N-am...

[Mihaela Suciu]

             Afară plouă ca și toamna și-i urât...

          Sub streșini, apa suspină metronomic: pic! pic!... și pe fereastra mea, obsedant, înșiruit, se preling clipe suspecte. O mână nevăzută le amprentează consemnându-le în arest la domiciliu, pe rând, în gând. Singur-singurel, prezentul, la datorie, devotat unei cauze pierdute, resuscitează o himeră ce-a alunecat pe luciul sticlos al amintirii... „Nici o șansă!” mustăcește într-un colț, ciorchinele stafidit, încorsetat de frig. Ca o lacrimă, stă suspendată o clipă uimită de rid și pe pleoape, timpul (presat de aparatul cu presiune, din spate) trece razant: „Vîîîj!”; se precipită să spele clorofila din coroana copacilor ce străjuiesc drumul pavat cu emoții sublime – „Aleea Libertății-(n)umărul nostru”; locul în care ne îmbrățișam (parc-a fost și ieri!?) ca doi refugiați în lume. Tresar! Îmi plâng ruginiu, frunzele izbite de jetul rece: „Of! ce chin, ce jale și ce dooor... ” „Brrr!” se zgribulește o veche rudă, bătrânul hrib, sărind într-un picior în băltoaca nou-ivită, ca din senin. Sub cușma cenușie, udă, se stropșește vărsându-și năduful: ,,Băga-mi-aș sârmă-n miceliu, să-mi bag! Afurisită apăraie! că osu’ (cel mai os) mi se-îndoaie.” și: „Lua-te-ar dracu’ să te ia! cu plânsu-ți... Smiorcăito!”

          Surprinzător de repede, ploaia s-a oprit și înserarea se gândește să coboare. Cochetă, își face un ultim retuș, cu negru-rimel, pe genele noptatice. Trece diafan dar cu pas ferm. (Tainic ascunziș e rochia ce-i joacă în umbre sub haina fumurie! Piatra cubică răsună-n țăcănitul tocurilor cui, la foc automat: Păzea!) Abia intrat în tura de noapte, cu admirație, un bec chior clipește morse prin ceața ce se lasă ca un giulgiu. Ca-ntr-un parfum autumnal, frânturi monosilabice, monocromatice, asezonate cu puțină monorimă, se ating aleator în pâcla monotonă, se rotesc confuz, zboară spiralat și plonjează oglindindu-se rece, impasibil. Cu o dezmeticire întârziată, se dichisesc rapid: „Puf!”, în timp ce, poarta legilor omenești se deschide, încet și sigur, spre cimitirul canalului stradal al uitării și eu mă uit pe geam ca după tine, și atât.

 

          Hai, vino! Credeam că te-a luat valul vremii și n-o să mai treci. Stai cu mine la o vorbă? N-am vin, fierbe-n draci! M-a trăznit aseară, vociferând: ,,Sunt tânăr, cucoană!” ,,Ei, tinere, pesemne, într-o doagă, nu îmbătrânești, ai? Eu îți fac capătul și-ți voi fi mormânt!”

          Să bem, dar, o cană cu ceai fierbinte, de tei. Relaxează-te! N-am să te ispitesc cu întrebări, am doar o poftă nebună să-ți povestesc de punctumul ivit la intersecția a două licăriri căprui și de efectul lui „epifizic”. Nu te mira! de-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

          Vrei zahăr? O linguriță, două?... Uf! Nu te mai frământa! Nici eu n-am liniște și totuși sunt calm-împlinită, chiar dacă sinele meu s-a făcut nevăzut; s-o fi întrebat ce-i cu mine sau poate caută o funie de usturoi. Cu siguranță, n-a uitat... O, ce sadici suntem, uneori! Azi, vom spânzura fantomatice regrete; an de an, vin să bântuie – e noaptea când morții vii mușcă din glod; pământul se deschide și urlă înăbușit; ca atunci, când îți vine: să-ți smulgi părul, să te jupoi de piele, să-ți rupi carnea de pe os, să-ți faci singur sternotomie, să umbili pe dinăuntrul tău căutând disperat o rămășită de cord. În același timp, îți unești gândurile și te rogi fierbinte: s-o găsești, să-i vibreze măcar o coardă, să te învăluie mica romanță, și, apoi, aștepți, aștepți... (Incertitudinea e mută și cea mai dureroasă, nu durerea în sine.)

