***

Florin a apărut pe Facebook în dimineţi în care ea încerca să umple timpul petrecut la căpătâiul mamei ei bolnave. Ultima parte a vieții era un şir lung de eşecuri, pe toate planurile, fără portiţă de rezolvare.

Divorțase și rămăsese cu doi copii. Copilul ei de carne, cum îi plăcea să-i spună, o tachina dulce. Cel de suflet, pe care îl înfiase în timpul căsătoriei, încerca să-i mângâie viaţa cu bunătatea lui. Bătrâna uitase că era fiica ei, o tortura psihic, zile şi nopţi, fără să se întrebe cât timp va mai fi Corina în stare să mai suporte tot stresul. Era debusolată din cauza nopților albe, de faptul că băieții, deși erau tineri cu facultatea terminată,  nu își puteau contura un drum în viață din cauza societății în transformare care le ridica stăvilare. Joburile lor creau un confort existențial, dar nu suficient ca să nu le pună semne de întrebare pentru ziua de mâine. Azi și atât. Mâine... alta.

Soțul o părăsise în momentul în care ea a aflat că este bolnavă. După ce a rămas singură, i s-a sugerat că el, bărbatul tinereții ei, la care ținuse ca la ochii din cap, era în relație cu prietena cea mai apropiată, cea căreia îi împărtășea toate bucuriile și necazurile din familie. Se cunoșteau din copilărie. După un mariaj de douăzeci și cinci de ani, trebuia să suporte asemenea supliciu. Observase că în ultimul timp el se răcise foarte mult de ea, dar nu înțelesese motivul. Declanșarea bolii a fost decisivă pentru eliminarea Corinei din viața lui. Odată cu plecarea lui, ea a simțit că se prăbușește întreaga lume pe care o clădise cu greu.

Corina fusese profesor de limba română. Și nu una oarecare, ci una foarte bună. Școlii îi dedicase aproape tot timpul liber, pentru că părinții ei îi repetaseră toată viața că un copil nu este o jucărie, că are suflet și acel suflet trebuie mângâiat și iubit. Nu rănit, nu bătut, nu înjurat. Că atunci când pășești într-o școală, trebuie să îți ștergi picioarele de problemele personale și să intri drept, vesel și bine pregătit, chiar dacă sărăcăcios îmbrăcat, dar lucrurile să strălucească pe tine de curățenie, pentru că elevul, oricât de mic ar fi, îți simte lipsurile și îți pierzi credibilitatea. Și apoi, un dascăl trebuie să fie model pentru elev. Să fie luminătorul națiunii din care face parte.

Părinți, de ce faceți copii, dacă tot aveți de gând să îi traumatizați? Părinți, noi ne otrăvim copiii, prin felul cum îi educăm! Sunt momente solicitante emoțional pe care le creăm, se imprimă în subconștientul lor și se șterg foarte greu sau nu se șterg niciodată.

***

Aveam peste douăzeci și cinci de ani, când mama l-a găsit pe tata cu o prietenă în casă. O noapte întreagă am pendulat între cei doi, încercând să îi păstrez împreună. Era doar sugerată ideea de o eventuală trădare sentimentală și ea a vrut să pună punct relației lor. Mama a cedat cu greu. Am gândit că o separare va fi devastantă pentru toți, indiferent de vârsta fiecăruia. Unde pleci? Spre ce te îndrepți? De ce mi-a fost teamă atunci, nu am scăpat când am devenit mamă. Spre ce mă îndrept eu, acum, cu băieții mei gata de zbor? Ce gândesc? Câtă tristețe se dezvoltă în sufletele lor curate? Poate ură, poate reprimare. Unii se ascund în vicii, cei de vârstă mică își pierd modelele de viață. Complicate alunecările astea de stări. Cine îi învață pe aceștia lecția iubirii? Familia, nu. Pentru că este dezorganizată. Școala, nu. Pentru că au mai rămas puțini profesori care simt elevii ca pe propriii lor copii. Este un efort în plus să suferi sau să te bucuri cu fiecare în parte. Acum ți se sugerează să îi lași, să își construiască singuri identitatea. Nu mai acceptă nimeni sugestii. Mediile din care provin sunt diferite și lasă amprenta puternic pe lutul în formare. Astfel devin modele unii pentru alții, distructive sau constructive. Societatea, nu. Pentru că nu are niciun interes să formeze numai înțelepți. Se face selecție naturală și cine scapă, scapă, cine nu, se prăvălește în contexte diferite, pe scara evolutivă.

