De-atâta alb
Şi-atât senin
Al orbitorului meu
Chin,

De-atâta spus
Pe crug în sus
O rugă-n plin
Brăzdat apus,

Mi-e tot mai clar
În palma mea
Un zâmbet fin
De catifea

Că toate nu-s.
Dar ceva e
Rămas în jar
Din cremene.

Am atârnat, iubire,

un gând

ca mărţişor,

pe haina ta.

Să nu m-alungi cu vremea,

să nu mă spui sortirii

în calea răstignirii.

Şi uită-mă-ntre pliuri,

pe-undeva.

Ascunde-mă de iarnă

un timp

ca un fuior

de vreme,

să număr ghioceii,

să primenesc mirarea

aducerii aminte

pe câmp senin,

cu mieii.

Şi pentru tine, zână,

o iie-n primăvară

ți-aş purta,

din fire de lumină.

Iar tu, cu ziua plină,

să…