          Și rămâi perplex! Erai pe punctul să rostești: „Nici o...” Deodată, se deschide larg stăvilarul ceresc, puhoaie de lumină primenesc locul, iar tu îți pierzi răsuflarea minunându-te că poți percepe bătaia slabă a ciocănelului pe nicovală și-ți bubuie în timpan: „Cioc-cioc!” Te ia valul, simți cum se prăvălește peste tine copleșitoarea dorință de viață și te bucuri că iar v-a răsării lăstarul dulce, crud – O! verde-crud, prea crudă iubire! îți vine să strigi dar taci, taci... Taci și-ți tremură picioarele, și te dezmeticești! „A-ia-ia! Ce montagne russe!” îți spui și râzi, tu cu sinele tău. (Dacă îl mai ai.)

          Mă întreb, uneori: „Cum pot unii să nu-și iubească copilul din interiorul lor? Cum pot să-l abandoneze în brațe străine, să-l iubească alții?” În lipsa lui rămâne golul (ca-ntru-un copil ce-a adormit plângând, în care rod, precum un cariu, toate spaimele: respingere, abandon, umilire, trădare, nedreptate) și-n pustiul său va pribegii ca un maidanez, hămăind neiubirea. Ce simplu ar fi fost să lase deoparte, din când în când, tot, să-și acorde timp, să se joace cu el „de-a v-ați ascunselea”, să-l dibuiască pe ulița copilăriei, să-l vadă zburătăcind, dând iama prin grădini, livezi, prin cotețe și de ce nu? prin cărți cu povești, povești cu tâlc!

          Eu, dragă, exist cu sinele! și coabitez confortabil; pe buze cu surâsul, iar sinele cu zâmbetul unui copil de-o curiozitate șarmantă, netemător, o gâză care tot bâzâie. Învățăm! – în fiecare zi, ne acceptăm și experimentăm. Cum „binele” și „răul” coexistă în „Pomul cunoașterii”, am luat-o în ordine alfabetică. Am experimentat „binele” și-am văzut că nu-i rău, așa că, am hotărât: „Bine! Fie!” așa cum îl percepem, la nivelul pe care suntem și dacă nu ne iese, cu perseverență, ne străduim să urcăm spre alte ramuri. 

          Deunăzi, poznașul din mine: ciufulit, rupt de oboseală, zâmbindu-mi angelic, nerăbdător, mi-a dat o nucă. „Zgâtia iar mă încearcă!” a fost primul gând, însă felul cum își ridica umerii și i se lăsase colțul gurii, a neputință, m-a încredințat că avea nevoie de ajutor, s-o deschidă. Mai văzusem nuci, dar aceasta era nefiresc de mare și încuiată cu meșteșug. Cum priveam încercând să-i dezleg misterul, carapacea ei s-a deschis ca o stridie și atunci am văzut un ocean alb-sidef, mai întins decât poți să-ți închipui. O linie dantelată șerpuia printre ape, stânci și nisip. Mă tot uitam... nu-i vedeam capătul și nici nu mă puteam dumiri: „Cine îmbrățișează și cine respinge? Cine se apropie și cine se îndepărtează? Valul sau țărmul?” Ascult... Mugește! Vine! Vine drept spre... O stâncă se oferă cu generozitate și huetul se rostogolește înspumat peste moliciunea nisipoasă a malului; în barba lui aurie, rămân smocuri mătăsoase de alge verzi. De jur împrejur, briza sârguincioasă condimentează cu sare și iod. Prizez adânc și expir puternic! Grijile zilei zboară, au aripi de pescăruși, iar țipătul lor, kamikaze, rămâne câteva clipe suspendat în azur... La orizont, amurgul! Înecat în portocaliu, cu ochi șovăitor, palpează câteva șuvițe împletite galben-arămiu ce clipocesc, zburdalnice, pe întinderea turcoaz... O, ce frumusețe! Și cum pluteam în splendoare, din străfunduri, din burta oceanului, acolo, unde privirea nu poate străbate și doar gândul își închipuie cât de adâncă este apa aceea negru-cerneală și nenumăratele-i ființe bizare, deodată, s-a auzit:

          – Dormiși?

          – A!... Nu! Am ațipit.

          – Hai, pune masa! Mi-e o foameee...

          – Mintenaș, mă duc să încalec balustrada scării!

          – Poftim? Ce spuseși?

          – Ce-ai auzit. No, ce-ai vorovit tu, când ne-am luat? ,,Dragă, ce-i dacă n-avem ni’ca, ne vom hrăni cu dragoste.” Uite, acum, mă grăbesc să-ți încălzesc cina. Dacă-i musai, musai, cu plăcere!

          – Lasă poantele învechite. Chiar, nu-i nimic de mâncare? Știi, azi, e dezlegare la pește...