Oamenii își cos nasturi pentru butonierele hainelor vieții. Așa găsesc posibilitatea să își scoată capul când obosesc de prea mult întuneric, prin fantă, la lumină. Sunt vise pe care le folosesc să închidă gura timpului. Toate acțiunile întreprinse aparțin unei filozofii globale. Timpul sare de pe o etajeră pe alta a evoluției. Citește, prietene, citește, ca să ai la ce visa! Altfel, noroiul intră degeaba în găurile opincilor. Îl târăști după tine. Știi ce e aceea o opincă? Nu. Fiindcă tu nu ai trăit pe vremea opincilor.

Habar n-ai tu, pui de om, gândea Corina, de câte ori nu împrumutam tristețea lui Bacovia în scrierile mele, de câte ori griul îmi otrăvea mansarda sufletului când mă plimbam cu Sorescu în picturile lui imaginare, în care cuvintele puneau tunurile pe culori până le desființau zâmbetul... sau când mă plimbam cu Nichita de mână prin filosofia fără egal a unui timp aflat între istorii. Apoi am gândit să îmi cercetez Luceafărul, să negociez cu el să mă învețe cum să scriu versuri asemănătoare timpurilor lui. Și l-am citit fără epuizare, fără să mă plictisesc, fără să gândesc altfel despre el decât că e foarte bun. Miroseam pe nerăsuflate rozele din rondeluri, apoi căutam simbolistica matematicii lui Barbu și deseori, de ce nu, mă adunam din toamne cu Păunescu... Of! Am uitat! Tot timpul uit că nu mai sunt la clasă. Dar vine clasa peste mine. Erau vremuri care cereau tributul dăruirii mele totale în fața copiilor. Niciodată n-a fost „întâi eu” și după aceea ei. Tot timpul a fost „ întâi ei”.

Priveam din cer oamenii și mi se păreau puncte înfipte într-un plan drept. Mă vedeam acolo cu zâmbetul apocaliptic al blugilor frânți de atâta decolorare, cu picioarele descălțate de prejudecăți, cu degetele înroșite de mânia bolovanilor, scoțând apă cu o ciutură cât jumătate din mine plină cu vorbe adunate din fața casei unei tristeți a penumbrelor.

Având geamantanele pline cu cărți care așteptau la ușa vieții, am stat tot timpul ca un pândar, ca să-mi apăr averea. Așa că mi-au înghețat degetele cu mâna pe cărțile așezate lângă ușă. Am uitat să mai deschid acea ușă și, până acum, am rămas dincolo de ea. De-abia de-acum realizez că mai vreau să fac și altceva. M-am fâstâcit de multe ori, crezând că sunt copil refuzat de fericire. Dar am călătorit despletită de lume. Poteca mea plină de obstacole, zău, că nu și-o dorea nimeni. Eu mai râvneam la a câtorva, dar m-am potolit pentru că mi-am băgat nasul în cărți și tot ele m-au urecheat, spunând că, ceea ce este al meu, e doar al meu și nu pot lăsa iluziile să-mi înflorească în părul nespălat. Am bătut toba, am sărit coarda, m-am pierdut într-un labirint și când m-am trezit, eram pe o tablă de șah, apărând de viscol un rege. Regina îl abandonase la intrarea în Matrix. Văleu! Vorbe goale! Pe dizertația asta mi-aș pune o notă doar pentru haosul imaginativ și atât.

