Clipa de sinceritate. Prima beție

[Corneliu Ion]

Motto: Te omor, dacă o să-ți placă băutura ca lui bunică-tu Gropan!

Mama mea, Ion Maria, fostă Gropan

Clipa de sinceritate. Prima beție

Fiecare om are în viața sa episoade de mare intimitate, evenimente pe care preferă să se facă că nu și le mai amintește, cu atât mai puțin să vorbească public despre ele. Din când în când însă, o clipă de sinceritate nu poate fi decât benefică.

Firește, și în viața mea au existat asemenea momente dramatice. Pe cele câteva, cele mai importante, care mi-au influențat definitiv viața, desigur că nu le voi spune vreodată public. Celelalte întâmplări, nu definitorii, însă semnificative, privindu-le retrospectiv, le putem aminti, zâmbind cu îngăduință. Pentru mine, astfel de întâmplări au un parfum aparte și fără îndoială, singurele două beții din viața mea se înscriu în acest tipar.

În clasa a II a am fost invitat la ziua de naștere a unui prieten, mai mic ca mine cu un an. Părinții acestuia, oameni cu un statut social peste media vremurilor de atunci, se considerau părinți moderni pentru acele timpuri, așa că, pe lângă cele pregătite pentru mâncare, ne-au dat și o sticlă de 500 ml cu lichior. Ne-au așezat o masă festivă, frumos ornată și încărcată cu tot felul de bunătăți, au gustat ceva cu noi, după care ne-au pupat pe toți, pentru că eram vreo patru, cu sărbătorit cu tot și s-au retras discret, lăsându-ne pe noi, băieții, să ne distrăm în voie. După ce au plecat, credeți că ne-a mai ars nouă de mâncare? Aș! Lichior tată și atât! Una, două, goleam paharele. Nu mai aveam timp și ochi pentru mâncare. Beam lichiorul ca pe apă, ca dovadă că ne-a și luat repede apa. Nu îmi mai aduc aminte nici astăzi dacă am reușit totuși să mănânc ceva de pe masă. În schimb, mi-aduc aminte că m-am trezit acasă la mine, în patul meu și mă feream din răsputeri să nu cadă tavanul, care se tot rostogolea amenințător spre mine, în timp ce mama mă bombarda cu întrebările:

- Ce ați băut, măi copile? Spune-mi, ce ai băut, ca să știu ce să-ți fac, să nu-ți mai fie rău! Că-mi vine să-ți trag o mamă de bătaie, ca să-ți treacă! Ești mare, nu te-ai gândit că o să-ți fie rău, când turnai în tine?

- Curacao mamă, zău că așa îi spunea, i-am răspuns mamei, în timp ce mă chinuiam, iar și iar, să aduc la loc tavanul care se încăpățâna să se tot prăvălească peste mine.

- Voi ați cumpărat băutura și nici nu știți ce ați cumpărat? Dar părinții lui Adrian nu v-au văzut, nu au stat cu voi?

- Păi, ei ne-au dat lichiorul, mamă! Au stat puțin cu noi și pe urmă au plecat.

- Să vezi ce o să mă cert eu cu părinții lui Adrian, când m-oi întâlni cu ei! Taică-său te-a adus în brațe acasă și nu a suflat o vorbă, a zis că ți s-a făcut rău. Începând de astăzi, nu mai ai voie să te duci la Adi acasă!

- Nu sunt ei de vină, mamă! Noi le-am promis că bem doar un păhărel și-atât, dar...

- Vai de capul tău, o să-ți placă și ție băutura ca lui bunică-tu Gropan! Habar n-ai măcar ce ai băut! Nici nu există băutura asta, a decretat mama, la fel de pricepută în ale băuturilor ca și taică-meu, de altfel.

Și acum, după atâția ani, consider că îi făcea o mare nedreptate bunicului, tatăl ei, catalogându-l „bețiv” fără să stea prea mult pe gânduri, cu toate că bunicul era departe de așa ceva. Singura lui vină era, în fapt, obiceiul dus aproape la rang de ritual: la fiecare ieșire din schimb de la uzină, cum îi spuneau lereștenii Întreprinderii Mecanice de Stat din Câmpulung-Muscel, devenită mai târziu ARO, bea în fugă, cu ceilalți colegi de muncă, câte „una mică”, spre marea nemulțumire a bunicii.

După această aventură, abia după câteva luni am mai avut voie să mă duc la prietenul Adi și numai după ce părinții lui au venit la ai mei și și-au cerut scuze pentru neglijența lor.

Am mai avut apoi câteva tentative ușoare de consacrare în domeniu, spre disperarea mamei, care era aproape convinsă că îi voi călca pe urme bunicului.

Au trecut apoi anii și ultima beție din viața mea s-a petrecut când aveam 12 ani. Un unchi de al meu, fratele mamei, venise cu soția în vizită la noi și aduseseră, printre altele, două navete de bere cehoslovacă. Pentru vremea aceea, la mijlocul anilor 1960, berea cehoslovacă și foarte rar, berea nemțească, erau echivalentul șampaniei de fițe din ziua de astăzi.