          – Serios? No, atunci, servim caras... carasu-belitu-pe-nasu! Tulai, domn’le, ești dă tătă minunea! Io credeam că-i dezlegare la prohab.

          – Deja mă enervezi cu vulgaritățile, te rog...

          – Ioooi! Venit-ai cu o flo’re și n-am zâmbit? Nooo! Omu’ mieu vine cu fo’mea-n gură... No, de azi, să-ți iai bucătar, că io mi-s o do’mnă, no așe să știi!

          – Fire-ai tu să fii... ,,Proasto”! Habar n-ai câte versuri îți scrisei. Ooo!... Un poem! Da’ ce poem!

          Și-mi răsuna în timpan ecoul: „em-em-em...” până s-a estompat, și, subit, parcă eu coborâsem, că am văzut sinele ei – un ardelean vânjos cum pune mâna pe toporișcă, îndeasă în sân o litră de tărie și dând să plece...

          – No, no, șezi blând! a zis ea. Ni la el! Ce-ți veni?

          – Îl tai! Îl ciopârțesc tăt!

          – Ioi! ’Mneozăule!

          – Nu te speria, tai poemu’! nu, bo...

          – Înțeles-am cu boemu’, îi luă ea vorba, dară pălinca?

          – No, poate cădem la pace și... nu-l tai!

          M-am luat după el, lipa, lipa... Mergeam pe o urmă de pași în nisip și mă pune naiba să suflu, nu tare, așa ușurel. Ai auzit de efectul ,,fluturelui”? Măiculiță! Din senin, se stârni o vântoasă cumplită și în sorbul ei, ca o pâlnie, s-a înșurubat tot ce auzisem și văzusem, de-a valma: țărmul, nisipul și toată apa aceea ce n-o puteam cuprinde... La ultima picătură, gura hămesită a plescăit și-a exclamat: „Deliciooos!”  

          De atunci, n-am somn! Zău, n-am! Caut poetul... Mîîî!... Vrei? Scuze, că sunt nepoliticoasă. Poftim! Servește o gălușcă. Mă străduiesc să fac cele mai gustoase și pufoase găluște cu prune. Am ascultat un specialist, „masterchef” scria pe bandă, în josul ecranului, care zicea: „Trebuie să repeți de o mie de ori rețeta, ca să descoperi arta.” Un bucătar șef, cu experiența sa, e un deliciu să-l ascult, dar când văd cuvântul „masterchef” parcă mi se taie maioneza: ori e maestru, ori șef; ambele se lipesc precum... 

          Povestesc, povestesc... De fapt, voiam să-ți spun din prima suflare: „Mi-e dor! Măi, mi-e dor să recreăm, azi, zilele în care sărbătoream toamnele noastre ce credeau că sunt în program prelungit – octombrie.” Greșesc? Nu știu! E discutabil. Știi, toamnele acelea, cât un roman? – curgeau fluviu și ne-am bălăcit nebunește, și mi se holbaseră ochii – să cuprind evantaiul cromatic, și mă umflasem în foale – să mistui parfumul din minunatul lor rod, și-mi năpârlea părul –  să le simt prin toți porii duioșia mângâierilor, și-mi pierdusem glasul – îmi ieșea vocalic: Oau! și eram verde-brotăcel, și... Bine! S-o lăsăm baltă! Oricum, pe toate le-am strivit sub genunchi, să nu ocupe inutil spațiul, le-am capsat, în parte, pe file și le-am înghesuit să stea îmbrățișate, pe veci, într-un dosar. Acesta e pachetul meu pentru tine! Ia-l! dacă pleci sau ai nevoie. Poate ai, poate nu! Cine știe? Sau, dacă vrei, la o cană cu vin... citești, analizezi și editezi cartea. Ai și câteva topuri cu hârtie. Eziți? Până când te hotărăști, să știi că bagajul e la ușă, în rucsac – să se mire toți pr... (scuze, m-am înecat!) prietenii din jurul meu, că nu plec, ha! Distractiv, nu? Altceva? N-am... Îți vine să crezi? N-am... uitat! Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile... Recunoști versurile? Cântăm refrenul? Da?!...

          Îți mulțumesc! Hai, să te îmbrățișez și să mă inspiri, „mister întomnat” – draga mea, Solitudine!

[Giurgiu Silvia]

Stilul tau inconfundabil imi place mult, Mihaela! Am recunoscut textul chiar si sub masca anonimatului impus de regulile concursului! Cu drag te felicit!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, dragă Silvia!

