„Un prieten adevărat te prinde de mână și îți atinge inima.”

          (Gabriel Garcia Marquez)

 

          Cred că a venit vremea să vă povestesc tot, sau aproape tot, din ceea ce îmi amintesc frumos despre el, mai ales frumos. Ne-am împrietenit din copilărie, de la grădiniţă, sau poate chiar mai dinainte, nu ştiu, şi am rămas pentru toată viaţa prieteni. Şi acum când este dincolo de viaţă şi mă aşteaptă să vin lângă el printre stele, când va sosi clipa, el rămâne prietenul meu. Am să scriu despre NOI, deoarece am format împreună un tot, eram de nedespărţit, inseparabili pentru fiecare zi. Am să fiu probabil patetic, dar vreau să ştiţi ce a însemnat pentru noi PRIETENIA noastră. Acum scriu şi, în gând, stau de vorbă cu el, care mă ascultă şi mă corectează:

          – Vezi, mă Sârbule, că n-a fost aşa, încurci borcanele.

          – Ba le încurci tu, Grec nenorocit, ai început să uiţi, iar dintre noi doi, eu am avut întotdeauna memoria mai bună.

          – Ai avut pe naiba...

          Numele de grec şi de sârb nu erau poreclele noastre şi, erau folosite doar ocazional de colegi, pentru a desemna etniile din care ni se trăgeau familiile. El era grecul...

          Îl chema Teodor şi prima poreclă pe care îmi amintesc că a avut-o în copilărie a fost Broscoiul. Avea nişte ochi exoftalmici de la care i se trăsese porecla şi o înălţime de aproape doi metri, care făcuseră din el o alternativă la Păsări-Lăţi-Lungilă, fără ca eu să devin Harap Alb. Cu timpul, în liceu, a devenit Tică şi, foarte des, Doru, iar eu am rămas pentru scurtă vreme Sârbul, apoi numele de Moni s-a lipit de mine pentru toată viaţa. Se pare că nu reuşisem, mic fiind, să-mi pronunţ corect al doilea nume, Simion, moştenit de la bunicul. Credeam pe atunci în momentele în care stăteam de vorbă despre prietenia noastră, că eram, indiscutabil, asemeni cu Dioscurii, gemenii divini Castor şi Poluxor, fiii lui Zeus, identici şi de nedespărţit. Confuzia am lămurit-o abia atunci când l-am citit pe N. A. Kun, şi am constatat că identitatea noastră era numai aparentă. Asociind pe unul prea înalt şi tăcut cu altul mărunţel și vorbăreţ, Moirele creaseră, pentru viitorime, o nouă pereche ciudată, pe Pat şi Patashon. În ceea ce priveşte „asociaţia secretă”, ea nu a existat niciodată. A fost, în schimb, un autor englez – Edgar Walace, care scrisese, în interbelic, un roman poliţist cu acest titlu, pe care, la Odobeşti, un grup de liceeni şi prieteni îl preluaseră de-a gata, pentru că aveau şi ei în clasă „batracianul” lor şi formula dădea bine. Cel care vă scrie acum este printre puţinii rămaşi „aici” să mai depună mărturie despre noi.

          Ne legau fire nevăzute, am stat în aceeaşi bancă, am învăţat şi am citit pe aceleaşi cărţi, am dormit în acelaşi pat, am împărţit acelaşi coltuc:

          – „Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine...” începeam eu, dar el mă întrerupea:

          – Lasă, lasă, că ştim noi cine este câinele!

          În liceu, am iubit şi admirat aceiaşi profesori, dar ne-am şi luptat, cot la cot, să fim printre primii din clasă, performanţă pe care cel mai adesea o reuşea el. Am descoperit atunci ce înseamnă pentru noi să fii „primus inter pares”şi nu ne-am invidiat unul pe altul niciodată. Am avut şansa să avem, ca profesori, modele de nepreţuit pentru o viaţă, idolii noştri, larii şi penaţii care ne-au ocrotit adolescenţa. Uneori o făceau cu un strop de duritate, ironie ori sarcasm, dar îmi place să cred că fără răutate. Şi acum îl văd, cu ochii memoriei, pe Mustăcioară la matematică, ironizându-şi campionul de la olimpiadă, care se concentra să termine teza cât mai repede, rozând un capăt de creion:

