-o privire cum stau lucrurile, îşi dădu sufletul cu toată omenia şi profesionalitatea de care dispunea, şi împreună cu cealaltă o readuseră la viaţă pe biata făptură neajutorată ce rătăcea printre dimensiuni căutând o scăpare. Într-un final, un fâlfăit de pleoape, o tresărire şi un suspin adânc încununară cu succes lupta aceea teribilă cu stihiile morţii grăbite. Aparatele mai îmbunate îşi încetară ţipetele disperate şi un tic-tac liniştitor luă locul acelui urlet sinistru. Cele două femei se îmbrăţişară fericite şi o umplură pe ,,renăscută" cu mângâieri şi exclamaţii de bun venit. Salvaseră o viaţă de om şi nu era puţin lucru! Aşa cum se întâmplă de obicei în filme, când poliţia ajunge la datorie chiar în momentul când totul e deja rezolvat, se întâmplă şi atunci. O turmă de medici şi asistente ieşiţi parcă din pământ, alergau agitaţi nevoie mare, probabil chemaţi de asistentele de la camera de garda si puşi la curent cu situaţia,  intrară în salonul fostei doctoriţe în care abia mai pâlpâia un firicel de viaţă umplând-o cu atenţii şi intervenţii fel de fel, înconjurându-i patul foarte îndatoritori.
      Ambra îi amintea acum toate astea, dojenind-o amarnic pentru încăpăţânarea ei .Şi pe bună dreptate! Amneris ştia bine asta dar nu ar fi recunoscut pentru nimic în lume că ea dorise să moară acasă, de aceea ceruse să plece imediat din spital .Acum însă, era din nou terorizată şi blestema acel suflet las şi doritor de viaţă. Se dispreţuia pentru teroarea aceea de moarte care o nimicea, ar fi vrut să îşi smulgă inima  în care ardea atât de năprasnic pofta de viaţă.

[giurgiu maria]

O adevărată dramă psihologică povestea Amnerisei! Un text frumos scris ,interesant. Prețuire  Silviy draga mea!

[Corina Militaru]

Frumos scris! Impresionant! Aștept continuarea! :)

[Sofia Sincă]

Impresionant, teribil de impresionant ai știut să redai această luptă cu moartea! Cât de sensibil este ultimul fir de viață!

Puterea ta de a reda trăiri, simțuri, zbateri, în mod literar e mare. Dramele vieții cred că-ți vin cel mai bine ca teme literare. Sau mai știi!...

Am citit și am admirat,

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Va multumesc pentru aprecieri, doamnelor! Inseamna mult pentru mine si imi dau curaj!Cu respect, Silvia.

[Ion Lazăr da Coza]

În rândul prim ai patru greșeli... și tot așa, însă mai grav ca în primul capitol. Am avut senzația că citesc un autor străin tradus cu GoogleTraducere. 

E frumos, dar neglijența...

da Coza