Când natura cere tribut

[Sofia Sincă]

Teiul din faţa blocului, sădit de primii locatari, crescuse înalt, încât ramurile lui depăşeau cele patru etaje. Sezonul văratic începea cu această oază de parfum printre ţevile de eşapament din parcare, ideea de parc umbrit în faţa scării şi habitatul câtorva familii de guguştiuci. În lunile mai-iunie pe băncile îmbietoare puteai citi din Eminescu, visând la plimbări nonşalante sau puteai agăţa de pe balcon vreo crenguţă plină de flori, spre desfătarea şi răsfăţul simţului olfactiv. Guguştiucii erau acompaniament pentru minutul de relaxare al locatarilor, dar nu şi al lor, al înaripatelor, care trebăluiau toată ziua, cântând.

Printre aceste obişnuite păsări gri, gulerate cu negru, se remarca o familie, a cărui bărbătuş avea o gheruţă de la un picior, lipsă. Nu se ştie cum a pierdut-o, dar se acomodase aşa de bine cu locatarii, încât lua parte la sportul naţional, mâncatul de seminţe. El era cel mai vechi în tei şi avea un cuib trainic, aşezat lângă trunchi, cam la înălţimea etajului III, al blocului.

De cum se anunţa primăvara, împreună cu soaţa, pregăteau cuibul, mai aduceau câte un pai, câte o crenguţă, hârtii sau bucăţele de plastic din faţa blocului. Apoi femela se aşeza pe cuib pentru a depune primul ou, destinat aproape întotdeauna coţofenei, teiul nefiind bine înfrunzit. Se depunea alt ou, perechea fiind foarte prolifică, scotea trei-patru generaţii de pui din primăvară până în toamnă.

Însă, cum şi într-o familie copiii sunt diferiţi, tot aşa s-a întâmplat şi cu puii din a doua generaţie de guguştiuci, al acelui an. Unul era diferit: mai mare decât fratele său, mai neastâmpărat, mai fometos. Părinţii aduceau mâncare destulă şi îi hrăneau în mod egal, însă unul creştea mai repede decât celălalt. În timp ce părinţii erau după mâncare, cel mare profita de ocazie pentru a-şi încerca forţele şi-l bătea pe cel mic, antrenându-şi ciocul şi aripile. Ba mai mult încerca să scape de el, împingându-l la marginea cuibului. Puiul izgonit, revenea cu greu şi mai primea câte un cioc în cap, de la fratele său... Dar mama conciliantă restabilea liniştea şi îi răsplătea cu viermişori cruzi din tei.

Într-una din zile puiul cel năbădăios s-a gândit că ar fi bine să-şi ducă pornirile până la capăt. Ca urmare, el s-ar bucura de toată atenţia părinţilor şi de toată mâncarea. Astfel l-a bătut bine pe anemicul frate, care nici nu prea putea să se apere şi l-a împins jos din cuib. O pisică ce trecea pe acolo, ''locatară'' la subsol, l-a prins din zbor şi a fugit cu el în bot. Abia fătase şi ea vreo cinci pisoi.

Părinţii au constatat cu stupoare şi durere lipsa unuia dintre pui şi au crezut ce le-a spus cel ce rămăsese:

– Mamă... tată... pe fratele meu l-a mâncat coţofana.

Bucuroşi că le-a rămas totuşi unul, părinţii grijulii l-au copleşit cu dragoste şi cu atenţie, hrănindu-l, învăţându-l să zboare şi să-şi croiască drum în viaţă.

În anul următor, transformat într-un tânăr bărbătuş şi-a găsit pereche şi a început să-şi construiască cuib, undeva mai sus decât al tatălui, la încrengătura a trei ramuri cam firave.

– Cuibul se construieşte lângă trunchiul copacului, fiule, să fie ferit de ochii iscoditori ai coţofenelor, îl povăţui tatăl.

– Ei... ce ştii tu... aici crengile se leagănă, sunt frunze mai multe şi mai mari, iar puii mei o să aibă o viaţă mai bună decât a mea, răspunse tânărul guguştiuc, umflându-se în pene. Confort sporit, altă generaţie, alte pretenţii!

Şi se puse pe treabă împreună cu soaţa sa. Gospodari, buni părinţi, au scos şi au crescut pui frumoşi şi viguroşi, legănaţi de adierea uşoară a vântului şi apăraţi de frunzele mari şi sănătoase ale teiului.

Numai că în toamnă, primăria a hotărât să cosmetizeze toţi copacii din faţa blocului, deoarece crengile unora erau prea lungi, băteau în geamurile apartamentelor şi puteau să cadă peste maşini sau peste oameni, la un vânt mai puternic. Aşadar, au sosit meseriaşii cu scări înalte, cu drujbe şi cât ai zice peşte, din tei a rămas un ciot pe a cărui trunchi se legănau stinghere câteva crengi ciuntite şi ele, iar cuibul tânărului guguştiuc şi altele asemenea, au dispărut.

În primăvara următoare, mai tânărul bărbătuş, se înfiinţă, împreună cu soaţa sa la cuibul părinţilor şi le zise:

– Tată, mamă, eu vreau cuibul vostru, pentru că al meu nu mai este.

– Nu pot să-ţi dau cuibul, răspunse tatăl. Noi suntem bătrâni şi nu mai avem putere şi timp să construim altul. Dar te ajut pe tine să-ţi construieşti.

– Nu, eu vreau cuibul vostru! Este mai trainic şi aşa vrea şi soaţa mea. Iar dacă nu mi-l dai, îl iau cu forţa.

Şi a trecut la fapte. I-a tras câteva lovituri cu ciocul tatălui în cap, l-a împins la marginea cuibului şi a instalat pe soaţa sa, înăuntru. Aceasta, tânără, gulerată, vrednică, mai aranjă câteva paie pe locul cald încă, după care s-a pus pe ouat.

Bătrânul guguştiuc s-a îndepărtat nedumerit câţiva paşi mărunţi, pe creangă, nedorind să creadă ceea ce se întâmplă, apoi a încercat să revină lângă cuib, cu aceiaşi paşi mărunţi, încet, conciliant. Fiul stătea ţanţoş la intrare şi nu dorea să mai audă nici un ciripit. A trecut direct la represalii împotriva bătrânul tată, neputincios şi lipsit de apărare. Primii fulgi gri începuseră să-i zboare după loviturile fiului, cu ciocul în cap şi pe spate, ciufulind gulerul purtat cu mândrie toată viaţa. Se îndepărta când nu mai putea suporta agresiunea tânărului, încet şi indecis, în acelaşi ritm lent, încurcat în faţa situaţiei căreia nu-i putea face faţă.

După ce mai prindea ceva puteri, încerca din nou să se apropie de cuib, însă primea acelaşi tratament. S-a îndepărtat pe creangă şi a aşteptat clipe mai bune. A prins momentul când fiul plecase după mâncare şi a căutat clemenţă la soaţa fiului, dar şi aceasta era de neînduplecat. S-a postat în fata cuibului încât nici măcar cu o gheruţă nu l-a putut atinge. Apoi a venit fiul şi să vezi corecţie. L-a lovit cu ciocul în cap, pe gât, pe aripi, încât i-au zburat jumătate din pene. Bătrânul guguştiuc s-a retras umilit, cu o înfăţişare jalnică. Soaţa sa stătea pe o creangă de vizavi şi privea scena într-un amestec de neputinţă, mâhnire şi compasiune.

Noaptea a venit cu o ploaie măruntă şi rece de primăvară, zbiciuind cu stropi reci teiul. Bietul guguştiuc abia se mai ţinea de creangă, piciorul fără gheruţă îl durea şi dimineaţă l-a găsit amorţit. A mai încercat o dată să apeleze la inima fiului, însă acesta era de neclintit; îl îndepărta cu lovituri de cioc, pe unde apuca. Trei zile l-a bătut, până când neputinciosul a rămas fără pene pe cap, pe gât, pe spate şi sângele a început să-i iasă prin piele.

Apoi, puterile l-au părăsit de tot, nu mai era în stare să se ţină agăţat de creanga udă, legănându-se parcă într-un joc al nesiguranţei, piciorul fără o gheruţă a cedat şi a căzut printre cioturi, pe iarba rece de sub tei.

Două pisici, ''locatare'' la subsol, toată ziua au stat la pândă şi au urmărit scena, aşteptând deznodământul.

A urmat o hârjoneală între felinele care-şi disputau trupul bietului guguştiuc, ce încă respira: una trăgea de-o aripa, cealaltă de un picior, de cap, săreau în sus, în lateral, se muşcau, ţipau strident, până când una dintre ele a învins şi a fugit cu el în bot la subsol, unde avea un festin.

  

[Sofia Sincă]

Cu mulţumiri pentru comentarii şi gândul bun pe care-l ai despre mine. Am urmărit întâmplarea deoarece îmi era la îndemână şi m-a impresionant foarte mult. Mă obişnuisem cu acel ghughuştiuc fără gheruţă prin faţa băncilor, căutând seminţe. Îţi spun un secret: eu nu mănânc seminţe. Urăsc acest obicei.

Mama guguştiucă a supravieţuit anotimpului. În anul următor nu am mai văzut-o...

Aceaşi consideraţie!

Sofy

gina zaharia a spus :

Nu pot să nu las o îmbrățișare aici, pe pagina cu guguștiuci. Am citit de cum ai postat. Imediat am trecut cu gândul de la guguștiucii din teiul de la fereastra ta la guguștiucii din viață și nu ai cum să nu ți se frângă sufletul. Și într-un caz și-n celălalt.  Acum, citind comenturile, realizez că tu chiar ai urmărit povestea lor, ești fenomenală. Nimic nu-ți scapă, ți-am mai zis:) Și, așa cum spune Elena, tare mi-aș dori să știu ce se petrece cu mama, îmi imaginez un suflet singuratic, suferind în tăcere. Prețuire, romanciera noastră dragă!

[Sofia Sincă]

Mulţumesc pentru comentariul mult apreciativ, care mi-a mers la suflet, Gabi. Tu care ai studiat şi predai biologie, mă gândesc că pentru tine ar fi fost un studiu.

Cu afecţiune!

Sofy

Gabriela Grădinariu a spus :

Mă convingi din nou cât de ascuțit este simțul tău de observare ( nu numai a naturii, ci și a omului).

La aceasta calitate ai adăugat urmărirea cu sfințenie a algoritmilor construirii unui text literar, o stilistică plămădită cu talent, o inimă cât roata carului și ne-ai dăruit hrană pentru suflet.

Este ideal să deții în egală măsură teoria și practica scrierii cu har. Admirație!

[Sofia Sincă]

Da, Iris... acolo m-am gândit şi eu când l-am conceput. În lumea păsărilor - ca şi în lumea oamenilor. Sunt destui dezumanizaţi care-şi hărţuiesc sau mai rău îşi maltratează părinţii pentru o casă sau avere.

Merci de trecere!

Cu plăcerea de a te ştii aproape!

Sofy

iris marinov a spus :

Lecții de viață în textul tău, Sofy!

Citit cu plăcere!