aș vrea

[Tudor Cicu]

aș vrea

 

aș vrea ca noaptea asta nicicum să vadă zorii

să nu privim la stele văzându-le altfel

și să nu-mi spui că-n cerul în care grăbesc norii,

cu ploaia care cade, te-ai scufundat de fel.

 

dar strâng cu stângăcie cuvinte-n coala albă

că-n raiul cu iluzii, mă crezi, te-aș fi strigat

și mă opresc cu mâna să îți arăt o salbă

prin șirul de comete, clipind îndepărtat.

 

mi-aud inima, bate. o pasăre imensă

de pe-un salcâm la geamuri pare un sol trimis

c-atât rezumă viața și-mi pare o ofensă

să-nceapă și furtuna când încă nu ți-am scris.

 

ce noapte! de-o iau razna. nu cred că am scăpare

așa că strig: „ai grijă!” și brusc trag de zăvor

nu-i clar ce mă așteaptă, că uneori se pare

cum lumea se învârte sub mâini de vrăjitor.

 

dar nici să-mi fac iluzii ca un pescar de mare

ce scormone-n adâncuri, ori unde nu pătrunzi

acum când toți salcâmii înnebunesc în floare

și-mi strigă: „ehei, zorii, de ce ții să ne-ascunzi?”

[Tudor Cicu]

Vasilisia, Petruț Dan, Alex Bolache, Grig Salvan; Chris: Țin să vă răspund în câteva cuvinte tuturor cu mulțumirile aduse fiecăruia în parte pentru plăcutele comentarii și semnul lăsat aici. Și asta pentru că poeziei mele romantice nu-i stă bine decât acele cuvinte rostite cândva de A. France și mai tânărul A. Rimbaud. Poetul e un evocator (spunea Anatol France), dacă îl înțelegi ești la fel de poet ca el. Ca și prozatorul care recurge la parabolă atunci când își vede îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite. Dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. Cum spunea inventivul Rimbaud vorbind despre eliberarea prin limbaj, ascuzându-se sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană. O eliberare în acea sferă a sonurilor muzicale unde nimeni nu-l împiedică aici să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. E, dacă vreţi, oda închinată Imperiului Bucuriei bethoveniene, în măsuratul orgoliu de a plăsmui fiinţa în zeci şi zeci de chipuri ale fericirii de a se desfășura. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile, până când cineva va trebui să ne învingă imboldul narcisian şi, odată făcute ţăndări-ţăndări, ne va elibera de această lume a oglinzilor plăsmuite. Dar această lipsă de decodificare a fiinţei înstrăinate de poet, în lumea unui suprarealism mai puțin înțeles, oare nu-i va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte pe poet de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat. Poate fi un răspuns la modul meu de a mă refugia în poezia cu rimă, cantabilă ca un menuet... și totuși, a unui romantic.

[Chris]

foarte frumos!

[Grig Salvan]

În stilul clasic bine stăpânit și mânuit se află o modernitate a pozei poetice a autorului care seduce imediat la lectură. O lectură plăcută în cadența ritmului iambic și în farmecul unei nopți ce oferă atâta mister și emoție încât ai vrea să nu se mai termine și să ascunzi undeva zorii... Îmi place „cum lumea se învârte sub mâini de vrăjitor”.

[bolache alexandru]

Am vrut să remarc strofă a treia dar ar fi nedrept pentru că toată poezia este frumoasă!

[petrut dan]

Un poem-menuet  ce demonstrează plăcerea mânuirii cuvintelor și împlinirea lor într-o formă poetică incontestabilă, apreciez faptul că lipsesc rimele comune sau cuvinte capete puse doar de dragul de a rima fără să aducă niciun plus poetic, un tot armonios idee ce se armonizează cu forma și o formă ce armonizează ideea prin tehnica evidentă dată și de un lexic bogat ce transmite lejeritatea cu care este înfăptuit actul artistic, cu respect!

[Vasilisia Lazăr]

Dacă n-ar fi scrisul, nopțile albe ne-ar fi cu mult mai lungi și mai negre...

Drag!