jurnal de supraviețuire - tu

[Mihaela Popa]

străzile goale parcă strigă la noi

păsările

se pregătesc seara

de somn

nu ne mai arde

visăm

se moare, dragă, se moare dintotdeauna dar acum simțim mai

tare

ne-am pregătit pentru a ajunge nicăieri

într-o zi m-am trezit mai devreme și am văzut umbra

cum se strecura printre pereți

o timidă rază de soare

se moare, dragă, se moare astăzi și mâine și

ieri

mi-au lipsit

îmbrățișările

au cuprins copacul din fața casei

pe care l-am numit tu

[Mihaela Popa]

mulțumesc, Chris!

[Mihaela Popa]

mulțumesc, Lisia, am corectat

[Chris]

frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Bine surprins episodul acesta nefericit. Frumos, dar trist. Și încă se moare...

dintotdeauna se scrie legat

[Mihaela Popa]

te îmbrățișez cu drag, Valeria, mulțumesc!

[Valeria Merca]

Trist, adevărat și nespus de frumos/ poetic redat! 

Gând bun, Mihaela!

[Mihaela Popa]

Sofi, Gabriel, vă îmbrățișez cu sufletul

[Sofia Sincă]

Se moare, se moare...

Și interesant este că ne-am obișnuit să numărăm morții. Că a ajuns o știre ca oricare alta, o formalitate. Să ne batem în piept, să comparăm cine are mai mulți sau mai puțini.

Poemul aduce cu sine o confesiune elegiacă pe tema pandemiei, a realității existente, în stilul tău inconfundabil, mult metaforizat și criptat. Există disperare ivită din starea morbidă ce ne paște.

Multă admirație,

Sofi

[gabriel cristea]

Secvențiale și volatile imagini - senzație de bine, în final. Miraj!