Ecce homo

[Marius Gîrniță]

 

Era de mult durerea mea
căci mă născusem
ignorând apusul
și se făcea că văd
cum curge sacrul,
peste întinsul vast
și fără scrupul.
Cum apăsa măreț,
cu nonșalanță,
fără a vrea să rupă
presupusul,
era un fel de mare tulburare
vibrând în sufletul
împins către crepuscul.
N-am vindecat, în sine, disperarea
o caut tremurând
de prin unghere,
unde mirarea-nvinge adevărul
și ignoranța naște lumi rebele.

 

Pe drumuri colbuite
și prin târguri
în cânturi de lăute
și țimbale
sunt cavalcada
veacurilor multe,
în platoșă armură
și cu șoim.
Dar mă trezesc,
în fiecare dimineață,
în veacul meu
impersonal și obosit
și mă grăbesc
să-i dăruiesc trăirea
dar sufletul îmi sună plictisit.
Deci să trăim
așa cum știm mai bine
în cronica-nsemnată
peste timpuri,
dar prin hiperbole,
metafore, descrieri
se naște iar refrenul
cu-ntreruperi.

[Vasilisia Lazăr]

Mi-a plăcut mult.

[Chris]

Frumos!

[Ion Lazăr da Coza]

N-am vindecat, în sine, disperarea
o caut tremurând
de prin unghiere,  Bănuiesc că unghere (cotloane și nu clește de unghii)

Trăim între visul omnipotent și realitatea banală.

da Coza

[Sofia Sincă]

Gând plutitor în şi înafara lumii unde apăsarea sufletească devine solitudine, lăsând loc întrebărilor deprimante, de a fi sau a nu mai fi...

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!