Când am fugit de acasă

[Tudor Cicu]

Când am fugit de acasă

                  (schiţă)

 

      Mereu şi mereu, am scris şi voi scrie, câte ceva, despre acest subiect al vremurilor de adolescent când am fugit de acasă. O mică spovedanie, acolo. Astfel de spovedanii, făcute nouă înşine, sunt ca luminiţele acelea ale câte unui far care îi „ghidează” pe pescarii din larg, către ţărm. Cred că aveam cam 10 - 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Titlul cărţii m-a urmărit mereu de-a lungul vieţii, deşi, nu mai reţin, mai nimic, din cele scrise de autor. Un copil care s-a născut la sat, rebel așa cum eram și eu, nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Nicuţă Tănase. Spun asta, pentru că şi eu sunt născut la ţară, şi nu ai cum ocoli acest adevăr. Câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi cu „fuga repejor” de acasă. Era protestul meu de a-i face pe ai mei să sufere, căutându-mă şi negăsindu-mă pe nicăieri. Am scris (o pagină) despre asta, în romanul „Iarba de mare”, punând pe seama eroului meu un astfel de episod. Și punem pe seama „copilăriei”, toate năzbâtiile din viaţa noastră. La acei ani, eu asemănam viaţa cu o fântână a cărei ciutură are o doagă spartă, prin care tot curge apa, astfel că, numai grăbindu-te să o tragi repede-repede în afară, crezi că îţi poate potoli și setea. Dacă te-ai oprit în loc, să te mai odihneşti, să te mai răzgândeşti, apa se scurge din ciutură şi vei pieri de sete. Satul de câmpie în care m-am născut era la cca 6 km de prima aşezare rurală. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui Nicuţă Tănase, care „scapă voit”(?) de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce purtăm şi în inimi, din vremea de ieri a copilăriei, seamănă cu tânguielile hoţilor din povestea Şeherezadei, după ce Aladin le-a descoperit intrarea în peşteră şi le-a răpit comoara. De o astfel de durere, am avut parte şi eu. Mă durea sufletul să ştiu, copil fiind, că, în sat, bunicului meu i se spunea Gheorghe Golan. Porecla asta i-o dăduseră turcii din sat. Şi asta, pentru că, bunicului îi plăcu mult, la viaţa lui, călătoriile şi negoţul cu diverse bunuri, cu căruţa şi caii săi renumiţi, în toată Dobrogea. Unei astfel de îndeletniciri, mai mult la voia întâmplării şi hazardului (uneori câştiga, alteori pierdea), turcii îi spuneau, mai în bătaie de joc, mai la oftică: golăneală. Am suferit mult pentru asta, dar l-am iubit mult pe bunicul. Lui i-am moştenit (pesemne) darul său neîntrecut de a povesti. Şi povestea bunicul, cât e-n lună şi-n stele, despre toate cele ce i se întâmplase, sau își închipuise că i se întâmplase, în drumurile sale. Pesemne că multe din ele erau inventate, ori auzite de la alţii, dar el şi le atribuia sie. Prin el, se înfiripa, cred, şi destinul meu. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi amintirile scriitorului buzoian A. Anghel), unde, părinţii; se făceau luntre şi punte, pentru a-şi trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase), l-am auzit, răspicat, explicându-i mamei, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. „Voi vorbi cu preşedintele Sadi (al CAP-ului din sat), se va găsi ceva de făcut şi pentru el”. Aşadar, „destinul” nu voia şi pentru mine o întâlnire cu marea, pe care o visasem în toată copilăria, şi faţă de care fusesem atât de aproape, cândva (am povestit asta, în schiţa intitulată „Dincolo se afla marea”). Sau, poate destinul urmărea doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. În acea zi (mâna destinului, nu?) fuseserăm surprinşi, de către meragiul satului, în lanul cu grâu încă verde, pe lângă cimitirul satului, împreună cu colegii cu care terminasem opt clase şi ne pregăteam pentru admiterea în liceu. Într-un anumit fel, eu eram cel care îi zăpăcisem atât de tare la cap pe băieţi, că o făceam pe instructorul şi, cu glas tare, explicam subiectele la literatură ori problemele şi exerciţiile după culegerea lui Gheba. Feticu Gheorghe, Ion Rotea, Menabit Nabi, Bilal Şaban şi Zevri Şabedin mă ascultau fascinaţi, când meragiul Şucuri, călare pe calul său primit de la C.A.P., ne-a luat (ca din senin) la bătaie cu biciul, de ne-a alungat din lanul cu grâu. Seara aceea, pe la casele noastre, s-a lăsat cu „papară” din partea taţilor noştri – sancţionaţi, de preşedintele C.A.P-ului, cu câteva norme tăiate. Acest fapt a însemnat şi amănuntul care m-a decis să fug de acasă. Plănuisem totul, împreună cu Nabi (băiat de tătar) -  care avea mătuşa la Constanţa şi voia să dea la Liceul Industrial Energetic, dar nu era destul de pregătit. I-am promis că îl voi pregăti eu, şi de aici înainte. Şi, astfel, am reuşit să plecăm împreună, să dăm la acel liceu. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi chiar al 11-lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merită a fi scris. Mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Asta îmi mai lipsea! De unde bani să plătesc eu gazda? Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut în grabă mare, pe o fereastră, într-o astfel de clipă când nimeni nu mă supraveghea. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (după ce mă „dăduse” și la postul de miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania...” etc., că numai „fuga întotdeauna sănătoasă” m-a salvat. Două zile am stat într-un nuc al unchiului Nicolae şi tuşei Caterina, cocoţat, plâns şi nemâncat, după care, am fugit în satul vecin, Orzaru, distanţă de 6 km, la mătuşa Paulina, o soră de-a tatei, spunându-i că am venit „doar aşa”, în vizită. Esenin scria într-un poem, două versuri care m-au urmărit, ori de câte ori gândurile mă cotropeau în amintirile despre satul natal, amintiri pe care, tot încercam, să le aştern pe hârtie. Sunau cam aşa: „Zburlită, ziua ce s-a dus/Îşi trage pletele spre casă,/Şi, dezolat, acest apus/Mă copleşeşte şi m-apasă”. Ei bine! Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Niciodată, până acum, n-am putut scrie aşa ceva. Când am povestit asta, la o întrunire literară la Hârşova (cu Arthur Porumboiu, Ion Roşioru, Ovidiu Dunăreanu, Marin Ifrim, Emilia Dabu etc; de faţă), ceva venit din interior m-a strâns de gât şi n-am mai putut continua. Multora (din cei de faţă) li s-a părut o poveste neverosimilă. Bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am ţinut să vă spun, aici, povestea copilului care a izbucnit în plâns, stând ascuns într-un nuc, pentru fapta de a fugi de acasă să dea la un liceu, care, mai târziu, i-a schimbat viaţa. Când ajunsesem inginer politehnist, mult mai târziu, tata se mândrea, la vecini, cu acest fiu neascultător. Nu ştiu de ce, nu m-am simţit mândru, cu  lauda ce mi se aducea, abia acum, celor din sat. Poate, unde, gestul lui era venit prea târziu şi nu mai avea puterea să vindece o rană atât de dureroasă. Dar, de iertat, l-am iertat, demult. De unde să ştie un ţăran cu două clase, cât avea tata, că, pe atunci, fără acel vis împlinit, de pe vremea liceului, eu n-aveam cum să bat la „poarta” revistei TOMIS... unde, mai apoi, mi s-a făcut şi debutul literar cu o poveste scrisă despre bunicul din partea tatei. Şi că, eu eram, acum, cel numit de ursitoare, cel care să ducă traista cu basme a bunicului, prin lume!

 

[Tudor Cicu]

Valeria: Și mie îmi face plăcere să mai stau cu tine de vorbă despre această lume a copilăriei. Tuturor, celor care nu mai cred că se mai pot întoarce în copilărie, am să le reamintesc două versuri din Arghezi (poezia „Crezi basmul”): „Crezi basmul c-a sfârşit şi s-a pierdut/Şi el de-abia-i la început”. Dar să păstrăm lacrimile în urcioare pentru cei plecaţi dintre noi, pe când încă mai copilăream cu toţii. Totul depinde de ce fel de copii am fost şi noi cândva. Şi, noi chiar ascultam ca fermecaţi, pe lânga fusul şi fuiorul mamei, poveştile care ne-au încântat copilăria. Şi, atunci, ce ne lipseşte? Poveştile lui Andersen? Ale fraţilor Grim? Parcă, povestea familiei de şoareci „Roade-Mult”, care trăia sub patul unei cotoroanţe de babă, într-un bocanc descleiat, ne fermecase mai mult!  Ne-am amestecat în acea copilărie cu lumea lui Jonathan Swift, şi cea a piraţilor plecaţi în căutare de comori, din cărţile lui Robert Louis Stevenson. Între mulți alții, mi-am petrecut eu, copilăria. Dar toiagul poveştilor, numai între cei doi din urmă l-aş împărţi.

Valeria Merca a spus :

Multă emoție pozitivă și nostalgie mi-a inoculat lectura acestei schițe, scrisă cu dăruire și har. Ce vremuri, ce oameni! Fascinant!  Copilăria rămâne o comoară a sufletului nostru. 

Multă prețuire, Tudor Cicu! 

[Emil Dumitru]

Domnule Tudor Cicu, am citit de două ori textul deoarece mi-a plăcut mult. Pe undeva m-am regăsit și eu în această fugă de acasă, era în 1972, aveam 14 ani, și vedeam pentru prima dată un oraș mare, dar nu eram singur, eram insoțit de mama și imaginați-vă că o țineam de mână de frică să nu mă rătăcesc... Ce scrieți dumneavoastră, evocarea acestor amintiri, or să rămână pe veci pentru  a fi citite de tânara generație. Am încercat și eu, mult mai modest, într-o  nuvelă „Dedicație”,  să scriu despre frumoasa mea copilărie... Generația de acum, dar mai ales viitoarele  generații, nu vor avea niciodată copilăria noastră, și mai ales jocurile noastre simple și frumoase... nu vor ști niciodată gustul porumbului  copt la jar sau al laptelui dulce din dovleac copt pe piatră... ei sunt deja niște mici roboței. 

