Și văd cum trece

lunecare peste aer,

din flacăre răsare

chip știut.

Misterios cum fizica suportă

explozie și gest într-un cuvânt

și vom rescrie teorema asta

cu reguli noi iscate din neant,

nu ne ajung doar gândurile noastre

ca să cuprindă

forța revărsării unui trup.

Atât de-aproape inundând mirarea,

mult prea sublim în existența-n sine,

insuportabil arde-nchipuirea

mai revărsându-se peste putința noastră

din umila…

Suntem condiția celei mai rapide

dintre formele conștiente

ale materiei,

ne odihnim în noi înșine

și în condiția

stării noastre de grație.

Superb și sirep

armăsarul meu mă hrănește

cu hălci

din carnea existențelor

întâlnite și nemaiîntâlnite,

uscate și bine sărate sub șa.

Astfel învățăm

să evităm totul:

nopțile și zilele,

îndestularea,

suferința și fericirea,

chiar și pe noi înșine

uneori.

De aceea nu avem…

Îmbrățișază-mi frigul,

din mirare

doar valurile lovesc țărmul

dormind cald

sub orizontul sângeriu

unde soarele se abandonează mării.

Briză mirosind a perle

și chemări neștiute

înspumează valurile

și face să vibreze

profilul tău subțire

și atât de sălbatic,

cuprins de această zi în declin.

Te voi vâna

cu privirile și simțurile mele,

atât de nesupusă

și mândră

lăsându-ți urmele pașilor

peste nisipul plajelor…

Și uneori mă mai aud pe mine

pierind la margine de drum

sau prin castele înghețate

cu turnurile lor de fum.

Mă mai scufund în vise,

câteodată

și zilele mă caută,

din fund de ceruri

s-au scobit pământuri

și le formăm supus

prin gestul mâinii.

Cohorte-ntregi și nesătule

se îndreaptă

cu pasul trepidant

în mers domol,

sunt lighioanele bătrâne

ale lumii,

luând tăcerea noastră

ajutor.

Eu voi numi…

M-am revărsat

ca dintr-un fund de mare,

te-ai revărsat

ca dintr-un necuprins,

două-ntâmplări

încrucișate în mirarea

unui sărut, mereu același

însă mereu de la-nceput.

Ca două curgeri

de materii fine

scăldate în cuprinsul celuilalt,

întretăiate

de puterea curgerii, în sine,

dar fără opțiunea

ruperii din sensul dat.

Suntem aceiași

aparținem zilei noastre,

mă vei cuprinde

blând și repetat.

Eu fericirea…

Știu, va veni o vreme

când voi spune

cu poftă și dorință de păcat:

adio, fără margini,

fără nume,

adio, vieții mele de damnat.

Tu știi că prin zăpezi

hălăduiesc jivine?

Cu inima în palme

m-am răzbunat pe ger,

mai pot iubi cu patimă

și visuri,

mai pot muri

în dorul meu nebun.

Mai ard mirosurile florilor

în suflet

și soarele îl simt

tot cald și bun,

la nunta verii

încă sunt meseanul

ce cupa vieții…

Cine poate nega

pulberea noastră?

Noroiul plăpând

căutându-și suflarea,

printre plasele pescarilor

din mările calde

unde hrana

se amestecă cu perle.

Cine poate nega

absoluta frumusețe a trupului?

Sublimă alcătuire

coaptă și închegată

spre desăvârșire

în eternul foc al iubirii,

unde setea se astâmpără

cu ambrozia ființei.

Și cine

mă poate convinge pe mine

să-mi înving…

Fragil, vremelnic,

zâmbet chinuit

nu suntem, nimeni,

suma vieții,

din existență, totdeauna,

perfectul cel mai simplu

l-am omis.

Deci mai rămâne

gândul, visul

și conștiința

originii și devenirii noastre,

suntem același veșnic compromis

între sublim

și adevărul despre naștere

și moarte.

Ne suntem drumul

înainte și-napoi

în libertatea individului

spre mâine,

perfect cunoaștem

fiecare pentru noi

că…

Îmi zboară păsări

peste libertate,

am populat

tărâmul meu pierdut

cu zei desprinși

din frescele rupestre,

eu, le-am dat suflet

și putere de cuvânt.

Spre decadență

mă îndeamnă

ritmul ploii,

mă trec fiori

prin sânge năvălind.

Eu, mângâi cu nesaț

toți trecătorii

și catifeaua

cărnii suspinând.

N-am timp

pentru regrete deșuchiate

sunt doar atât

nu pot să fiu mai mult,

trec gândurile…

Și uneori mai vine toamna

peste mine,

eu îi zâmbesc

și îi cedez mirarea.

Mă vor iubi, înlănțuit, bacante

din sufletul dezlănțuit,

ca marea.

Vor trece anotimpurile neștiute

peste minunea

timpului concret,

mă voi ierta mereu

pentru păcate

e vremea mea

și încă pot să iert.

Doar visul va rămâne

mai splendid decât vântul,

contur subtil gândirii

în fermă revărsare.

