Biserică nouă. Şi popă tot aşa...

[Ion Lazăr da Coza]

Biserică nouă. Şi popă tot așa…

 

                                                                Evanghelistului Constantin Ghiniţă, cu iertăciune…

 

 

           Când o comunitate hotărăşte să realizeze ceva, indivizii din care e compusă aceasta găsesc întotdeauna mijloace de a sabota respectivul proiect.

           Biserica satului se demodase. Era făcută din bârne masive roase de vreme şi de cari. Gemuleţele înguste şi puţin înalte dădeau cu zgârcenie lumină. Din pridvorul micuţ, pe o scară şubredă, se urca în turla unde se bătea toaca din lemn de frasin roşu. Clopotul de aramă se afla tot în turlă, însă era adus la viaţă de jos, de pe pământ, cu ajutorul unui cablu de oţel, subţire şi lung. Satul nu însărcinase pe cineva anume să tragă clopotul, totuşi doar trei-patru persoane îşi disputau această nevoinţă, ca pe o recunoaştere a evlaviei lor.

           Că biserica satului se demodase, n-ar fi recunoscut nimeni cu glas tare. Doar jelanii se auzeau tot mai des la adresa turlei ce sta, săraca, să se prăbuşească la fiecare dezlănţuire scurtă de vânt, de ploaie sau de ninsoare, ori la fiecare dangăt de clopot. Cu nişte scoabe şi câteva bârne turla putea să fie întremată, dar cei ce doreau biserică nouă ar fi rămas fără argumente solide. Puţini dintre aceştia spuneau pe şleau că, extinzându-se mult şi pe valea cealaltă, satul lăsase lăcaşul sfânt undeva într-o margine de râpă cleioasă. Ei mai puteau să vină cu un argument greu: iarna, când nămeţii acopereau văile, neputincioşii rar mai ajungeau să audă o slujbă. Dacă puneau şi faptul că cimitirul, aflat în umărul bisericii, nu avea nicio noimă, iar în anii ploioşi pământul pleca din loc, dezvelind oase mai vechi, mai noi, chiar că plângerile lor ar fi cântărit ceva în luarea unei decizii.

           În mintea celor mai entuziasmaţi, imaginea unei biserici noi, mai mare cu puţin ca cea veche, însă din ciment, cu trei turle acoperite cu tablă strălucitoare, cu tavanul pictat şi nu lambrisat, cu altarul sculptat în lemn de tei, şi, poate, câţiva sfinţi zugrăviţi pe dinafară, era definită. Pe cei îndărătnici, noul preot – căci pe cel vechi l-au alungat din altarul sfânt, cu surle şi trâmbiţe şi cu un protoiereu, fiindcă dăduse în darul beţiei – i-a urnit cu greu. De fapt, când să se purceadă la drum, balanţa se înclina tot mai mult în partea acestora din urmă şi aveau chiar motive întemeiate. Grădina, unde se dorea înălţarea bisericii, aparţinuse unei boieroaice. Proprietarul ei actual, rubedenie de-a cincea spiţă cu boieroaica, trăia la oraş pe picior mare. Cu toate astea, el refuza să facă danie ori să vândă la un preţ rezonabil, preferând să lase paraginii căsoaia şi siliştea. Familia din sat, cea care avusese grijă de boieroaică la bătrâneţe, rudă la a şasea spiţă cu aceasta, se arăta a fi foarte generoasă dacă ar intra ea în posesia grădinii – sugerând ceva mişmaşuri prin hârţoagele de la primărie! – spunând, către oricine vroia să o asculte, că răzbunarea pe ruda lor căpătuită era singura recompensă râvnită pentru anii de servitute. De la bieţii consăteni n-ar fi primit nici măcar compasiune dacă ar fi ştiut că oropsita familie, după cum aceasta poza la tot pasul, dăduse iama prin rezerva de arginţi şi de cocoşei de aur ai boieroaicei, aceasta neputând reclama furtul decât în faţa lui Isus, zugrăvit pe o scândură de arin. Totuşi, când preotul le-a dat vestea rea, din mulţime se auzi o voce de femeie:

           – Dau eu o bucată din grădina mea şi, cu ce se mai găseşte prin jur, putem să facem voia lui Dumnezeu!

            Ideea a şocat pe moment, însă, rumegată în linişte, devenea realizabilă. Preotul se umplu de entuziasm. Doar câteva babe mustăceau câte ceva în colţul tulpanelor la adresa femeii cu dania. Când îi ajunse preotului la ureche că respectiva donatoare avusese o singură cunună şi nenumăraţi bărbaţi, el dădu ca exemplu pe Maria Magdalena, cea decăzută şi ajunsă apoi în rând cu apostolii. E drept că nu prea mai avea ce argumente să aducă atunci când i se reproşa darnicei enoriaşe că nici la vârsta aceasta nu se astâmpără şi că se ţine cu oligofrenul satului, un munte de om. Mai supăraţi, şi pe bună dreptate, se arătau a fi nepoţii ei, căci pe aceştia îi amăgise ani la rând, spunându-le că lor o să le lase toată averea şi pe dânşii îi puseseră să-i întreţină acareturile, gardurile şi poienile. Toate astea nu păreau că o afectează pe Maria Magdalena noastră, căci pe cărările ce o duceau la odăile ei singuratice cânta cu glas tare de răsunau dealurile: „N-am omorât om de viu / Talpa iadului să fiu…”

           Lucrarea avea acum punct de plecare, dar nimeni nu se arăta dornic să se apuce, efectiv, de muncă. Pesimiştii, când au aflat cam câţi bani trebuie pentru noul sălaş, au pus de-o chetă şi în scurt timp vechea biserică era şindrilită şi cu turla întremată, ba au pornit să construiască o casă parohială pentru ca preotul, venit de aiurea, să nu mai stea cu chirie, la hatârul vreunui gospodar. Chiar şi aşa, dorinţa de a avea o biserică mare, în centrul satului, cu turle înalte, care să strălucească în razele soarelui, cu înaltă clopotniţă, nu le dădea pace preţuitorilor de nou, ajunşi peste noapte în inferioritate numerică. Despre această aspiraţie a lor începuseră să vorbească aproape conspirativ, cu toate că patronul ce le exploata izvoarele de apă minerală, om cu multă avere şi cu inimă largă, făcuse danie cincizeci de saci cu ciment şi un camion de cărămizi. Ajuns la disperare că sacii cu ciment îşi ies din garanţie, iar cărămizile sunt decimate de furtişagurile tot mai dese, preotul, după slujba de Sfântul Dumitru, tună mai ceva ca apostolii în pieţele antice:

             – Mâine, toţi bărbaţii buni de muncă şi care cred cu adevărat în Domnul Dumnezeul nostru, să vină ca să durăm temelie noii biserici. Am hotărât!

             Preotul ştia că dacă îi lasă pe oameni să se întindă la vorbe nu se vor apuca nicicând de muncă. Expediaţi fără menajamente, enoriaşii se îndreptau spre ieşire, unii mulţumiţi, alţii cârcotind. Un alt credincios care făcuse pe moment o danie mare căuta să-şi lămurească fapta, stând în pridvor, vorbind  cu glas tare, aşa cum îi era firea:

             – Mi-a căzut să vând câteva loturi de pământ la nişte patroni de la oraş, că vor să-şi facă beilicuri la aer curat. Mama lor de, de… – Doamne, iartă-mă! – şi ce le-am zis feciorilor: „Mă, eu împart banii în trei. Două părţi le luaţi voi, iar o parte o dau la construcţia bisericii, să fie de sufletul frăţânelui vostru!” N-am zis bine, bre?

            Enoriaşul nu aştepta să fie lăudat, fiindcă ştia felul celor din jur.