          – Uite, mă, Tică ăsta al vostru (şi toţi ne uitam atunci spre el) ne anunţă că se schimbă vremea, stă cu paiul în gură. Clasa mârâia, revoltată de comparaţia făcută, el zâmbea sarcastic, doar îi reuşise o „glumă bună”, iar Grecul îmi transmitea cu un ghiont în coaste, să mă potolesc şi să nu mai mormăi „ştim noi cine este porcul”. Colegii se linişteau, iar în spatele meu, Niculiţă prelua prin mine semnalul pentru disperaţi:

          – Mai are puţin şi termină, vă dăm şi vouă mai târziu. Ştiam atunci că cel puţin Goguţă, veşnicul candidat la corigenţă, avea să răsufle uşurat. M-am gândit mai târziu că „le dăm” ăsta nu reprezenta pe atunci pluralul majestăţii, era întotdeauna pluralul prieteniei noastre. Şi iată-mă şi eu printre alţii, cel care câştiga, e drept doar un loc trei, la olimpiada de limba română de la Galaţi. Era prima oară în istoria mini liceului nostru când se întâmpla aşa ceva, şi acum eram „lăudat” de directorul Moş Popa pentru performanţă:

          – Ce mama dracului doar atât ai fost în stare? Ne faci şcoala de râs!

          Şi zău că şi astăzi, parcă îmi pare rău, că atunci când am avut ocazia nu i-am „tăiat” mâinile.

          Eram singurul copil la părinţi, tânjeam după un frate şi l-am îmbrăţişat plângând, când mi-a spus:

          – Tu ştii că am o soră, pe Lala, dar aş fi vrut să fii şi tu fratele meu.

          Nu ştiam pe atunci deloc englezeşte, dar am dorit să învăţ limba pentru cele câteva cuvinte pe care îmi plăcea să i le spun, mai ales când eram singuri: „you are the best” – „eşti cel mai bun”. Nu mă lăsa să o fac public pentru că, zicea el, prietenia adevărată nu are nevoie de laude reciproce şi oricum tot nu ar înţelege nimeni nimic din ce spui tu în engleza ta de baltă. Mult mai târziu am aflat că noi, doi adolescenţi, dintr-un obscur târg vrâncean, defineam pe atunci, fără să ştim, empiric, pentru uzul nostru, empatia.

          – Ce prostie mai e şi asta, mi-a reproşat într-o zi, când i-am propus să procedăm ca haiducii, să ne crestăm în palmă şi să ne schimbăm sângele între noi.

          – Adică să facem frăţie de sânge, asta vrei? Mă, tu ai înnebunit de tot, mama dracului la tine, pramatie! l-a imitat el pe Moş Popa. Tu nu vrei să înţelegi că noi am fost lăsaţi să fim prieteni de la Dumnezeu şi că altfel nu se poate. Suntem prieteni şi gata, ajunge.

          Unele lucruri se petreceau între noi, în camera mea, într-o linişte deplină.

          – Hai să facem o „tăcută”, propunea Doru şi ne aşezam la masă cu o carte sau o revistă în mână, ciuguleam câte o boabă din strugurii din farfurie, citeam fără să ne vorbim şi ne simţeam fericiţi. Vă închipuiţi ce ochi a făcut mama, într-o seară, când venise să stingă lumina, crezându-ne plecaţi, şi ne-a găsit înăuntru, stând şi citind în linişte:

          – Ce faceţi voi aici? s-a mirat ea. Cum adică să staţi aşa, fără să vorbiţi, mai ales tu?! mi s-a adresat mie, cunoscându-mi meteahna. Şi, mai târziu, când a mai venit vorba despre întâmplare, mamei tot nu i-a venit să creadă că nu făceam ceva necurat. Iar noi descopeream, pe atunci împreună, un adevăr vechi de când lumea, ce frumoasă este liniştea prieteniei.

          Recitesc ce am scris şi am în faţă doar un tablou idilic.