Mi-aduc aminte că ai mei stăteau de vorbă în sufragerie cu unchiul și mătușa, la un pahar de bere. Am căscat eu gura la discuțiile lor un timp, dar m-am plictisit și nu știu cum s-a întâmplat, că m-am trezit singur în bucătărie, mai marele peste misterioasele și sfidătoarele sticle de bere. Le-am sfidat și eu o vreme, privindu-le cu coada ochiului, însă până la urmă rațiunea mea de copil a învins și mi-am zis că ai mei nu vor observa lipsa unei sticle din grămadă. Primele înghițituri sunt mai amare și mai grele, vă spun eu! Pentru că după astea, nici măcar a III a sticlă nu mi s-a mai părut amară. Mai departe nu mai știu multe. Oricum, după pățania aceasta, după atâția ani, încă pot da un sfat bun curioșilor: nu vă îmbătați cu bere!

Am fost convins că am făcut greșeala vieții mele și că o să mor. Vreo trei zile nu m-am dat jos din pat și mă tot rugam în sinea mea: Doamne, dacă nu mor acum, nu o să mai pun băutură în gură, toată viața mea!

De băut, am mai băut, însă abia după 40 ani, cred, am reușit să beau mai mult de un pahar de bere.

Biata mama, Dumnezeu să o odihnească în Împărăția Sa, cred că în copilăria mea și-a făcut mulți ani cruce cu limba în cerul gurii, pe ascuns, rugându-se să nu ajung și eu ca bunicul Gropan.

[Grig Salvan]

Amintiri, care fac farmecul trecutului, dar și al prezentului atunci când culoarea și aroma lor se suprapune peste un prezent tern, „incolor și inodor” cum spuneam la chimie. Rememorările sunt și  pentru mine „leacuri” ale plictisului și monotoniei vieții cotidiene... Fiecare avem astfel de amintiri și ne place să ne regăsim în ele atunci când alții le „deapănă”. Citesc cu plăcere și nostalgie texte cu trăiri din copilărie și tinerețe, din vremi trecute în care mă regăsesc cu un anume confort sufletesc. Citim ca să ne regăsim. În ceea ce nu mă regăsesc nu intru și nu citesc. Se scrie azi mult, enorm de mult, dar în bună parte nu mă regăsesc nici în poezia nici în proza ce se scrie azi. Eu nu zic că se scrie rău sau bine, dar nu se scrie decât rareori pe gustul meu. Îmi place scriitura sinceră și frustă, colorată cu emoții simple și presărată cu umor delicios. Și cu tristețe și nostalgie uneori, dar asta-i viața. Cât despre „prima beție” fiecare avem o amintire oarecum asemănătoare, mie mi s-a întâmplat pe la 14 ani cu o trupă de băieți și fete la colindat. :) Textul curge frumos, ca o șuetă la gura sobei într-o seară de iarnă...

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc pentru lectură și comentariu. Este evident că avem opinii apropiate în ceea ce privește literatura de astăzi. Cum este și foarte adevărat că eu nu sunt în măsură să apreciez obiectiv tendințele actuale. În ceea ce mă privește strict pe mine, pot spune că nu voi agrea niciodată un text care nu spune nimic despre realitatea înconjurătoare, sau un text care nu este străbătut de fiorul sentimentelor umane. Este absurd (subliniez din nou, este doar crezul meu) să inventezi situații și personaje care nu au nimic de a face cu fiorul umanității, pentru ca mai apoi, pe parcursul a sute de pagini, în cazul prozei, să analizezi savant motivele comportamentale ale unor personaje care nu au existat vreodată.
Să auzim de bine!  

Grig Salvan a spus :

Amintiri, care fac farmecul trecutului, dar și al prezentului atunci când culoarea și aroma lor se suprapune peste un prezent tern, „incolor și inodor” cum spuneam la chimie. Rememorările sunt și  pentru mine „leacuri” ale plictisului și monotoniei vieții cotidiene... Fiecare avem astfel de amintiri și ne place să ne regăsim în ele atunci când alții le „deapănă”. Citesc cu plăcere și nostalgie texte cu trăiri din copilărie și tinerețe, din vremi trecute în care mă regăsesc cu un anume confort sufletesc. Citim ca să ne regăsim. În ceea ce nu mă regăsesc nu intru și nu citesc. Se scrie azi mult, enorm de mult, dar în bună parte nu mă regăsesc nici în poezia nici în proza ce se scrie azi. Eu nu zic că se scrie rău sau bine, dar nu se scrie decât rareori pe gustul meu. Îmi place scriitura sinceră și frustă, colorată cu emoții simple și presărată cu umor delicios. Și cu tristețe și nostalgie uneori, dar asta-i viața. Cât despre „prima beție” fiecare avem o amintire oarecum asemănătoare, mie mi s-a întâmplat pe la 14 ani cu o trupă de băieți și fete la colindat. :) Textul curge frumos, ca o șuetă la gura sobei într-o seară de iarnă...