Canicula

[ovidiu]

Întinsă pe catafalc, decedata părea că primise moartea cu ochii deschiși. Ochiului drept i se vedea pupila. Lăsată în capelă sub aparatul frigorific, trupul său exprima stinghereală. Cei câțiva oameni din jurul ei se deplasau în cameră, plictisiți, așteptând să vină preotul. Erau obișnuiți să vadă morți, nu mai erau îngroziți de moartea lor.Aparținătorii nu veniseră încă.

Aerul cald al dimineții favoriza cele câteva muște care dădeau ocol camerei. Fotograful își făcea de lucru, imortalizând chipul femeii decedate. El observase și pupila întredeschisă. Preocupat de intensitatea luminii, nu-și făcea preocupări privind motivul decesului. Acceptă ce i se spusese: o boală și degenerarea specifică vârstei induseseră femeii octogenare sfârșitul.

Soarele se înălța pe creștetul luminos al cerului. De acolo, razele sale ar fi intrat în capela mică, dacă ușa nu ar fi fost obturată. Sosirea fiului său era mult așteptată. În odaia  mică  a capelei, ușa de deschise brusc și se ivi fiul. Un adult masiv, cu o față îngândurată, se închină adânc și se aplecă deasupra sicriului. Statura sa solidă îl împiedica să ajungă la fața mamei sale. Buzele lui căutau cu ardoare să îi sărute chipul. Părea o închinare peste puterile lui.

În jur sosiseră alți oameni cu preocupări diverse. Priveau din curiozitate la închinarea fiului, ce atrăgea mila lor, dar și o relativă invidie. Ei nu mai aveau pe cine îngropa. Părea un spectacol anticipat cu migală. Priviri egoiste analizau statura fiului mai mult decât persoana sa. Pentru mulți era un om școlit, un profesor, un intelectual care le depășea statusul social. Pentru fiu conta prezența celor din jur, ca un semn de apreciere socială.

Preotul întârzia să vină. Camera se umplea, treptat, de lumea care se strângea în grupuri de 2-3 persoane. Unui astfel de grup s-a atașat într-un târziu și preotul.

– Am avut de dat niște telefoane, se scuză el. Știți, fii-miu are restanțe. Este în primul an la Filologie.

Atenția mirenilor se îndreptă către el, așteptând să înceapă slujba. Dar cu un preot obosit și fără grabă, mirenii deveniseră indiferenți. Slujba ar fi trebuit să înceapă. Însă, era așteptat al doilea preot, preotul bisericii gazdă, deși cimitirul ținea de primul preot.

Cei doi preoți se aflau într-o relativă rivalitate. Biserica era a mirenilor din localitate, dar cărora le trebuia și cimitirul ce aparținea celuilalt preot. Cimitirul era aglomerat, intens solicitat, iar locurile libere nu se mai găseau. Adesea, erau deshumați morții familiilor care aveau aparținători îngropați pentru a-i reuni și după moarte pe membrii decedați la date diferite. De multe ori, primii care fuseseră îngropați dintr-o familie, preluau o groapă ce aparținuse altcuiva dintr-un alt secol. Noii îngropați erau depuși cu evlavie în gropi intens folosite.

În timp ce biserica din localitate prospera din mila mirenilor, slujba avea caracter multiplu. Preotul cimitirului era îngrijorat de aglomerația din cimitirul unde locurile de veci erau puține și rare.

Decesele de succedau cu o anumită frecvență, conducând spre tranzacții oneroase, cu licitații în locurile de veci. Ele se petreceau fără voia popii, care ar fi intervenit în favoarea sa. În astfel de condiții transportul sicriului la groapă a fost deliberat, un drum al sacrilegiilor. Popa obișnuit cu decesele, nu-și exprima regretul decât prin formalism.

Căldura toridă făcea insurmontabilă purtarea veșmintelor. Lesne se transpira, toată suflarea era stingherită de caniculă. Cimitirul era la marginea orașului străjuit de pădure. Părinții în roba lor lungă, mergeau în fața convoiului, suferind. La orice pas, părea că însăși gândurile lor se îndepărtaseră de la evenimentul la care erau să participe.

În convoi se mergea la pas ușor, îngăduind soarelui să-și arunce razele asupra oamenilor. Se vorbea în tăcere despre soarta lumii, regretele aferente morții dispăruseră.

Cimitirul aglomerat de veacurile trecute cu oseminte, nu mai permitea noi înmormântări. El era o aglomerare de morminte individuale, printre care crescuseră arbori. Poteci bătătorite se acoperiseră cu iarbă. La locul de veci groparii răsturnaseră pământul, montaseră țevile de suport, dar zăceau moleșiți.

Pașii apăsați ai convoiului, deși nu cunoșteau un ritm anume, păreau să mărșăluiască ca ai unor condamnați ce se deplasau spre celule. Preoții s-au oprit pe o bancă sub umbrar să-și tragă sufletul.

Femeile, cu pachetele pregătite, le numărau și turnau colivă în pahare de unică folosință.

– Ce-ți fac copiii? întrebă popa Anastasie pe preotul Tănase care era mai în vârstă.

– Se luptă cu facultatea, răspunse acesta. Nu a frecventat cursurile și acum are o tolbă de restanțe. Dar la tine?

– Preoteasa se vaită de oase. Trebuie să o duc la stațiune, răspunse Anastasie.

Lumea intrase în cimitir. Se aduna în jurul gropii proaspete, unica ce se putea săpa la marginea cimitirului. Fiul se aplecă peste sicriul sprijinit de malul de pământ al gropii, să dea ultimul sărut mamei. Era copleșit, abia se putea apleca, dar verii săi l-au ajutat susținându-l.

Dinspre pădure se auziră zgomote. Părea că cineva aleargă, dar nu se vedea nimic concret. Soarele se întunecă pentru o clipă, înlănțuit de nori. Preoții s-au ridicat de pe bancă, panicați, înălțând crucile spre cer, când o pală de vânt smulse o cruce și o aruncă în groapă.

Lumea speriată se aruncă pe burtă și începu a se văita. Păreau că acum își aminteau de Dumnezeu. Preotul tânăr se agita fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Pe cerul senin trecu un elicopter. Căra sporii agitației. Zăpăciți, oamenii se ridicară mai mult din curiozitate să vadă aparatul ce zbura la mică înălțime.

– În groapă să sărim, strigară câțiva zăpăciți!

Din elicopter, pilotul aruncă „flyere” cu reclamă la noul complex balnear din localitate..

– Oameni buni, să nu ne temem, strigă preotul tânăr.

Lumea culegea hârtiile ce zburau ca și când ar fi prins viață. Coșciugul, lăsat pe maldărul de pământ reavăn, părea uitat. Doar cei câțiva copii din cimitir, care priveau dezordinea, tăceau și urmăreau curioși. Ei închiseră ochii și așteptară un timp liniștiți. Își doreau liniște pentru sufletele neprihănite ale intrușilor veniți cu sicriul. Agitația era coborâtă din panica lumii, din frica unei lumi impregnată cu ură.

Câțiva copii se aliniară într-un careu și desenară cu creta pe cărarea ce separa aleile pietruite un șotron în care în loc de cifre și-au trecut cu majuscule dorințele. Apoi s-au apucat să-l sară spre a aduce mai aproape cerul până când dintr-o dată s-a făcut liniște. Doar că liniștea nu dură mult.

Uscăciunea verii crăpase pământul ce limita mormintele. În crăpătură se putea strecura un pumn de adult. Lumea tresări și începu să strige:

– Șarpele!

Fiecare alerga spre ieșirea din cimitir. O bătrână care văzuse multe la viața ei, dorea să explice. Ochii săi măriți arătau groaza.

– Un șarpe mare a ieșit din groapă. L-am văzut. Este mai mare decât orice aș fi văzut vreodată.

Din iarba necosită se ridica trupul unei jivine, cu botul larg deschis, cu limba lungă șuierând. Sunetul scos de această fiară era ca un vuiet adus de vânt de la mare distanță.

Înspăimântător, soarele părea că dă foc cerului care se înroșise ca de sfârșit de secol. Preotul, după o fugă zdravănă, se adresă celor prezenți:

– Stați, aveți încredere, nu vă împrăștiați! Sicriul este la groapă!

Dar lumea fugea și fugea. Cimitirul sufocat rămăsese la discreția reptilei care se sprijinea de crucea proaspătă de lemn a defunctei, părând că se străduie s-o înghită.

Ura lumii este defăimătoare precum înfățișarea unei reptile gata să ucidă.