Fără elevii de la școală, cărora le oferise iubire și cunoaștere, bolnavă, cu o pensie infimă, cu doi copii în îngrijire, gândea că numai Dumnezeu o mai putea scoate din vacarmul ăsta sufletesc. La momentul acela, mama i-a stat alături atât fizic, cât și financiar, cu sfaturi multe și încurajări. Cei câțiva elevi pe care îi avea la meditații, au continuat să vină și, cu banii obținuți, își procura medicamente. Asta nu însemna că erau suficienți. Copiii îi puneau toată dragostea la picioare și îi dădeau forță. Prezența lor în chinul ei o făcea optimistă. Citise că, dacă îți dorești din tot sufletul să depășești greutățile, o vei face. Și o vei face bine. Pe ea viața a răsfățat-o în salturi. Era stăpână pe gândurile ei, pe mintea ei, pe toleranța ei la intemperii.

Fire veselă, trăită între tineri, rămăsese și ea o frântură de veselie. La ei în casă, de când era mică, se cânta, se spuneau glume și povești la gura sobei, se descânta un pahar de vin când bunicul cânta la vioară. Toată lumea avea aspirații mari și țeluri înalte. Îi plăcea să călătorească, să vadă, să învețe cât mai multe, să socializeze cu oameni cu diferite preocupări socio-profesionale. Pentru ea toți erau buni, toți erau frumoși și toți îi apăreau în cale, pentru că ea iubea omul. Pentru copii ar fi făcut orice. S-ar fi târât în genunchi, dacă aceștia și-ar fi dorit-o. Lucru pe care tatăl lor nu l-ar fi făcut. Ei știau asta și, deși puteau să îl însoțească,  nu au făcut-o. Au rămas cu mama lor ca să-i mulțumească, în momente de cumpănă, pentru iubirea ei de o viață.

Într-un moment de regăsire, s-a așezat cu viața la masă. Față în față. Ea pe un scaun, Corina pe celălalt. Ele două, într-o discuție ca între două prietene. Timpul a pus pe masă tacâmuri nenumărate, Corina neștiind să le folosească pe unele. S-a liniștit pentru că era sigură că viața avea misiunea să o învețe. A pus farfurii pentru multe feluri de mâncare. Ea gândea că un singur fel o va putea sătura. Erau suficiente și câteva fărâmițe din mai multe feluri. A primit și șervețele, pe care să le folosească la o adică, și condimente, ca să ofere intensitate gusturilor personale. Dar viața, hoața, a îmbuibat-o cu atâta mâncare, atât de greu comestibilă, încât îi venea să pună lingura jos și să fugă unde vedea cu ochii.

Fugise destul. Niciodată în altă parte. Doar în ea. Se chema zilnic din toate colțurile trupului la o ședință al cărei coordonator de prelegeri era destinul. Vocile luau cuvântul ferm, uneori se certau între ele, își susțineau disperate părerile. Unele se voiau cele mai bune și văzându-se călcate în picioare, părăseau nervoase sala de ședințe. Corina, într-un colțișor din ea, își privea, nebăgată în seamă de nimeni, frustrările. Se gândea deseori ce concert existențial, excepțional ar fi putut fi etalat mulțimii. Uneori se jena de toate aceste trăiri halucinogene care îi amestecau mintea. Trebuia să facă ceva cu ea. Ani de zile s-a gândit că este un ambalaj gol, fără vlagă, fără dorințe, fără plăceri. Doar un ambalaj cu ochii verzi, uscați de lacrimile vidului din ea. Trebuia să depășească pragul ăsta, trebuia să își adune toată forța ca să se recompună. Trebuia să fie stăpână pe ea, să nu se mai jeneze de nimeni și nimic, să rămână în trup femeie, dar să nu mai accepte să fie călcată în picioare. Trebuia să își controleze cu grijă sentimentele, să nu se ofere nimănui înainte de a simți o reciprocitate a trăirilor. Se impunea o curgere firească a vieții din acel punct. Iar ea trebuia să se scuture de tarele trecutului. Iubirea pentru cel plecat trebuia dezbrăcată din suflet, așa că va lăsa locul liber unor noi trăiri, dacă se va împiedica de ele. Alchimie poate să apară la toate vârstele. Și nimeni nu are dreptul să judece. Ea de ce ar închide obloanele?

Florin intra în fiecare dimineaţă, făcea comment-uri pe postări. Ea privea din spatele calculatorului tot tabloul noilor ei prieteni. I se părea inutil să piardă timpul astfel, dar începuse scrierea poeziei şi avea nevoie să-i vadă pe ceilalţi cum se mişcă, ce gândesc, cum scriu. Iniţial a zis că va fi o bagatelă, că la volumul de cărţi citite, informaţia în domeniu, acumulată de mică până la patruzeci și cinci de ani, îi va fi suficientă ca să înşire cuvinte pe aţă, unele sub altele, ca să transmită stări, idei, noţiuni, informaţii care intrau şi ieşeau din ea cu aceeaşi forţă.

Scria de o lună. Îşi impunea două poezii pe zi. Era greu, dar o făcea. Să fi fost aceea poezie?

Se zice că atunci când te apuci de lucru, trebuie să ai o muză care să îţi creeze stările necesare scrisului.

Corina gândea că persoana cea mai apropiată sufletulu ei, de sex opus, ar fi trebuit să fie soţul său. Numai că el nu mai exista. Ea uitase, probabil, să mai vorbească, să mai trăiască, în izolarea ei. Simţea că nu mai era interesantă pentru el. De aceea versurile nu aveau forţă, forma era stângace, îi trebuia o persoană care să o motiveze să înceapă căutările și aprofundările în domeniu. Altfel simţea că trebuie să pună creionul jos.

Şi astăzi, ca în fiecare zi, Corinei i se opreşte privirea pe postările lui Florin. Subconştientul îi cere să și-l facă prieten. Era nepricepută în aşa ceva. Comunicarea cu bărbaţii a fost tot timpul un eşec. Aborda subiectul cu pasiune. Ei erau superficiali, trăirile lor neputând să ţină pasul cu ale ei. Astfel, legăturile erau abandonate la scurt timp. A fost învăţată în familie că orice acțiune pe care ţi-o propui, trebuie să o abordezi cu temei, indiferent de importanţa ei.

Ce este drept, Corina nu era o femeie frumoasă, lua ochii primului venit prin prestanța ei, impunea respect şi încerca să ofere bucăţele de suflet ca să creeze o atmosferă plăcută dezvoltării unor sentimente.

Ei, superficiali, uitau să se implice şi creau doar imagini pasagere care se estompau după primele elemente perturbatoare.

Corinei i-a plăcut cum gândea Florin. Exprimarea părea ciudată, dar ceea ce voia să transmită avea o forţă mai mare, chiar decât dorea el. Se vedea că încearcă să se evidențieze dintre ceilalți, să fie bun, să atragă, să se împlinească în şi prin informaţie.

Aşa că şi-a luat inima în dinţi și i-a cerut prietenia, fără să bănuiască, câtuși de puțin, că el va deveni în curând muza ei, că va fi susţinută pe parcursul a mai multor ani într-o poveste pe care, la un moment dat, ajunsese să o vadă fără final.

Două relaţii desfăşurate din mosorul timpului pe destul de mulţi ani, aduseseră în lume pentru fiecare dintre cei doi câte un fruct, minunat fruct, care alesese să crească în pomul vieţii lor. Numai că nu întotdeauna au toate cursul şi liniştea normală pentru că sunt și alte obligaţii lăsate pe drum din alte vieţi care aşteaptă să fie elucidate. Probabil că mariajele amândurora, terminate de ceva timp, pregăteau lansarea lor pe oceanul creaţiei.

Aşa că au gândit un parteneriat la distanţă, cu strictul necesar, pentru a le deschide pofta de a scrie. Stările dezvoltate prin cuvine frugale, o melodie, o informaţie de specialitate, au dezgheţat cerneala din condei. Insistentă, Corina uita uneori de lumesc pentru că îşi crease o viaţă a literelor în care încăpea doar iubirea şi Dumnezeu.

Fiecare era izolat în spaţiul lui de lucru. Florin a declanşat o colaborare nu foarte relaxată, pentru ca ea să fiarbă la foc mic şi să scrie. Nu ştia niciunul cum arată celălalt, erau poze la vedere care nu îi reprezentau, dar energia din spatele fotografiilor, cuvintele simple, uneori stinghere, introvertite, reţinute, îi determinau pe cei doi să-şi deseneze imaginar două contururi, la care să adauge linii curbe, frânte, puncte, spaţii colorate discret care să poată primi denumirea de chip. În acest context s-a creat o stare de bine, de firesc, de parteneriat însiropat cu iluzii şi deziluzii, stări desprinse din poveşti celebre, numai ei doi, necunoscuţii universali, încercau să treacă prin râul iubirii fără să se ude. Să fi fost oare posibilă dorinţa? Oricum îşi vindeau unul altuia iluzii, cu ochii închişi, ca dragostea să nu facă victime. Şi-aşa au început să iubească unul himera construită de celălalt. Erau rodul unor trăiri care le aparțineau doar lor.

La început, le-au considerat ficţiune, apoi, de la zi la zi, au devenit mai dulci, mai profunde, mai apetisante, mai tandre dar cuminţi, aşezate, frumoase, nu isterice, în cele din urmă, greu de controlat. Realitatea se suprapunea peste ficţiune. Nici Corina, nici Florin nu reuşeau să distingă care este una și care cealaltă. Era un flux al vieţii şi al morţii, al iubirii şi al urii, al plăcerilor şi al neplăcerilor, al atracţiei şi respingerii. Se alungau, apoi alergau unul spre celălalt cu mai multă iubire, cu îmbrăţişări, cu sărutări imaginare, momente petrecute în doi, în spaţii şi timp fără forme. Florin devenise jumătatea perfectă a Corinei pe care nici măcar nu îndrăznise vreodată să o viseze. Totuşi, el apăruse într-o realitate, uneori ficţiune, comunicând aceleaşi impulsuri. Ale lui cu bariere, ale ei slobode, având coama răvăşită într-un trap ameţitor prin zile, prin stări, printre forme şi trăiri.

- Am plecat de acasă în momentul în care povestea noastră de dragoste se transformase într-un coșmar. Gelozia a ros din fiecare fibră până a omorât toată frumusețea cuplului, îi împărtășea el Corinei, în momentele în care nu se simțea afectat de trecut.

De-abia ieșise dintr-un mariaj care îi pârjolise sufletul. De foarte multe ori povestea despre construirea unei singurătăți imposibil de locuit.

- Ce este mai chinuitor, scria el, decât ca persoana pe care ai gândit-o pentru o viață să îți pună sufletul la zid și să-l ciuruiască? Prăbușirea este incomensurabilă. Unde fug clipele perfecte petrecute în doi? Dar planurile, visele, pașii făcuți atâția ani împreună? Unde sunt nopțile de iubire, unde este foamea de carnea celuilalt, unde este proiecția timpului împreună? Unde sunt șoaptele lunii, unde este răsfățul solar din inimile noastre? Dar setea, foamea, frigul, seceta unuia de celălalt? Unde este bucuria clipei în care mlădița a sfredelit carnea și a scos capul în viață? Apoi răsfățul în trei, zborul printre drăgălășenii… Cât de repede putem șterge clipe monumentale! Răul orbește, roade, divide, despletește, împrăștie, apoi ia bucățelele și le aruncă la coșul timpului. Caută-te și găsește-te dacă poți!

- Reconstruiește-te din firimituri, îi spunea Corina. Și eu am procedat la fel. Încearcă să pășești din nou, liber, fără să te dezechilibrezi, fără să ți se facă rău de înălțime. Nu vei mai fi niciodată la fel, vei face tot timpul comparație între ceea ce a fost și ceea ce o să apară. De cele mai multe ori, talerul cu vechea iubire va atârna mai mult decât cel al momentului și încep remușcările. Te trezești din somn și îți faci reproșuri pentru incapacitatea de a-ți fi călit rezistența la lovituri. Puțini acceptă că rupturile dintre două persoane sunt scrise în destin. Că totul este calculat și bine programat de entități invizibile care scriu povești universale.

- Ai putea să înșeli vreodată persoana pe care o iubești? Ai putea să-ți apropii degetele, timpul, povestea de cele ale altei ființe, dacă tu deja iubești? Când ai sentimente puternice pentru o femeie, mai ai timp de alta? Mintea ta nu visează decât să își strângă în brațe iubirea. Crezi că, unde este adevăr, mai are loc minciuna? Important este să vezi dacă iubești cu adevărat. Așa îi spunea într-o dimineață Florin Corinei, când rătăcea cu gândurile în trecut.

Ea simțea atâta durere în vocea lui, încât i se făcea frică. Să îl părăsească? Să nu îl mai iubească? Să îşi ascundă trăirile și pornirile după ce a construit castele?

Să spună că sunt doar de nisip, când ea a luptat să le realizeze pentru a fi adevărate, solide? Le-a proiectat până în amănunt, cu ochii deschişi. Desenele au ieşit perfect pentru că nu umbla cu jumătăţi de măsură iar el, din umbră, a însoţit povestea fără chip, fără formă, în linişte, cu ochii deschişi şi sufletul înflorit de Dumnezeu spre fericire. Ce a simţit? Iubire, nimic, se răzbuna pe femeia din viaţa lui din trecut? A iubit cu adevărat? Dacă nu, mare păcat! Ar fi rămas cu trăirea puternică neelucidată. Iubirea este singura care înfloreşte clipa, trupul, perspectiva, universul. Te face să nu mai fii tu. Să pluteşti în zone nebănuite, necercetate, neştiute, necenzurate. Enigme de viaţă, de vieţi.

Deși era convinsă că Florin nu se rupsese definitiv de vechile trăiri, atâta timp cât el accepta, trebuia să îi rămână aproape și să scrie. Avea nevoie să se elibereze. Se simțea un fluviu fără margini. Trebuia să scoată aluviunile strânse în ea de-a lungul anilor. Dacă el avea misiune ca să o ajute să lase informație pentru generațiile viitoare, atunci nu va pleca. Chiar dacă nu o va iubi, măcar îi va fi muză. Părea simplu dar, de la zi la zi, lucrurile se complicau mai mult. Stările se rostogoleau amețitor, trăirile îi luau prin surprindere, ei nemaiputând să se împotrivească evoluției relației lor.

-Așteaptă-mă la intersecția dintre destin și vendetă! îl tachina ea. Vom recruta trecutul cu tot păienjenișul lui și-i vom da de lucru, la tablă. Lecțiile trebuie adjudecate. Nu am suficientă vlagă ca să predau încă o dată iubirea. De atâta reproducere, am și uitat-o. Amână-mă până când tăcerile dor, vântul se crizează, învinețindu-se! Scoate vise din umbre reci si machiază prințese, tolănite la umbra scoicilor aduse la mal, de plusul de cunoaștere! Reprogramez mimica pentru alte vieți, ca să te impresionezi și să vezi cât de frumoasă sunt interior. Atunci când îmi va curge rimelul de pe față, să nu-mi vizitezi firișoarele de tristețe, ci să treci direct la spectacolul interior

Ea l-a strecurat printre degete, din prima până în ultima clipă, mângâindu-şi zilele cu zâmbetul lui, cu parfumul privirilor profunde, cu splendorile care creşteau din el. Pomul dragostei se înălța lin, robust, hrănindu-se cu trăiri neîntâlnite, puse în balanţa minţii şi cântărite până la micron pentru a nu fi bătaie pe nici un taler.

- Da, Florin, rătăcisem drumul şi ne-am ajutat să ne întoarcem într-un spaţiu pe care trebuia să îl modelăm cu orice preţ. Am făcut-o cu forţa identificării, cu primul drum, prima iubire, primul impuls, prima stare, primul gând. Ne confundam cu Adam și Eva, eu ruptă prin cuvânt din trupul poem, într-un cântec al literelor, al silabelor, al sunetelor puse pe note între degetele tale poposite pe clapele frumuseții. Aș fi adormit lângă existenţa ta, cu tâmpla pe intemperii, flămândă, carnea mirosind a tristeţe, numai să îmi balansez iubirea lângă iubirea ta, în leagănul anotimpurilor. Te-am simţit mereu acolo, mereu deschis, mereu prieten, frate, iubit, amant, soţ, înger, pentru mine Dumnezeu. El este în tine. Îţi amplifică forţa, măreţia, splendoarea. Eu eram acolo, mereu acolo, fără să uit să te privesc, fără să uit să mă acopăr cu universul tău, să mă încălzesc la focul lui reîmprospătat.

- Destrăbălată trăire, gândea el. Nu mai pot controla nici timpul, nici spațiul, nici mintea. Poate ar trebui să mă las liber, în brațele sentimentelor oferite de univers, ca să mă pot redescoperi. Prea multă tăcere s-a consumat în pașii fără culoare pe care i-am făcut în ultimul timp. Visul își are și el rostul în viața unui om sătul de atâta muncă. Poate este momentul să mă răsfăț cu vise. Când îi va trece ei, atunci am să realizez că am mai încărunțit puțin, dar nu am pierdut timpul degeaba. Am iubit. Ce este rău să iubești? Să te conectezi la trăiri profunde, pe care nu le găsești la tot pasul. Este un plus în evoluția ta. Poate primești și altfel de impulsuri. Ce este rău în asta? Eu tot sunt înnebunit după poezie. Măcar să ajut pe cineva să scrie. Și dacă eu visez, pe cine deranjez? Oricum, sunt atâtea lucruri pe parcursul zilei care mă țin conectat la cotidian. De ce nu m-aș odihni cu mințile-n nori? Voi întinde zilnic mâna spre ea. O voi salva din rutina neghioabă în care își petrece timpul. Măcar unul din noi să fie mai fericit.

Corina chiar devenise fericită. Îi simţea mirosul imaginar în nări, se spăla zilnic cu apă în care lăsa la macerat imaginea florilor călcate de tălpile lui, îşi aşeza paşii pe urmele paşilor lui, visa, cânta, iubea, se hrănea cu aburul inteligenţei lui, îi deschidea zilnic ferestrele sufletului şi își odihnea capul o clipă în aşternutul iluziilor iar el, din două cuvinte, îi simțea tot sufletul care se deschidea zilnic să-şi hrănească iubirea.

 

Vizualizări: 119

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii


Îmi mențin părerea, este o scriere psihologică, anume psihologia iubirii la distanță. Îmi amintește de nuvelele lui Guy de Maupassant, aduse în postmodernism prin timp și spațiu. Autoarea alege spațiul virtual, foarte folosit de altfel în contemporan. Și pune două suflete să se îndrăgostească de iluzii, să creadă în plăsmuirea acestor  imaginații, fapt ușor de îndeplinit pentru ființele ce au suferit din dragoste, anterior, socotind că fiecare și-au regăsit alinarea sufletelor sfărâmate. Iar, ca un bonus pentru ea, Corina, există și muza poeziilor sale, clădite din preaplinul trăirilor și al studiului. Până în prezent. Vom mai vedea în cele ce urmează.
Ca și tehnică, draga mea Carmen, zic că ai depășit cumva sferele romanului, prin unele paragrafe. Uneori cred că citesc un eseu. Exemplu: Părinți, de ce faceți copii, dacă tot aveți de gând să îi traumatizați? și cele ce urmează în acest paragraf. Este cam pedagogic. Știu: deformație profesională. Însă cititorul se simte frustrat, certat în acest spațiu.
Apoi, uneori povestești la persoana a III-a, alteori la a I-a. Ultimul dialog este un gând... Desigur toate s-au transformat, dar este cam derutant.
Prin mijloacele artistice folosite pot considera scrierea o lirică în proză, fiind cunoscută aplecarea ta pentru poezie. Scrisă corect, literar, ușor lizibilă.
Ți-ai exprimat dorința să-mi spun părerea, un gând. Gândul meu e lung întotdeauna. Mă ierți dacă am deranjat cu ceva.
Am citit cu deosebită plăcere și interes.
Sofi

Da. Este vorba despre trăiri intense într-o viață plasată în spațiul oarecare și timpul nou, în care prejudecățile și inhibițiile încearcă o dizolvare. Sunt lupte pe paliere de vârste. Sunt flash-uri de simțăminte, gânduri, poate sfaturi, poate neconcordanțe, așa cum se dezvoltă în fiecare item. Sunt ruperi de ritm, de viziune, parcă s-ar certa între ele, într-o curgere aparent firească. Este, poate, pentru unii dintre dvs. o abordare nefirească a vieții, o banalitate, dar am încercat să o privesc prin ochi diferiți.

Ea povestitor, ea personaj principal este un cumul de stări și motive.

Vă mulțumesc pentru sfaturi și aștept, în continuare, păreri! Zi minunată!

Carmen, atât de multe aveai de eliberat prin scris, încât simt cum uneori rămâneai fără aer. Câtă poveste trăită, și câtă cultură adunată în tine! Mă uimești în fiecare zi de când te-am cunoscut. Ești plină de cuvinte care așteaptă a fi așezate în cărți. Cred că ar trebui să mai citesc o dată ca să găsesc pasajele în care treci de la persoana I la a III-a sau invers (știe Sofy ce zice!), însă pe cel în care îi cerți pe părinți l-am reperat. :) Și da, ar fi trebuit scos. Dar e o chestiune minoră comparativ cu noianul de informații și stări pe care ni-l transmiți. Vreau alt fragment! Vreaaaau!

O proză în care spovedania continuată și „îmbrăcată” în lirism (și a personajului confesional, dar și a naratorului) ar putea deruta cititorul doritor de planurile reținute, reci/glaciale, iscoditoare de acțiune în tot acest mecanism al vieții. Proza feminină (a momentului), observ, are această înclinație spre „nostalgia spunerii” (confesării) eroilor din proza noastră. E doar o constatare după citirea primelor două (capitole?)/părți postate... interesant însă ce va urma și care ne vor conduce la alte păreri critice. Urmărim cu interes.  

Spovedania este, de fapt, drama unei conștiințe.  Vă mulțumesc pentru popas!

Amalgam de gânduri ce conturează personajele... ca cititor intri în joc, cred că în asta constă forța scriitorului.

Mulțumesc!

Am citit cu plăcere. :) Foarte frumos!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îndemn la Unire a utilizatorului Gheorghe
cu 18 minute în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Sfinți fără de sinaxar a lui Nikol MerBreM
cu 41 minute în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Sfârșit a lui Lia Teodora Ianto
cu 42 minute în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Domnea o liniște... a lui gabriel cristea
cu 43 minute în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog felinare și fluturi a lui gina zaharia
cu 49 minute în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Într-un sat a lui gabriel cristea
cu 54 minute în urmă
Adelina Labic a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Într-un sat a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Adelina Labic îi place postarea pe blog Într-un sat a lui gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Domnea o liniște... a lui gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ironia verdelui cărunt a utilizatorului Ada Nemescu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Ironia verdelui cărunt a lui Ada Nemescu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog felinare și fluturi a lui gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Suflet-ogar a lui Grig Salvan
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Taximetrist de ocazie a utilizatorului Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rugăciune către Nimfa Uitării a utilizatorului Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 22 ore în urmă
Postare de log efectuată de Lia Teodora Ianto
cu 23 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Ironia verdelui cărunt a lui Ada Nemescu
ieri
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog serenadă pentru atunci a lui Darie Giurgiu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor