Bucătăria bunicii și cuiburile rândunelelor

[giurgiu maria]

(din vol. meu ,,Povești despre un teritoriu marginalizat" pubicat în 2015 la editura Editgraph, colecția Grai Românesc)

    Focul duduie plăcut în soba de teracotă din camera mea, îmbiind la visare tihnită.
Liniștea camerei mă îmbrățișează cu nostalgii și mă leagănă cu căldura plăcută, ce se răsfrânge din sobă răspândind în încăpere un plăcut parfum de rășină și căldură, care laolaltă cu Boleroul ce se răsfrânge vesel din picap (și el o relicvă vie a trecutului) și cu imaginile trezite din somn dintre filele albumului de familie, îmi spulberă senzația de singurătate. Lucrurile prind viață și nălucirile îmi șoptesc povești uitate. Mă prind în hora lor amețitoare și mă teleportează pe coordonatele altor vremuri.

Deschid ușița sobei și pun două lemne.Se întețește focul cu scăpărări aurii și nălucile-scâtei se înălță în dans spiralat în noaptea geroasă, agățate de fuioare nesfârșite de fum unduind grațioase în văzduh. Jocul lor magic se reflectă pentru câteva clipe în luminile ochilor mei, înviind alte năluciri, ce dormeau somn de plumb prin cotloanele subconștientului. Mă învăluie o stare de transă, care insuflă viață imaginilor din fotografii și le coboară în cămara sufletului. Încep să se deschidă ferestre colbuite, ferecate de rugina vremii și din pagini încep să se miște umbrele trecutului. Dintr-o fotografie roasă pe la colțuri de vreme, îmi surâde melancolic chipul bunicii Gherghina. Imaginea se tulbură ușor asemenea oglinzii unui ochi de apă și odată cu vârtejul undelor tulburate din somn renaște o întreagă lume scufundată în uitare și moarte.

Bunica se desprinde din imagine șchiopătând sprijinită în vechiul său baston noduros. Ajunsese să meargă în baston din cauza unei artroze rebele, care în ultimii ani de viață îi făcuse zile negre.

Iat-o, cum tocmai se întoarce cu oile din pădure și cu cele doua capre ale sale. E îmbrăcată cu fustă neagră de stambă și bluză albastră de pânză înflorată. Dinainte poartă nelipsitul șorț negru cu garnituri crem, roz și turcheze aplicate pe poale. Pe cap- basmaua neagră cu ciucuri de mătase legată sub bărbie. Șorțul îl ține cu poalele adunate și legate dinainte, semn că în poala lui aduce ceva din pădure. Probabil niscai ierburi de leac sau bureți, având în vedere că era sfârșitul lui august și timpul fusese ploios. Pe coastele Jgheabului în anotimpul acesta cresc, cu nemiluita.

A lăsat în curte crosnia cu câteva uscături pentru foc culese din pădure apoi a mânat oile în târlă, alegând mieii și iezii de lângă mamele lor și închizându-i în țarc până după muls.

Punea mâna streașină la ochi și măsura cu privirea soarele, ce urca treptele zilei apropiindu-se de prânz și dădea zor să aprindă focul în soba de sub polata de scândură înnegrită, după care se apuca de gătit. Era un fel de ritual zilnic:

Întâi punea la foc tuciul de mămăligă. Într-o tigaie punea la fiert gălbiorii curățați și spălați și-i pregătea înăbușindu-i în vin și untdelemn cu ierburi aromate, picante și mujdei de usturoi. Din crăițe, mânătărci și alți bureți pregătea cu meșteșug o tocăniță scăzută, de să-ți lingi buzele.

În călătoria prin lumea nălucilor îmi ține trena, lăutăreasca lui Barbu Lăutaru curgând în ropote din picap și urma sinuoasă urmele gândului meu. Mă transformasem în fetiță și adulmecam aromele ademenitoare de sub polata bunicii laolaltă cu cele trei mâțe ale sale negre ca noaptea, ce se prelingeau printre piciorele mele nestâmpărate, atrase de ciorbă de găină cu roșii și îmbietor miros de cimbru, varză călită cu nelipsitul ardei iute sau de tocăniță de bureți cu usturoi ori te miri ce alte feluri de bucate rustice, obișnuite pe la noi. Totul provenea din resursele proprii și cât se poate de ecologice. Nu lipsea de pe masă brânza de oi scoasă din putinica unde o ținea în saramură și vinul din producția proprie sau must dat în fiert din putina de lângă peretele magaziei, unde fermentau strugurii tescuiți după culesul viei. Ea lăsa să curgă într-un pocal de sticlă înflorat, direct de la cana mustul dulce și îl așeza apoi pe măsuța rotundă din lemn cu trei picioare, pe care obișnuiam să mâncăm. Pe măsuță așeza și cârpătorul de lemn pe care gâfâia asudând sub un șervet alb înflorat mămăliga abia răsturnată din tuci, din care ea a tăia felii mari cu un fir de ață, lăsându-le să-și tragă sufletul puțin înainte de a le mânca.

Eu scoteam dintr-un dulăpior de lemn suspendat pe părete, străchini de lut și tacâmuri din lemn( nu-i plăcea să folosească tacâmuri metalice, nici oale, pe motiv că stricau gustul mâncării) și în ele punea demâncarea după care ne făceam semnul crucii și ne așezam, să dăm cinstea cuvenită bucatelor. În timp ce bunica gătea, eu îi aduceam din obor câte un braț de surcele, apoi priveam fascinată împreună cu mâțele, la rândunelele ce îți aveau cuiburile dintotdeauna, la căpriorii care susțineau polata lungă, pe jumătate închisă cu scânduri care ținea loc de bucătărie, de vară. În cuiburi, puii urâței și golași, așteptau cu ciocurile mereu căscate, în timp harnicele înaripate într-un continuu du-te , vino osteneau cât era ziua de lungă, să-i sature.

Să gătească, bunica învățase de la bunica sa, ca și datul în bobi, descântatul sau făcutul săpunului de casă. Bucatele sale erau specifice locurilor noastre însă aveau o savoare inconfundabilă, autentică.

Când frigul devenea stăpân peste sat, bunica gătea și lua masa în unica cămăruță a bordeiului său de chirpici, pe care îl zidise când bunicul a căzut la pat. Când viscolul lua cu asalt satul urlând ca turbatul peste crestele caselor , peste cușmele înspăimântate ale copacilor și spulbera orice suflare de pe drumul mare ce i se așternea la picioare umil, tremurând ca varga cu capul în țărână, inima casei sale devenea soba de cărămidă, cu cuptor, plită și vatră. Acolo focul stătea de veghe veșnic treaz, cât era iarna de lungă. Tot acolo, bunica gătea, cocea în vatră , sub jăratic și cenușă turte de mălai sau pâinea de casă. Când frământa coca în căpisterea scofâlcită de bătrânețe, eu așteptam cuminte pe scăunelul meu mic, cu trei picioare, iar Noapte, mâța ei neagră, pe care eu o suspectam că înțelegea graiul oamenilor, torcea prelingându-se printre picioarele mele. După ce termina, bunica

îmi punea pe cârpător bucățele din coca pusă la dospit iar eu fericită, făceam turtițe rotunde și le coceam pe plită. Le chemam ,,cocoș pe plită” și fierbinți, le ronțăiam simple sau cu lapte fiert.

Casa noastră era mai mare și se afla în apropiere, însă bordeiul de lut avea asupra mea, o putere de fascinație incontestabilă.

Bunica Gherghina era faimoasă și pentru darul de a descânta și da în bobi. Era mare meșteră la folosirea ierburilor cu puteri tămăduitoare și bună cunoscătoare a ciupercilor ce creșteau prin pădurile adânci înconjoară satul. Era și una dintre moașele satului. Dispensarul era departe, mijloacele de transport lipseau, iar căruțele circulau greu pe pe drumurile desfundate ale satului de atunci, când vreme rea. Astfel femeile gravide deseori erau nevoite, să nască acasă.

Bunicul se îmbolnăvise de tânăr, urmare a anilor de prizonierat în Rusia și pensia lui era extrem de mică. Abia dacă-i ajungea pentru țigările Mărășești, pe care le îndesa în pipa de lemn cu încrustații negre și le fuma, fiind una din puținele plăceri de care mai putea să se bucure în ultimii ani ai vieții sale chinuite. Pentru a face față cheltuielilor pe la spitale și pe medicamente, ea mai câștiga ceva bani făcând săpunul de casă după o rețetă moștenită de la mama sa. Era cunoscută și pentru acest meșteșug și era solicitată de lume în satul nostru și în cele vecine. Nu știu cum, dar nu avea concurență la această treabă cum nu avea nici la descântat. Din aceste meșteșuguri și din creșterea câtorva animale și păsări de curte, reușea să-și ducă traiul. Nu aveau alte mijloace în afara a câteva sute metri pătrați de pământ, cât mai dețineau oamenii de pe la noi în zonele colectivizate de pe timpul regimului comunist.

Femeile de la țară strângeau resturile de grăsime de la gătit și osânza porcilor în vase mari și odată pe an făceau din ele săpunul necesar în familie, la spălatul rufelor și chiar la făcut baie.

Cu aceste meșteșuguri moștenite de la părinți, oamenii mai bătrâni ai satului își câștigaseră existența și își întreținuseră familiile numeroase. În general erau cunoscuți de lume nu numai după numele de familie, ci după meseria fiecăruia( Gherghina Bobăreasa, Mărin Dogarul, Ilie Tâmplarul, Gheorghe Tinichigiul, Mitică Lăutarul, Ghiță Cărăușul).

[Sofia Sincă]

leagănă cu căldura plăcută, ce se răsfrânge din sobă răspândind în încăpere un plăcut parfum de rășină și căldură, care laolaltă cu Boleroul ce se răsfrânge vesel , nălucile-scâtei , înviind alte năluciri, ș.a.m.d.

Sunt atâtea erori în câteva rânduri, încât am refuzat să citesc mai departe. Păcat de copacii tăiați, de hârtia obligată să suporte astfel de erori!

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Un portret al bunicii - și, implicit, al satului - redat cu oarece îndemânare, dar atât de neglijent redactat încât... Apropo, tu mănânci o căpșună care are nisip în piele?

da Coza

[giurgiu maria]

Vă mulțumesc de popas! Textul face parte din primul meu volum publicat pe la începutul lui 2015,  volumul de debut. Nu eram prea experimentată  în ale  scriiturii și nici nu știam când am compus ca ar fi posibil sa mi se publice, creațiile.  Le scriam și le postam așa cum îmi veneau în minte pentru plăcerea mea. Îmi procurasem de curând un leptop și am inceput să descopăr siturile literare din întâmplare (2013-2014) și să postez. Anumite persoane au început să comenteze încurajator textele, în ciuda faptului că erau cum le vedeți și am primit propuneri să mai trimit că îmi vor publica în antologii și chiar un volum. Aveam scrise mai multe povestiri din acestea și am trimis. Mi-au publicat astfel acel volum. Problema e și era că și wordul meu și leptopul sunt setate în lb. italiană și nu îmi sesizează greșelile de editare. Le recitesc și le descopăr astfel, însă tot mai imi scapă, ptr. ca scriu seara mai mult când puterea de concentrare  e mai scăzută, ochelarii îmi joacă feste și tot așa.  Textul  l-am copiat așa cum a fost publicat în carte, am mai corectat  și a fost publicat de curând într-o  antologie, Amintiri din secolul XX.De asta l-am postat aici. Nu-s perfectă, însă știu că nu-s nici asa o nulitate cum tot tentează câte unul pe aici să mă convingă, dimpotrivă. Nu mă refer la dumneavoastră și-mi cer scuze dacă v-am deranjat.|

[Pop Dorina]

Un semn de plăcută lectură.

[Tudor Cicu]

...mulți dintre noi par a fi avut amintiri comune citind cum zugrăvești chipul bunicii. Cât despre rândunele... am amintiri ce nu se pot uita. Am avut pe balcon un cuib de rândunele. Într-o vară au scos, cum rar am mai văzut, trei pui. Pe doi dintre ei i-au învățat să zboare și au părăsit spre toamnă cuibul, dar cel mic nu se desprindea de cuib. Într-o zi rândunelele au plecat. Puiul a rămas singur în cuib. După trei zile a părăsit și el cuibul. mama lui s-a întors, în aceeași zi, înapoi după el. O noapte a stat singură în cuib așteptând. Dar puiul cel mic nu s-a întors și ... în cele din urmă a plecat și ea, după ce a mai dat (ziua) câteva ture pe la cuib. Cinci ani privise şi Ernest Toller de la ferăstruica celulei sale, un cuib de rândunică, scriind versuri. Versurile acelea aveau să apară într-un volum, chiar aşa intitulat: „Cartea rândunicilor”. (Sfaturile celor ce au comentat sunt bine venite... pe viitor!)

[Vasilisia Lazăr]

la rândunelele ce îți aveau cuiburile dintotdeauna - își

du-te, vino - fără virgulă

odată pe an făceau din ele săpunul - o dată pe an făceau din ele săpunul (o singură dată)

Frumos, Maria! Mai multă atenție la redactare!