Simțeam cum lângă mine timpul se-ntristează
Când frunzele-și vorbeau în adieri de vânt,
Cum ochiul depărtării prin noapte lăcrimează
Împrumutând suspine la fluturi pe pământ.
Pășeam ușor pe-alei rămase-acum în amintire
Să nu mai răvășesc tristețea printre gânduri,
Și nu-ncerc în zadar ca să-mi mai vin în fire
Când sufletul își pune suspinele în rânduri.
Trăiam un dor necunoscut de nimeni printre flori
Iar ziua devenise întâmplător mai mică,
Tot întrebând de ce nu poți muri de două ori
Când fluturii cu ochii-n lacrimi zborul își ridică.
Vin nopțile să mă răpească-n vise și să-mi spună
Pe treptele căror tăceri te-aștept să mai revii,
Și cum să-mi port tristețile-ntr-o mână
Dacă un colț de cer s-a spart în cioburi argintii.
Adaugă un comentariu
Trăiam un dor necunoscut de nimeni printre flori
Iar ziua devenise întâmplător mai mică, "- fiecare poezie are un alt fel de impact...nu ai putea spune ce culoare are fiecare, doar ca dor...de frumos...
Revin după ce puneţi diacritice.
Citit cu plăcere! Ţine-ţi cont de observaţiile dinainte! Cu drag, Maria Elena
Subscriu la cele spuse de Any.
Cu aleasă consideraţie,
O poezie foarte buna, dar aveti cateva greseli de tastare si mai ales lipsa diacriticelor ingreuneaza citirea versului cu rima... va rog sa reveniti putin, ca e mare pacat de frumusetea versului clasic...
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE