Sorbind sorine spații

[gabriel cristea]

Poemul meu răsare ca floarea pădureană ce nu o știe nimeni;

E-acolo-ntotdeauna, în mintea celui care 

iubește veșnicia și solitara pace;

Când urci poteci de soare și ierburi te îmbie să le pătrunzi esența, 

când turme din văzduhuri în ochii tăi se-adapă, 

atunci îți pare lumea ceva ce nu muri-va

sub pleoapa ăstor vremuri de cruntă-alienare;

Un vers ce sapă albii năvalnicelor râuri

e mai tăios ca spada ce ruginește-n vremuri;

Cuvântul și ideea frumoaselor poeme 

e-arhitectura care înalță panteoane și năruiește ura;

Și în zadar se zbate Năpustul să înfrángă

poetul efemer! 

Deja el este-o floare, o floare pădureană, ascunsă în penumbre, 

sorbind sorine spații și freamăt fin de fluturi,

pentru a-i crește áripi solare, hialine...

[Vasilisia Lazăr]

Doar Poetul poate să vadă lumea ca pe ceva ce nu muri-va/ sub pleoapa ăstor vremuri de cruntă-alienare. Și doar Cuvântul și ideea frumoaselor poeme/ e-arhitectura care înalță panteoane și năruiește ura  – un crez artistic bine definit. Pezia ca vindecare. Natura ca vindecare. 

[bolache alexandru]

Ați descris cu măiestrie versul dumneavoastră plin de metafore, versuri care cântă natura!

[Grig Salvan]

Aceeași frăție a sufletului poetului cu forțele telurice și cosmice, cu veșnica vibrare a naturii ancestrale. Cu imagini de o mare amploare și cuvinte reverberante în suflet.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri frumoase,  pline de esență, de durere ascunsă în "sorine spații".