un câine se spovedeşte lunii

perforând aerul nepăsător

cu muşcături sonore

magma oraşului

în clocot stins

vuiete de tren

claxoane blazate

suflete uitate pe-afară

departe

pe buza crăpată a veacului

un vultur cu plânset de mamă

îşi împinge puiul dincolo de cuib

îngăduindu-i zborul

în tăcere

dactilografiez gânduri spre tine

cuvinte încifrate

în stele căzătoare

alunecă prin pustiul

dintre mine şi o cale…

Când n-oi mai fi cântare
Fii bun şi-adu aproape
Sirenele din mare
De bocet să mă scape!

Când n-oi mai fi visare
Prin pleoapele închise
Te rog să-mi faci donare
Perfuzie de vise!

Când n-oi mai fi iubire
Fă-mi iarba să-ncolţească
Dă lumii-ntregi de ştire
Nou suflet să-mi zidească!

Şi-atunci când toate-acestea
Zadarnic le vei face
Te rog, transmite vestea
Că am murit în pace.

Castanii ştiau; îşi scuturau florile ivorii,

Îmbrăcându-mi visele în straie de nuntă.

Aerul prinsese şi el de veste

Şi se aşternuse, covor plutitor, sub tălpile mele.

În mine îşi făcuse casă un roi de fluturi liliachii

Şi păsările îmi imitau, amuzate, sunetul inimii.

Chiar şi prietenii nopţii aflaseră:

Luna râdea cu gura până la urechi

Iar stelele furau sclipiri din privirea mea.

Doar tu nu ai avut curajul să crezi

Ce îţi şopteau…