Și voi seduce

fără drept și gânduri

doar…

Te voi chema

din părțile concave

ale perfectei încercări

de vis,

privirea peste margini

ne mărește,

de aceea voi iubi

exclus din paradis.

Nimic nu poate fi

târziu sau straniu,

bagajul meu

așteaptă nefăcut,

căci voi migra

către extremele trăirii

fiind lucid

și-n gânduri nepermis.

Sunt, dialectic, individul zero

pornind numărătoarea

din trecut,

dar mă asemăn

fiecărui înger

ce a iubit

frumosul…

În lume se trăiește

sau se moare,

zbuciumul meu

mi-l duc pe umeri eu.

Nu împrumut trăiri

și nici nu vând,

pot dărui, din inimă,

tot dorul

sau scrie partitura unui gând.

Nu duce nimeni

pentru fiecare,

pot să permit

să-mi intoneze cântul,

voi scrie pentru sufletele rare

pe scena vieții

vom simți tumultul.

Nu joacă nimeni

rolul nimănuia,

se-ncearcă o părere

despre vis

căci în scenariul vieții

sunt…

Voi pronunța cuvinte

pe de-a-ntregul

căci sunt întreg

și nu-mi lipsește nici un gând,

mi-e sufletul în mine

ocupând tot spațiul

și dacă tot mai caut

poate, chiar, mai mult.

Eu m-am născut întreg

nu pe jumate,

asemeni tuturor

din jurul meu.

Vor cade nopți,

mereu pe jumătate,

peste știința șchioapă obligând,

lăsați-mă, eu știu

că doar întregul

e jumătatea celui care sunt

și dacă vreau

îmi caut și voi…

Ce să scriu?

Cum să scriu?

- Mângâierile, culorile, simțurile,

 lumea din afară și dinăuntru.

Ceva stă ascultând,

dincolo și aici,

peste orizont lângă tine

și mult prea aproape,

confundându-se, lângă mine.

Am pierdut codul

tuturor scrierilor

de aceea uneori

schimb simbolurile lumii concrete,

către întâmplări

mirosind a roșu,

pentru că din întâmplare

și uimitor

trandafirii au uitat parfumul.

Lucid și grăbit mă…

M-am temut întotdeauna

să nu cad în orizonturi,

împreună cu știința-

cea mai ocultă dintre arte.

În brațele soarelui,

făcător de oracole,

de aceea m-am dăruit pe mine

și cuvintele mele

zeităților focului,

cele care invocau durerea cărnii.

Doar pe Tu l-am lăsat să doarmă

confundându-mi dorințele

și pentru prima dată

nu mi-a mai fost teamă,

mă voi striga pe nume

și voi renunța

la o încăierare sângeroasă

cu inima…

Am murit și am înviat,

puteam scrie

cel mai frumos poem din lume

dar am preferat să visez

și apoi am dăruit visul.

Voi mai scrie poeme,

nu știu dacă la fel de frumoase

și le voi visa pe toate,

însă din teamă

și fără patimă

nu se mai vor dăruite.

Probabil mă va prinde

timpul din urmă

și nu voi mai putea stăpâni

poemul și nici visul,

se vor dărui, indecent,

la fiecare colț de stradă.

Eu voi cânta trist,

renunțând…

Eu merg și cresc tăceri
în jurul meu.
Năprasnică lumina
mă ninge tot mereu,
mă doare-n ochi
și-n pasul neștiut.
Voi fi fiind
dar nu v-am cunoscut
și nu m-am cunoscut
nici eu, la fel ca toți,
am înălțat un templu de cuvinte
peste nopți.
Doar mâna mea întinsă,
așteptând,
e paradigma celui care sunt,
în expansive fericiri, nemuritoare,
sunt singur rătăcit în lumea mea
și doare.

Sunt singur

și văzut din spate,

umed-verde crește-n față drumul.

De necuprins e totul în jur

monumental crescând în arbori,

voi respira toată liniștea aceasta

peste abisurile existenței mele.

Sunt doar un detaliu,

mișcându-se silențios

și sprinten,

nu pot cuprinde minunăția

nici măcar privind-o.

De aceea există trupuri

uneori nesfârșit de frumoase

așa ca al tău, de exemplu,

pentru a putea plăti

cu o splendidă…

Azi, nu voi mai plăti nimic,
sunt cel mai sărac
sentiment al meu.
Azi, mi s-au îmbrăcat
în costum de gală
toate întâmplările,
fericite sau nu.
Azi, vocea mea
îmbracă proximitatea,
calmă și vibrantă,
aproape de nerecunoscut,
bărbătește mă cheamă
pe sub cupolele în decadență
ale unei zile perfecte.
Îmi rămâne
doar mâna întinsă,
contemplând destinul
condiției umane.

Fix în locul unde am simțit

disperarea și aripile,

se terminau așteptarea

și speranța.

Ce subțire frontieră,

precum pielea

întinsă și catifelată

peste intimitate,

întâmplările și viața

frământându-mă

eu frământând

viața și întâmplările.

Nimic nu poate fi oprit, păstrat,

ne mai rămâne,

doar, să scoatem armele,

din rănile cele mai inflamate.

În rest, lăsați armăsarii

să le crească arbori

prin…