            În toamna aceea s-a turnat temelia şi s-a pus o cruce mare din marmură pe locul unde avea să fie sfântul altar, că aşa cerea rânduiala. În primăvară s-a purces la înălţarea zidurilor, pentru că nu contenea furtul de cărămizi, oricât de vigilenţi ar fi fost gospodarii din preajma noii lucrări. Fiecare etapă în devenirea ei ca lăcaş de rugăciuni, construcţia cerea alţi şi alţi bani. În astfel de momente, preotul, alături de doi, trei consilieri parohiali, pleca prin sat cu un catastif ca să ceară bani şi mai multe zile de muncă. Şi cum acesta devenise prea consecvent, detractorii au început să dea glas tare bârfelor şi zvonurilor: ba că la seminarii face naveta cu maşina proprie şi de unde atâta bănet din salariul de preot şi din cel al preotesei – tânără învăţătoare; ba că e prea tânăr şi necopt şi că prea mult şuguieşte cu tinerele enoriaşe… Dacă trimestrial făcea darea de seamă şi demonstra cu acte în regulă unde s-a dus şi ultimul bănuţ, pentru celelalte vorbe, preotul, după slujbe, mai arunca uneori cu reproşuri cum că prea mult i se poartă de grijă. Nu că printre ei ar fi fost şi preoteasa, însă odată, când intempestiv s-a întors de la cursuri, l-a găsit încuiat în casă cu crâşmăriţa şi, lăsându-se pradă primului impuls, iscă larmă. Preotul trecu uşor peste acest incident, lipsind mai multe duminici de la îndatorire, motivând că e în sesiune. Când şi-a reluat slujbele, păţania părea desuetă, iar el păşea acum voiniceşte pe macadam, murmurând nu vreo rugăciune, nu vreun imn bisericesc, ci şlagăre din topul internaţional. Al doilea scandal a început de la o tânără soţie rămasă singură acasă, fiindcă bărbatul îi plecase în ţară străină după muncă. Şi cum toate se dezvăluie în lumea asta, soacra tinerei a aflat că preotul, când se duce la seminar, nu mai pleacă singur şi nici de dormit nu mai doarme în chilii. Poate că nu s-ar fi făcut atâta caz dacă tânăra soţie nu sfida pe toată lumea, afişând toalete stridente când mergea la slujbe şi mai ales dacă nu s-ar fi urcat în fiecare sărbătoare pe stânca din spatele casei parohiale şi nu ar fi stat acolo ca o stană în bătaia vântului, a soarelui, a ploii, până ce se ducea preotul să o ia. Între timp, preoteasa câştiga, fără să dorească acest lucru, mulţi-mulţi simpatizanţi fie şi numai sau tocmai că era mai frumoasă, mai cultă şi infinit mai decentă ca rivala ei. La urma urmei, nu i-ar fi reproşat soţului aventurile amoroase, dacă acestea ar fi fost discrete şi potrivite. Luase hotărârea de a se căsători cu un preot când descoperise, după multe experienţe intime, că bărbaţii nu îi aduc nimic nou şi, vezi bine, nici femeile – suferea de un fel de anhedonie. Că trebuia să se căsătorească era obligatoriu pentru a fi respectată într-o comunitate restrânsă, precum cea sătească. Dar de ce cu un preot? Gândise, sperase că preotul se va apleca mai mult spre cele duhovniceşti decât spre cele lumeşti şi că va ţine şi post trupesc în marile posturi din calendare, însă el se dovedi a fi de o virilitate sâcâitoare. Câteva orgasme trebuia totuşi să aibă nefericita preoteasă, altfel faţa, gâtul, umerii şi fesele i se umpleau de acnee ca ai unei pubere inocente. Atunci, ca o mânză parşivă, se lăsa mângâiată şi sedusă, ţinându-şi respiraţia până la asfixiere, până când partea pelviană se desprindea parcă din ea, plutind în tainice tenebre de sacâz şi chihlimbar. Cianotică şi panicată, în acele clipe vedea în partenerul de deasupra ei nu un animal care gâfâie şi transpiră, ci desăvârşirea eternităţii. Astfel de momente erau rare. Şi dacă se înşelase crezând că preotul avea să fie mai cumpătat cu ea, ca femeie, la fel se înşelase şi cu privire la discreţia escapadelor lui. Fireşte, multă lume era ofticată de comportarea preotului, dar nimeni nu mai îndrăznea să se ducă la protoierie cu jalba în proţap, căci prea de multe dăţi o făcuseră.

