stare de o nouă zi

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

în fiecare dimineață

îmi mai cojesc

un strat de iluzii

de pe gene

ca și cum visele sau urmele lor

s-ar putea atât de simplu spăla

cu sarea din lacrima

rațiunii

 

rătăcesc prin mine

ca printr-un parc pustiu

cu frunze moarte pe alei

și bănci scorojite

de uitare

 

e-atâta liniște

și nicio pasăre

sunt atâtea cărări

și nicio urmă

 

doar eu

copac bătrân și solitar

în scoarța căruia ți-ai scrijelit adânc

numele

mereu rătăcesc 

la braț cu o singurătate

în care aș vrea să-ți odihnești

măcar din când în când

sufletul pribeag

[Sofia Sincă]

E atâta tristețe în poemul tău!... Și atâta melancolie pe acest, copac bătrân și solitar, ce-și ciopleşte singurătatea.

Dar și un romantism, romanțios, fermecător.

Mi-a plăcut mult,

Sofi