Vă doresc multă sănătate și putere de muncă. 

[Tudor Cicu]

Domnule Emil D:  Ca și din ceea ce povestiți (la 14 ani întâmplate), pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Vă mulțumesc pentru urări. Aveți, în tot ceea ce scrieți, o mână întinsă.  

Emil Dumitru a spus :

Domnule Tudor Cicu, am citit de două ori textul deoarece mi-a plăcut mult. Pe undeva m-am regăsit și eu în această fugă de acasă, era în 1972, aveam 14 ani, și vedeam pentru prima dată un oraș mare, dar nu eram singur, eram insoțit de mama și imaginați-vă că o țineam de mână de frică să nu mă rătăcesc... Ce scrieți dumneavoastră, evocarea acestor amintiri, or să rămână pe veci pentru  a fi citite de tânara generație. Am încercat și eu, mult mai modest, într-o  nuvelă „Dedicație”,  să scriu despre frumoasa mea copilărie... Generația de acum, dar mai ales viitoarele  generații, nu vor avea niciodată copilăria noastră, și mai ales jocurile noastre simple și frumoase... nu vor ști niciodată gustul porumbului  copt la jar sau al laptelui dulce din dovleac copt pe piatră... ei sunt deja niște mici roboței. 

Vă doresc multă sănătate și putere de muncă. 

[Chris]

foarte frumos, emotionant, pacat ca nu l-ati putut inregistra pe bunic, cred ca ar fi iesit o minune de carte. nu are importanta ale cui erau povestile pe care le spunea, avea talentul pe care din fericire l-ati mostenit si dv. acesta cred ca este un dar minunat din partea bunicului...

[Tudor Cicu]

Chris:  Bunicul din partea tatei, Stoenciu Gheorghe, îmi povestea (printre multe altele) că, de unul singur, făcuse bani frumoşi din comerţul cu sare, prin ţinuturile Cadrilaterului, ştiut fiind că în Bulgaria nu există sare. Caii şi căruţa bunicului ajunseseră chiar foarte cunoscute prin acele locuri. Bunicul povestea, cu mult farmec, despre acele drumuri făcute pentru negoţ. Bunicul, de, le mai înflorea, ori că, voit, dorea a ne speria cu unele poveşti auzite de la bulgarii întâlniţi în cale, de mi-au rămas şi acum în memorie, întâmplări petrecute la prag de seară cu vestitele cete de cârjalii, ce, nu de puţine ori, l-au lăsat cu buzunarele golite. Am scris multe povestiri cu bunicul (povestirea de debut din 1972), până și un roman („Copil din flori”). Nu i-am purtat numele, deși pe tata, la căsătorie, l-a chemat Stoenciu. Mai apoi, bunicul lui (tatăl bunicului meu), ca să-i rămână „prenumele” dus mai departe, l-a dus pe tata la notarul acelor vremuri și i-a schimbat numele de Cicu, în buletin. Numele străbunicului meu, Stoenciu Cicu, a fost menţionat, pentru prima dată, în cartea lui V. Em. Galan - „Victoria de la Oltina ”, ca refugiat bulgar. De-ale vieții!...

Chris a spus :

foarte frumos, emotionant, pacat ca nu l-ati putut inregistra pe bunic, cred ca ar fi iesit o minune de carte. nu are importanta ale cui erau povestile pe care le spunea, avea talentul pe care din fericire l-ati mostenit si dv. acesta cred ca este un dar minunat din partea bunicului...

[Adina Speranta]

L-am citit și eu pe Nicuță Tănase, am cartea „Răpirea ucenicului nevrăjitor” :) Mi-a făcut plăcere să vă citesc destăinurile din adolescență. 

Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Și iar am lăcrimat... Reverență!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Da, doamnă Vasilisia: interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentrucă „ea este gura de sânge a cântecelor” – (nu așa spunea Nichita?)

Vasilisia Lazăr a spus :

Și iar am lăcrimat... Reverență!

[Tudor Cicu]

Adina Speranța: Orice basm care se respectă, începe cu „a fost odată”... cele trăite, însă, parcă au fost dincolo de lumea basmului, însă cred că și azi, povestea continuă, făcând pare din viața fiecăruia. Comentariul tău mi-a făcut plăcere. Cu drag!

Adina Speranta a spus :

L-am citit și eu pe Nicuță Tănase, am cartea „Răpirea ucenicului nevrăjitor” :) Mi-a făcut plăcere să vă citesc destăinurile din adolescență. 

Cu drag!