             Poate fi ceva bătut în cuie, pe faţa pământului? Aflând de infidelitatea soţiei, tânărul soţ, plecat în cele străinătăţi, veni în sat, pus pe fapte. Întâi şi întâi îşi alungă soţia, păstrând spre educare şi creştere pe cele două fiice. Îşi bătu apoi fratele, fiindcă îi dăduse vestea, cu toate că el doar executase porunca mamei lor; iar ca urmare a plângerii lui, într-un târziu veni de la protoieria vizată o delegaţie care, trecând pe lângă biserica în construcţie, unde aştepta preotul cu cei mai devotaţi enoriaşi, se opri la vechea biserică. Precum domnitorii maziliţi ce se duceau la Înalta Poartă ca să ceară îndurare, aşa se simţi şi preotul nostru. Printre cruci şi morminte, în curtea bătrânei bisericii, enoriaşii erau împărţiţi în trei tabere. Una dominată de soţul înşelat, a doua tabără era cea care condamna pe enoriaşa adulteră. Între aceste două partide se plimbau, ca nişte electroni leneşi scăpaţi de pe orbite, cei fără o părere definită. Peste toată hărmălaia, privirea senină a protoiereului. El căuta să facă abstracţie de cei din jur şi zău că s-ar fi bucurat dacă cei vii s-ar fi odihnit pe veci sau măcar până la A Doua Venire, lângă înaintaşii lor goliţi de carne şi de patimi. În felul acesta ar fi avut parte de tihna ce ţi-o dăruia, din pridvor, acest lăcaş din margine de sat, de lume. Protoiereul ascultă cu silă disimulată părerile tuturor. Răbdă cât să nu pară părtinitor şi într-un final zise:

           – O să raportez superiorilor mei tot ce mi-aţi spus şi cum vor hotărî preasfinţiile lor, aşa va fi! Vino părinte, vino să ne rugăm împreună la icoane pentru iertarea păcatelor noastre, i se adresă apoi preotului.

             Smeritul preot nu se aştepta la nimic bun după această vizită, dar etala totuşi optimism şi energie. Presat fiind, comandă la un atelier un set de plăci de faianţă din care, ca dintr-un veritabil puzzle, se obţinea chipul Mântuitorului. Degeaba le explicase enoriaşilor că lucrarea asta e un kitsch, ei nu se lăsau şi continuau să vrea să pună faianţă pe catapeteasmă, că aşa văzuseră la televizor o biserică şi lor mult le-a mai plăcut. Nu ştiu cum se făcuse că, după ce fusese onorată comanda şi depozitată în biserică, dispărură câteva pachete cu plăci şi imaginea Mântuitorului fu descompletată. Ca să se comande numai piesele lipsă nu era posibil, iar ca să se repete comanda era de-a dreptul peste puterea şi răbdarea enoriaşilor săi fideli sau nu.

             Înştiinţarea că fusese exmatriculat de la seminar venise într-un târziu, însă preotul – caterisit de acum – trecu sub tăcere faptul. Se duse la oraş unde tocmi nişte meşteri şi, aproape clandestin, îi puse să pardosească pridvorul bisericii cu faianţa menită catapetesmei. Plăcile erau puse la nimereală. Puteai să vezi degetele care binecuvântau lângă urechile unui miel, copitele acestuia izvorâte din şuviţe de păr castaniu. Meşterii nu s-au arătat defel contrariaţi de faptul că tăbliţele de faianţă sunt puse alandala – nici caterisitul nu făcuse vreo legătură între fapta sa şi o carte citită cândva, unde se povestea despre o biserică din bârne demontată, strămutată şi iarăşi asamblată, în care pictura de pe pereţi avu aceeaşi soartă cu faianţa cumpărată de enoriaşii lui – ci se mirau cum de nu a fost achiziţionată gresie pentru pardoseală. El le-a spus ce şi cum e cu faianţa, iar meşterii au strâns din umeri. Important pentru ei era faptul că şi-au primit banii în avans.

            Poate că împins de o mică ranchiună, caterisitul deosebi plăcile de faianţă care alcătuiau privirea senină a Mântuitorului şi poruncise ca acestea să fie montate chiar în pragul bisericii, comentând mai mult pentru sine:

          – Dumnezeu ar trebui să ne vadă şi de jos, nu doar creştetele plecate...

          În duminica ce a urmat şi-a luat rămas bun de la enoriaşi. Satul rămase iarăşi fără duhovnic. Mai venea din când în când, duminica în zori sau duminica la prânz, preotul din satul vecin. Făcea câte o slujbă scurtă şi grăbită şi pleca. Enoriaşii ieşeau cătrăniţi pe poarta cimitirului, stigmatizând-o şi mai tare pe tânăra soţie ce şi-a pus poalele în cap sub nas de preot. Acum toţi o găseau vinovată doar pe ea, mai ales că se vedeau total sfidaţi de faptul că bărbatu-său o aduse acasă, ba reînnoise cununia religioasă la o mănăstire de măicuţe.

            Preotul navetist nici nu a vrut să audă despre continuarea lucrărilor la noua biserică, deşi la el în parohie trecea drept un bun gospodar. Dimpotrivă, când i se făcuse propunerea, declanşă un adevărat rechizitoriu la adresa mirenilor. Şi uite aşa, dacă s-a mişcat vreun fir de praf la noua biserică s-a datorat păsărilor cerului, ploilor şi vânturilor. Mulţi se obişnuiseră cu clădirea nefinisată, de parcă ar fi fost o piesă de muzeu, o ruină laică, nefolositoare, şi nici măcar semnul crucii nu-şi mai făceau când treceau prin faţa ei.

          După cum orice penitenţă are un scop mai mult sau mai puţin asimilat şi un sfârşit, enoriaşii s-au înghesuit cu mic cu mare la prima slujbă a noului preot repartizat de protoierie. Acesta, deşi nu mai păstorise nicăieri, părea sigur pe sine şi ferm în deciziile pe care le lua. Fără delicateţe a pus la punct vreo câteva enoriaşe mai în vârstă când acestea cârcotiră la felul cum s-a desfăşurat slujba.

           – Eu am urmat seminarul, nu dumneavoastră!

            Din duminica aceea multe dintre cele ce s-au simţit ofensate au mers la biserică în alte sate. Dar asta până când a trecut supărarea. Supărare mare avea şi preotul, fiindcă doar la praznicele importante biserica i se umplea. Vină multă dădea pe faptul că această biserică nu era mai în calea enoriaşilor, aşa că îşi suflecă mânecile şi în fiecare lună bătea în poarta fiecărui sătean şi cerea bani pentru tencuială, pentru geamuri şi uşi, pentru clopot şi pictură. Multe energii s-au cheltuit până când clopotul a fost urcat în clopotniţa înaltă, albă ca un nor din Rai. Mare sobor a binecuvântat târnosirea noului lăcaş de închinăciune şi puhoi de lume s-a abătut asupra satului în acea divină duminică. Mândru era preotul şi enoriaşii lui că au ridicat aşa minunată lucrare numai prin forţe proprii.

            Într-adevăr, biserica era o bijuterie, dar degeaba îi cumperi catârului samar nou, că el tot fără plăcere îl poartă. Lăcaşul a fost plin numai câteva duminici după târnosire. Mulţi veneau doar din curiozitate, din dorinţa de a se obişnui cu noile icoane şi cu pristolul sculptat în lemn de tei. Fideli au rămas doar bigoţii, cei care n-ar fi lipsit nici de la slujbele din vechea biserică, ţinute de vechii părinţi. Zadarnic îşi arăta preotul indignarea, fiindcă tocmai duminică dimineaţa comercianţii ambulanţi veneau de la oraş şi de la şes şi întemeiau o aşa piaţă în satul vecin încât doar cei mai plimbaţi au văzut atâta diversitate de mărfuri prin iarmaroace, prin talciocuri ori, mai nou, prin bazaruri.

            – Chiar nu poate să meargă doar unul din familie la piaţă, iar celălalt să-şi caute de suflet? întreba ofuscat preotul.

               – Ei da! Că ei ştiu, doamne iartă-mă, ce să cumpere pentru gospodărie… îi răspundeau femeile.

               – Atunci de ce nu vin bărbaţii la biserică?