          Ce mama dracului, vorba lui, eram „şcoleri” şi nu puteam să nu „comitem” şi prostii sau, mă rog, prostioare. Aşa se face că şi noi, ca multe alte generaţii, ne-am început ucenicia de fumători clandestini, adunând chiştoacele abandonate în pauza filmelor de la cinema, pe care, fericiţi, le făceam poştă. Şi mai grave erau însă încălcările noastre voite de regulament care, odată descoperite, erau sancţionate cu sacrosanctele trei zile de eliminare. De dragul unor ochi nurlii de interniste, eram prinşi trimiţând bileţele romanţioase, pe care pedagogele nu ezitau să le predea inchizitorilor de serviciu, lăsând să ofteze jalnic „andrisantele”, care ştiau că vor fi şi ele pedepsite. Nu pot acum să nu mă laud că şi eu, poetul şcolii, mă amestecam în aceste întâmplări caraghioase, care pentru noi căpătau proporţii urieşeşti, compunând poezele pentru frumoasele prietenilor mei. Odată descoperite, ele mă includeau automat în pedeapsa colectivă.

          Şi astfel s-a întâmplat că un adolescent şi v-aţi cam dat seama cine era, s-a îndrăgostit, pentru câteva săptămâni dintr-o vară, de o frumoasă evreică din şcoala sa, pe care am s-o numesc aici Sara. Nu a spus la început nimănui teribilul său secret, nici inocentei sale muze, nici chiar celui mai bun prieten al său. Nu s-a putut abţine însă să nu facă ceea ce ştia el mai bine decât toţi, adică să-i scrie o poezie de dragoste, pe care însă nu i-a trimis-o niciodată. Până la urmă, Doru a fost singurul care a citit-o de două ori înainte să-şi dea avizul de calitate:

          – Stai, bă, liniştit, că pentru ce ai scris tu aici nu te taie nimeni împrejur!

          Întâmplarea nu a avut niciodată urmări şi peste ea timpul şi-a aşternut uitarea.

          Ahtiaţi după cinema, strângeam toată săptămâna bani ca să facem blatul până la Focşani unde ne era mai uşor să vedem o altă plăcere a noastră, filmele interzise în şcoli. Am fost pe atunci printre puţinii fericiţi care au reuşit să-l vadă „pe viu” pe Anthony Quinn, aflat la începutul carierei sale în rolul unui eschimos în Umbre Albe sau pe Sarita Montiel, o superbă Carmen de la Ronda, venită din îndepărtata Spanie să cânte parcă anume pentru noi. Ne aşezam pe iarbă în faţa şcolii, cineva începea să povestească, iar noi numai ochi şi urechi, participam la cele mai lipsite de constrângere adunări utemiste la care fusesem vreodată.

          – Uite aşa în ciuda lor, îmi spunea Doru, când ajungeam singuri acasă, fără lozinci şi fără convocator!

          – Dar să nu uităm să ajutăm ...poporul coreean! adăugam eu. Priveam apoi unul la altul şi dăi, şi dăi, nu ne mai puteam opri din râs!

          Este trecut de ora trei şi noi încă nu am terminat:

          – Bă, nu uiţi să scrii cum ne-a prins taică-tu când preparam clandestin vin fiert şi era şi Stelu Morohoi cu noi şi te temeai că o să ne certe.

          – Da, şi în loc de asta ni l-a pregătit el după o reţetă de ne-am lins degetele.

           – Ţin minte şi astăzi ce ne-a spus, nu-mi venea să cred; măi băieţi, la vară terminaţi liceul, deci se cheamă că sunteţi bărbaţi, un pahar de vin nu se pune, numai să nu fumaţi, că vă ia mama naibii pe toţi trei.

          – Da! Şi apoi a râs. Aşa era el, ura fumatul.