Scriu cu bucurie și-mi place să împărtășesc, dar înainte de-a mă expune, prefer să-mi fac sternotomie (în stil propriu), în felul acesta, n-am de ce să dau vina pe altul că nu mi-a reușit „operațiunea”. :))

Drag!

Giurgiu Silvia a spus :

Stilul tau inconfundabil imi place mult, Mihaela! Am recunoscut textul chiar si sub masca anonimatului impus de regulile concursului! Cu drag te felicit!

[Ana C. Ronescu]

Mihaela, N-am... tupeul să-ți spun că te-am ghicit din prima, dar, zău,  când am citit textul prima oară mi se zbătea, zănatic, ochiul stâng... știi tu, semnul acela obscurantist  care-ți semnalizează, stângaci, drumul drept. 

N-am votat din 1001 motive, dar...  ce-i un vot din umbră-n depărtare?

Proza ta are bruma aceea de fantastic molipsitor, dar cuminte, al nopților cu lună plină. Felicitări și drag!

 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, dragă Ana! 

Cunosc drumul „fără semne”, l-am bătătorit fără să știi, mereu uimită... O, Ana, pasăre Phoenix!

Votezi sau nu, e opțiunea ta, la fel și nota. Dacă aș vedea nota: 1-unu, m-aș gândi că sunt unică și în ediție limitată! - că așa și sunt. :))

Draga mea, sunt întomnată și mă simt bine înnodând idei! Din „bruma” mea poți scrie ce dorești, din „roadele” mele poți să te înfrupți cât dorești, important e să avem: Minte sănătoasă în trup sănătos!

Drag!

Ana C. Ronescu a spus :

Mihaela, N-am... tupeul să-ți spun că te-am ghicit din prima, dar, zău,  când am citit textul prima oară mi se zbătea, zănatic, ochiul stâng... știi tu, semnul acela obscurantist  care-ți semnalizează, stângaci, drumul drept. 

N-am votat din 1001 motive, dar...  ce-i un vot din umbră-n depărtare?

Proza ta are bruma aceea de fantastic molipsitor, dar cuminte, al nopților cu lună plină. Felicitări și drag!

 

[Petre Ioan Crețu]

„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice”???

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, dragă Pic!

„Meeee-re! Peee-re! Caaas-traveţi!” și aș adăuga eu: poeți!

Petre Ioan Crețu a spus :

„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice”???

[Pop Dorina]

Din punctul meu de vedere, vedeam proza ta pe podium. Felicitări, dragă Mihaela!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos, Dorina, pentru notă și gând!

Eu mi-am luat singură premiul - timpul petrecut cu mine. Am învățat să mă compar doar cu mine, să scriu ce-mi place și mă bucur când un text notat de mine cu 10 ia premiu. 

Drag de tine! 

Pop Dorina a spus :

Din punctul meu de vedere, vedeam proza ta pe podium. Felicitări, dragă Mihaela!

[Mihaela Suciu]

„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” este unul dintre acele spectacole care îţi aduce aminte că ai dreptul la fericire. Pleci acasă cu gândul la imaginea unei fete cu fundă albă pe cap, sau a alteia cu ruj aprins, sau a unei doamne în vârstă în halat roz, sau a unei mame care alungă coşmaruri povestind despre o căruţă cu fructe şi legume. Şi cu un refren banal, dar atât de frumos, pe care nu îl mai poţi uita: „Meeee-re! Peee-re! Caaas-traveţi! 

Mihaela Suciu a spus :

Mulțumesc, dragă Pic!

„Meeee-re! Peee-re! Caaas-traveţi!”-  și aș adăuga eu: poeți!

Petre Ioan Crețu a spus :

„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice”???

[Emil Dumitru]

„Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile...”,  Mihaela, părul nu, că nu prea mai am, dar gândurile au plecat împrăștiate să colinde... și pe unde nu au fost duse de proza ta... frumos, stil inconfundabil. Cu drag te felicit!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos! Dragă Emile, dacă ai restul, nu contează câteva fire lipsă. :) Ce să zic de mine? Mi-am asumat și am declarat pe față: „N-am...”; se înțelege că nimeni n-are la ce să se aștepte. :))  Te aștept cu gândurile tale, la colindat! Hai, să te îmbrățișez, măcar o clipă să simți că ești în țară...

Emil Dumitru a spus :

„Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile...”,  Mihaela, părul nu, că nu prea mai am, dar gândurile au plecat împrăștiate să colinde... și pe unde nu au fost duse de proza ta... frumos, stil inconfundabil. Cu drag te felicit!

[Nikol MerBreM]

Aveţi :)!...

Drag,

Nikol