               – Păi noi ştim ce fel de grăunţe şi tărâţe să cumpărăm pentru noi, pentru porci, pentru păsări?

              Căci aşa era, de pe dealurile seci din preajmă, omenii scoteau atâta porumb încât să-şi ţină dobitoacele câteva luni din an, în rest trebuiau să cumpere din cel adus de la câmpie, şi doar duminica speculanţii, poate şi producătorii, ajungeau la ei în sat.

              Preotul nu se putea împăca uşor cu ideea că sfânta slujbă o ţinea doar pentru o mână de credincioşi, aşa că a început să le aţină calea, în poarta bisericii, celor ce mergeau la piaţă. Unii dintre aceştia îl salutau grăbiţi cu un „Sărut mâna, părinţele!” şi îşi vedeau mai departe de drum, nedându-i şansa preotului să le facă vreun îndemn întru obţinerea hranei sufleteşti. Alţii, mai domoli la paşi, se vedeau nevoiţi să intre în biserică, unde se închinau în grabă pe la icoane, apoi se strecurau abil printr-un pârleaz şi se duceau după provizii, în piaţă. Văzând că nu scapă de insistenţele preotului, sătenii au început să ocolească drumul ce trecea prin faţa bisericii, mergând acum pe uliţe lăturalnice şi destul de silnice. Aflând despre asta, preotul le aţinea calea, când în poarta sfântului lăcaş, când pe uliţe. Sătenii însă îşi comunicau între ei prezenţa preotului, precum şoferii îşi semnalizează prezenţa radarului. Într-un târziu, preotul renunţă la acest joc de-a şoarecele şi pisica şi ocăra după slujbă pe cei atât de scumpi la vedere.

               Timpul şi obiceiurile intră mai uşor în matcă decât îşi doresc mulţi. Sătenii treceau acum prin faţa bisericii, făceau semnul crucii murmurând un „Doamne iartă-mă!”, un „Doamne ajută-mă!” şi îşi vedeau de ale lor.

                Neînsoţită de vreun mormânt, noua biserică li se părea străină. Toţi aşteptau, în taină, ca cineva să inaugureze cimitirul obţinut din donarea a câtorva capete de grădini şi din împrejmuirea terenului viran. Cu toate astea, nimeni nu se grăbea să moară. Bătrânii nu se mai văitau de bătrâneţe, bolnavii aveau senzaţia că parcă i-au mai lăsat durerile.

              Oricât s-ar fi arătat de nerăbdători să vadă odată consacrat ţintirimul, sătenii n-au putut profita de prima ocazie, deoarece pe moarta aceea – femeia care făcuse danie grădina unde s-a înălţat noul lăcaş de cult – au dus-o tot la biserica veche, dincolo de umbra gardului, că doar n-o să spurce noul cimitir cu una care a murit fără batic pe cap…

 

[Corina Militaru]

O radiografie a lumii slujitorilor lui Dumnezeu, făcută cu umor fin.

Să faci ce zice popa, nu ce face el, nu?

Îmi place stilul curat. Descrierile şi comparaţiile crează imagini puternice.

Cu admiraţie,

[Mihaela Suciu]

Multă cleveteală, iar când popa e la mijloc începe comedia. Final fain! 

[Ionel Mony Constantin]

Nu vad nici o legatura intre text şi Picasso. Cred mai degrabă că textul propus de autor poate fi apropiat prin umorul său subţire de  Boccacio sau mai aproape de noi Damian Stănoiu

[Ionel Mony Constantin]

Iar eu am dreptul sa-mi exprim liber opinia fara a fi admonestat  de dvs. , de cate ori o fac.  Este pentru a doua oara cand recurgeţi la maniera aceasta de a mă trata, in loc sa deschideti un dialog  elegant in care sa va argumentaţi punctul de vedere.  Apartenenţa la Adm. nu va da dreptul sa folosiţi un astfel de ton.

Daca tot comentam  acest  text in spatiul public, eu pot sa-mi susţin opinia şi sa mai aduc si alte argumente (vezi Vasile Voiculescu)in susţinerea lui.

Va invit in spiritul unui dialog cultural, sa explicaţi unui ignorant ca mine  ce legătură poate fi asociată cu Picasso, afară de argumentul "profund",  "este fix problema mea legătura care am făcut-o". Când  facem afirmaţii care pot fi citite de fiecare ne priveşte pe toţi şi ar fi bine sa gasim argumente  solide cu care să le susţinem

Mihaela Popa a spus :

Domnule dragă, este fix problema mea legătura care am făcut-o între acest text şi tablourile lui Picasso, nu sunteţi aici să trageţi de mânecă...

Ionel Mony Constantin a spus :

Nu vad nici o legatura intre text şi Picasso. Cred mai degrabă că textul propus de autor poate fi apropiat prin umorul său subţire de  Boccacio sau mai aproape de noi Damian Stănoiu

[Ionel Mony Constantin]

Stimate domnule da Coza,

Cu toată seriozitatea vă comunic că trebuie sa luaţi in considerare intr-un viitor apropiat, eventuala mea retragere de pe site . Nu sunt obişnuit şi nici nu accept un astfel de tratament din partea dnei Mihaela Popa şi in general de la nimeni, cu atât mai mult când nu sunt vinovat. Eu sunt omul dialogului, dar cu argumente şi in comentul meu la textul dvs se poate vedea acest lucru. Nu doresc sa am un tratament privilegiat, nici nu fac mofturi, dar dacă in loc de argumente pertinente, in discutie mi se inşira paragrafe de regulament şi se recurge la ameninţări, nu văd ce rost mai poate avea prezenţa mea aici. Siteul poate exista foarte bine si fara mine şi vă doresc succes in tot ceea ce intreprindeţi

[Roza Dinvale]

Mi-a plăcut cu două excepții  (”ca cea”   și  ”căci”) care mi se par stridente și ar fi putut fi evitate în partea de început a povestirii. Altfel, recunosc stilul ”da Coza”  care îmi place.

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Ionel Mony Constantin, de obicei nu intervin în disputele dintre membri apărute pe marginea unei postări, afară de situaţiile când disputele se mută în plan personal. Consider că nu aţi încălcat absolut deloc Regulamentul deoarece remarca a fost făcută pe baza textului şi nu altfel. Tonul doamnei Popa este într-adevăr unul care deranjează. Ţinând cont de faptul că acelaşi Regulament prevede în unul din paragrafe că administratorilor le revine sarcina de a aplana eventualele conflicte care se ivesc pe acest site şi nu a le genera sau întreţine, doamna a fost eliberată din această funcţie, după ce a refuzat să-şi ceară scuze faţă de d-voastră. Ne pare rău de incident şi-i mulţumim pe această cale pentru tot ce a făcut pentru acest spaţiu.

Ionel Mony Constantin a spus :

Stimate domnule da Coza,

Cu toată seriozitatea vă comunic că trebuie sa luaţi in considerare intr-un viitor apropiat, eventuala mea retragere de pe site . Nu sunt obişnuit şi nici nu accept un astfel de tratament din partea dnei Mihaela Popa şi in general de la nimeni, cu atât mai mult când nu sunt vinovat. Eu sunt omul dialogului, dar cu argumente şi in comentul meu la textul dvs se poate vedea acest lucru. Nu doresc sa am un tratament privilegiat, nici nu fac mofturi, dar dacă in loc de argumente pertinente, in discutie mi se inşira paragrafe de regulament şi se recurge la ameninţări, nu văd ce rost mai poate avea prezenţa mea aici. Siteul poate exista foarte bine si fara mine şi vă doresc succes in tot ceea ce intreprindeţi

[Ionel Mony Constantin]

Stimată doamnă Vasilisia Lazăr,

Apreciez faptul că dvs. în calitate de membru fondator, aţi luat atitudine in ceea ce priveste disputa mea cu dna Mihaela Popa.  Faptul că decizia luată  este echidistantă şi a rezultat in urma unei discuţii colective in Administraţie este de subliniat. Răspunsul dvs mă satisface pe deplin şi  o consider  o justă reparaţie morală.  Cu respect Ionel Mony Constantin.

[Sofia Sincă]

Un fenomen al noii orânduri sociale ale românilor, de după ultima revoluţie (''sau ce o fi fost'', citez pe cineva), este construirea bisericilor. S-au construit biserici mult mai multe decât şcoli. Ce spun eu, şcoli nu s-au construit deloc. Şi aşa cum se face la români, totul pitoresc: ce scapă de după furat materiale, bani, înşelat sentimente, fuga de responsabilitate.

Nu mă uimeşte subiectul abordat de tine Ion da Coza. Şi la tine, probabil, ca în orice sat s-a pus problema unei noi biserici. În jurul ideii ai ţesut o povestire atractivă, uşor ironică, colorată cu acţiunea sătenilor de tot felul: popă tânăr şi noncorformist, femei adulterine,  femei şi bărbaţi cu capetele plecate sau nu, în faţa culturilor bisericeşti. Minuni care ţin, ca orice minune, doar trei zile. Preocupările sătenilor ţin mai mult de tradiţie, de spiritul gospodăresc. Biserica s-a construit că trebuia, iar acum era important şi cimitirul.

Prin această povestire, ne dăruieşti un tablou al satului contemporan, la finele secolului XX, o lume a satului colorată original.

Am constatat că ştii totul despre literatură şi mai ştii, să te joci cu sufletele noastre, dăruindu-ne cu generozitate mereu ineditul. După ce citeşti un text, nu poţi să prevezi ce conţine următorul. Doar stilul atractiv este acelaşi, limbajul popular într-un amestec inteligent cu neologisme.

Foarte frumoase îţi sunt povestirile, Ion Lazăr da Coza, de un fantastic fermecător.

Am recitit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Ionel Mony Constantin, nu am spus nicăieri că decizia ar fi fost luată în administraţie dimpreună cu toţi membrii acestui grup. Decizia a fost luată doar de către fondatori şi încă nu ştiu dacă a fost soluţia cea mai bună. Mihaela a muncit mult pe acest site şi a pus mult suflet. A greşit şi ea folosind un ton nu chiar compatibil cu calitatea de administrator, dar cred că nici d-voastră nu ar fi trebuit să faceţi referire la comentariul ei şi o să vă rog pe această cale să nu mai repetaţi această greşeală. Comentariile să reflecte părerea proprie a d-voastră şi numai cu referire la text. De asemenea, acest site nu tolerează comentariile făcute cu răutate sau cu superioritate din partea nimănui. Suntem aici pentru a ne ajuta şi a învăţa unii de la alţii şi pentru a afla o părere obiectivă a valorii noastre literare sau artistice. 

Mă iertaţi, vă respect, dar deja am pierdut trei membri în urma disputelor avute de aceştia cu d-voastră, dintre care unul foarte drag sufletului nostru şi nu mai dorim să pierdem pe nimeni aşa.

[Ionel Mony Constantin]

 Doamnă Vasilisia Lazăr ( da Coza),

deoarece se pare ca greşesc mereu din varii motive care imi sunt imputabile in totalitate, reiterez mai  vechea  mea propunere de  a-mi inceta activitatea in  comunitate.

Pentru că doresc cu adevărat binele acestei societăţi literare şi menţinerea armoniei intre membrii săi consider, ceea ce propun eu, ca  fiind o soluţie amiabilă.

Imi menţin calitatea de membru, situaţie avantajoasă siteului din pv . numeric, fara a mai participa  la activitatea curentă.  Imi  voi permite uneori să-mi marchez prezenţa  prin like-uri sau formule de comentariu de tipul: semn de plăcută prezenţă.

Sper că această soluţie satisface pe toată lumea şi elimină riscul  declanşării în viitor a  unor eventuale dispute nedorite de nimeni.

Liniştit sufleteşte eu voi putea spune atunci: Et in Arcadia ego.

Consideraţi propunerea mea ca  devenind efectivă din momentul postării ei

[Vasilisia Lazăr]

Este alegerea d-voastră, domnule Constantin. Daa, într-adevăr nu mai dorim dispute şi nici membri care să părăsească site-ul. Nu numărul ne interesează pe noi, ci calitatea, armonia.

Mulţumim!

           Cu respect, VasilisiaLazăr