          Scriu de ceva timp şi a început să-mi fie somn. Doru dă semne şi el că e gata să se retragă pe steaua sa. În apropiere, pitulaţi pe steluţele lor, dorm şi ceilalţi colegi şi prieteni ai mei, Niculiţă şi Rodica, Bilă şi Nelia, Stelu şi Goguţă, şi câţi alţii de care nu am aflat că îşi visează nemurirea, iar eu cred că mai am încă de povestit despre ei. Şi mâine mai este o zi, îmi aminteşte dintre filele romanului ei nemuritor, Scarlett O’Hara şi eu tastez pe Google la „aide memoire”, să nu uit să povestesc cum am mers cu sania trasă de cai, în ajunul Crăciunului, la colega noastră, fata popii de la Arva, la pomana porcului şi cum am gazat cancelaria cu carbid, acţiune ultrasecretă, executată magistral de mine şi despre care numai Tică a ştiut.

          – Ca la Auschwitz, mă împăunasem eu pe atunci, iar el se grăbise să-mi pună mâna pe gură, să nu mă audă cineva.

          – Taci, că ai o gură cât o şură, dacă se află atât ne trebuie, ne termină, cu asta te-ai găsit tu să te lauzi?!

          – Şi Niculiţă a stat pe bară doi ani.

          – Asta pentru că a făcut prostii, o luase razna, se „derbedeise”, cum spune Moş Ciofu.

          – Noi, în schimb, avem origine!

          – Cam nesănătoasă, nu crezi? a precizat el ironic.

          Aici ne-am oprit amândoi, pentru că ştiam deja ce înseamnă asta şi nu ne avantaja deloc. Eram sănătoşi tun, dar devenisem, vorba lui Moliere, „bolnavii închipuiţi” ai regimului care ne declarase astfel şi ne încadrase părinţii la categoria „foşti exploatatori”.

          Au mai fost însă şi alte întâmplări de care astăzi îmi vine să râd când mi le amintesc.

          La o inspecţie (aveam eu ce aveam cu inspecţiile) la limba franceză, am afirmat, cu seninătate, că locuitorii Chinei (la Chine) sunt câinii (les chiens) şi toată clasa a izbucnit în hohote, pentru că toţi ştiau deja care va fi răspunsul meu. Iar bunei noastre profesoare, doamna Mazilu, tot nu-i venea să creadă de ce îi auzeau urechile, când l-am repetat.

          – Vai, Vai, Moneluş, s-a lamentat ea uitând cu totul de inspecţie. Să spui tocmai tu asta, nu mă aşteptam. Les chinois, aşa este corect. Ştiam că are dreptate, numai că nici eu nu mai eram Moneluşul pe care îl punea la gradiniţă să recite, îmbrăcat în „rochiţă”, „Cățeluș...”. Acum, abia aşteptam pauza, să-mi savurez gloria efemeră de erou, pentru o zi, a unei farse de licean.

          – IARTĂ-MĂ peste timp, draga noastră „Tanti Anişoara”!

          Momentul adevăratei glorii a venit însă, pe neaşteptate, odată cu Bacalaureatul, numit pe atunci Examen de Maturitate. Şi nu orice fel de glorie, ci gloria în momentul ei culminant, ca un fel de auroră boreală.

           Aşezaţi-vă comod în fotolii şi însoţiţi-mă, în timp, la Bacul la matematică, din 1963, la Liceul Al. I. Cuza, Focşani. Acolo fusesem „vărsaţi” şi noi, odobeştenii, care „jucam” în deplasare. Şi iată-ne într-o clasă în care eram ca de obicei tot amândoi, bineînţeles în bănci separate, având subiectele scrise pe tablă. Şi supraveghetorii şi noi aşteptam, din partea comisiei, să ni se confirme corectitudinea transcrierii lor, ca să putem să începem să lucrăm, dar ordinul întârzia. Atunci s-a întâmplat minunea. Dintr-una din bănci, a ridicat mâna, apoi s-a ridicat în picioare, deşirându-se de nu se mai termina în înălţime, EL, prietenul meu Păsărilă. Unul din cei doi cerberi de pe podium l-a privit curios şi a catadicsit să întrebe:

          – Tu ce mai vrei, mă’ băiatu’?

          Eu îl vedeam pe Doru din profil, cum începe să transpire şi, când i-am auzit vocea răguşită, alta decât cea cu care eram obişnuit, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. A dat să se întoarcă să se uite spre mine, dar a fost admonestat:

          – Cu tine vorbesc. Ai nevoie să mergi... afară?

          Grecul a făcut hotărât semn din cap că nu. Transpira în continuare şi a scos batista să-şi şteargă ochelarii aburiţi. S-a încruntat, s-a uitat din nou la tablă, poate ca să se mai verifice o dată dacă e corect şi a spus cuvintele fatidice care au dat bacalaureatul naţional peste cap:

          – Acest subiect nu poate fi rezolvat, pentru că la punctul 2 a fost formulat greşit!

          BUUM! Bomba fusese aruncată şi Tică a răsuflat adânc. Acum aveam şi noi, cei din aval, mica noastră Hiroshimă. Maurul îşi făcuse datoria...

          De aici încolo, pentru mine nu a mai contat nimic şi a început legenda. Undeva în România, exista un orăşel numit Odobeşti, în care trăia un adolescent fenomen, unicul care a fost capabil să rezolve în gând subiectul la matematică la bacalaureat, înainte ca onorata comisie naţională să se sesizeze că fusese transmis greşit în şcoli şi să ia măsuri. Punctul în cauză a fost anulat şi rezolvarea s-a făcut fără el. Nu s-a putut verifica niciodată, dar legendei îi place să susţină că acesta a fost adevărul. Chiar dacă mai târziu s-a mai încercat a fi răstălmăcit, eu am să cred cu tărie în acel adevăr unic petrecut sub ochii mei. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva până atunci şi nici nu s-a mai întâmplat, până astăzi, vreodată.

Am citit undeva că în greaca veche numele de Teodoros avea o semnificaţie deosebită care însemna cel care este iubit (dăruit) de zei. Iar eu, moldoveanul care se născuse pe malul Milcovului, mă mândresc şi acum că am fost prieten cu grecul care văzuse lumina zilei la Pontul Euxin şi pe care până şi zeii îl iubeau.

          Cât de mult îmi lipseşti, frate!

Vizualizări: 109

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumoasă poveste despre prietenie şi întâmplări din liceu. În legătură cu subiectul greşit de la bacalaureat (nu l-am prins, am dat examenul cu un an mai devreme) s-a mai întâmplat de câteva ori dar după '89. 

Am corectat mulţi ani la bacalaureat la matematică şi lucru interesant, am găsit teze de 14-15 pagini care abia au putut fi notate cu 6 şi teze scurte care au luat note mari. Înainte de 89 era muncă patriotică, nu era remunerată. Şi câtă muncă era, aveam foi de hârtie ca nişte cearceafuri cu punctaje de 0,10 – 0,20 etc. şi bineînţeles nu aveai voie să greşeşti sau să aduni greşit. E drept că eram câte doi care corectam aceleaşi teze şi la confruntare se observa dacă erau diferenţe mari.

Cu admirație pentru stilul firesc, concis și dozajul farmaceutic dulce/amar (vesel/trist), din povestirile dumneavoastră!

Un prieten adevărat te prinde de mână și îți atinge inima” spunea Gabriel Garcia Marquez. Eu spun același lucru și despre o lectură bună, iar această lectură chiar mi-a atins inima. Mi-a amintit de anii de liceu și de colega mea de bancă și cea mai bună prietenă. Din fericire, ea încă e aici, cu noi. Frumos, Domnule Moneluș! :)

Amintiri... amintiri. O copilărie și adolescență normală, frumoasă. Deși în vremea ceea nu mulți avea parte de așa ceva.

Am citit cu plăcere,

Sofi

Nostalgie la pătrat, redată cu naturaleţe.

da Coza

Un semn de plăcută lectură.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 1 oră în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog schimb de inimi a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Cărunta frunză încurcată în lacrimi a lui Pop Dorina
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog Poem din Regatul fulgilor viorii a lui Gabriel Cristea
cu 4 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 4 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Zebra a lui Mihaela Suciu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog până la sfârșitul zărilor a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog film a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Cântec îndepărtat a lui Tudor Cicu
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog După aceea a lui simona Y.
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Crucificat de poezie a lui Costel Zăgan
cu 11 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crucificat de poezie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crucificat de poezie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor