Secvențe

[Gabriel Cristea]

          Era duminică și Vasilică stătea cocoțat în copac, la umbra frunzișului, mâncând corcodușe. Se gândea ce năzbâtii să mai facă, până după-amiază, când avea să se găsească cu ceilalți copii la scăldătoare.

          Soarele verii țintuia ograda țărănescă, asemenea potcoavei prinsă ca-ntr-un clește bot de rață în focul fierăriei. Liniștea și canicula toropise totul, așa încât nu se mai auzea nici căruță scârțâind prin colbul drumului, nici pasăre cotcodăcind prin întunecoasele cotețe. Doar din frunzișul salcâmilor aninați de râpa derelei se auzea cântatul cucului.

          Vasilică se dete jos, după ce-și umplu cu fructe încă necoapte buzunarele pantalonilor trei sferturi, cu încheietoare la bretele. Apoi, sări gardul scund din șipci al grădinii cultivate cu porumb, străbătând curtea animalelor, desculț.  Închise poarta acestora, ridicându-se pe vârfuri și puse cercul de tablă, zălog că nu se va deschide în urma sa și vor năpădi caprele în florile mumă-sii.

          Se învățase minte de când maică-sa, olteancă, ostenită de atâtea rele făcute, parcă dinadins, ba de el, ba de altul, dintre cei nouă frați ai săi, îl ,,oblojise’’ cu câteva jordii pe fund.

          Dete colțul casei și-și văzu tatăl său la umbra pridvorului. Citea ,,Universul’’, stând pe scăunelul cu trei picioare folosit la mulsul oilor. Se scărpină în vârful capului, apropiindu-se încet de el:

          – Da', ce faci, tată? zise Vasilică privind atent la fața lui, ce părea îngândurată.

          Alexe-Șerban, regățean, așa cum îi plăcea lui să-și spună, venit de copil cu familia în Dobrogea, din munții Buzăului, era cufundat în citit, încât nu-l băgă în seamă.

          – Ce faci, tată, citești? insistă Vasilică, pentru a-l face să vorbească.

          – Păi, nu vezi, mă! spuse taică-su, așezându-și ziarul pe genunchi și răsucindu-și vârfurile mustății și continuă: Vezi că mumă-ta e-n bucătărie... poate ți-o fi foame! spuse șugubăț munteanul.

          – Nu-mi e!

          – Atunci, ce ți-e?

          – Vreau să citesc și eu ziarul.

          – Zău, măă?!... Ai învățat și tu să citești?...

          – Păi, ce, eu nu am învățat la școală? răspunse înciudat și mândru, Vasilică. Îs clasa a IV-a, doar!

          – Ahaa!... Păi, să te vedem atunci, spuse regățeanul, zâmbind cu ochii lui mari și negri de sub borul pălăriei, întinzându-i ,,Universul’’.

          Copilul îl luă repede și-l întoarse pe-o parte și pe cealaltă.

          – Ce vrei să citesc, tată? Aici scrie de ruși...

          – Despre porcii ăia, de-l luară pe frate-tu ăl mai mare, Neculai, prizonier după armistițiu, am citit și trăit eu destule!...

          Își aminti, când, la Mărășești, rușii i-au lăsat singuri în tranșee în bătaia puștilor automate nemțești, părăsindu-i pe motiv că aveau revoluție în țară, sau când după ‘44 au invadat satul, beți, în camioane, cântând cu harmoștile, furând vitele din bătătura țăranilor și căutând să siluiască femeile celor plecați pe front.

          – Zi de ăilalți... de americani!

          Vasilică începu să citească titlul:

          – Rezistați români, că vin americanii!

          – Așa, zi mai departe!

          – Tată, zice așa: că românii să reziste în munți, împotriva puhoiului bolșevic, că în curând vor veni americanii să restabilească democrația... Ce-i aia democrație, tată?

          – Adică fără porci, mă! Ai înțeles?

          – Cum fără porci, tată?... Adică să creștem doar capre și oi?

          – Lasă!.. Zi mai departe! zâmbi Alexe-Șerban pe sub mustața încă neagră, ce-o purtase cu mândrie, la Mărășești, ca sergent de artilerie.

          – Zice că, deocamdată, se va face un guvern în exil care să lupte...

          – Așa!

          – ...pentru scoaterea României de sub cizma bolșevică și că cine vrea să emigreze în America... este un feribot din Europa, transatlantic, iar costul e de 180 de coroane. Zice că e mai bine decât la noi.

          – Zău, mă, așa scrie?

          – Așa scrie!Hai tată și noi în America! îndrăzni copilul.

          – Ce să căutăm, mă, acolo!? spuse munteanul, încruntându-și fruntea, gânditor, luându-i lui Vasilică ziarul din mână: Gata, ajunge! Fugi la joacă!

          – Mergem, tată, în America?

          – Tu n-auzi, mă!? ridică veteranul vocea.

          – De ce nu mergem?

          – Mă, ‘tu-ți nafura mă-tii!... Da' ce, noi nu mai avem țară? Fugi mai repede d-aci că te cârpesc! îl ocărî acesta, făcându-se că se ridică de pe scaun.

          Vasilică nu mai zăbovi, ci se depărtă sărind gardul grădinii din spatele casei, parcă fără să-l atingă, apoi o luă spre dereaua satului să se scalde în bent cu ceilalți copii.

          Alexe-Șerban își așeză pălăria cu boruri simple pe pavajul de piatră de lângă scaun și își petrecu mâneca cămășii peste fruntea înfierbântată, ștergându-se de transpirație. Apoi, își lipi spatele de peretele rece, din pământ, al casei și privi cerul. Lacrimi i se iviră în ochii, aidoma izvoarelor de munte în care-și spăla fața arsă de soare, demult, atunci în copilăria-i îndepărtată, când era trimis cu oile la păscut de bătrânul său.

          Nu mai știa nimic despre Dumitru și Neculai, fiii lui cei mai mari. Aflase din ,,Universul’’că primul era dat dispărut pe frontul de la Stalingrad, iar despre al doilea că fusese luat prizonier cu tot regimentul, prin vicleșug, de ruși, după încheierea armistițiului.

          Cerul era fierbinte și era liniște, doar lacrimile lui se auzeau căzând ca stropii de plumb topit, pe piatra rece ca mormântul.

[Sofia Sincă]

Considerând titlul cred că nu mai urmează. Însă nu se poate ști.

Un text estul de confuz. Nu putem ști tema, mesajul... doar amintiri? Amintire foarte îndelungate ca timp sau imaginative.

În sfârșit, vom mai vedea.

Ai mari deficiențe la punctuație. De studiat punctuația, zic eu.

- Ce faci tată, citești ?, - Ce faci tată, citești?

- Păi nu vezi mă !...spuse, - Păi nu vezi mă !... spuse,

 - Zi de ăilalți,...de,  - Zi de ăilalți... de,

- Așa...! - Așa!...

Sofi

[Gabriel Cristea]

În primul rând, vă mulțumesc pentru semnalarea deficiențelor la capitolul punctuație. Voi recapitula materia. în ceea ce privește mesajul acestei secvențe reale a anilor 1946, dintr-un sat din Dobrogea, povestite de tatăl meu, este lesne de înțeles că se referă la patriotism. Simplu fapt că-i spuneai unui țăran, ce a luptat la Mărășești și care a fost împroprietărit de rege, ca veteran, să emigreze, era prea mult. În ziua de azi asemenea mesaje devin imperceptibile, dacă nu de-a dreptul hilare. Cu multă considerație !

[Sofia Sincă]

Nu, nu, Gabriel Cristea, patriotismul nu e demodat de loc. Cel puțin pentru mine, nu. Însă aici sunt doar niște secvențe din amintiri, așa cum spune și titlul. Nu prea reiese sentimentul patriotic. Doar ai înșirat. Nu ai disecat psihologic nimic. Concluziile din câteva dialoguri sunt vagi...

Însă este doar părerea mea,

Sofi

[Chris]

O secvenţă exact aşa cum spune şi titlul. La un moment dat mi-am dat seama că poate fi un fragment inspirat din realitate, dar despe patriotism, dacă nu citeam comentariile n-aş fi înţeles că textul este despre acesta, trebuie să luăm în considerare faptul că cititorul trece lectura prin propriile filtre şi nu ştie ce ştim noi autorii...

[Ion Lazăr da Coza]

Ți-am redactat eu textul. Prima lecție e gratis. :))

da Coza

[Gabriel Cristea]

Mulțumesc, d-le da Coza!

[Mihaela Suciu]

După redactare, textul se oferă într-o haină apetisantă, asemeni unei mese festive frumos aranjată.

O secvență despre inocență; joacă, dorința de a citi a unui copil, de-a emigra spre ținuturi primitoare și o altă față - despre maturitate; dorul părintelui pentru fii și amintirea țarinei în care s-a născut și-i aparține.

Și bunicul meu, din partea mamei, a fost dat dispărut la Salingrad; șapte copii au crescut orfani de tată, iar bunica mea a murit așteptându-și soțul.

Drag!

[Vasilisia Lazăr]

jordii pe fund. - jordii peste fund

și-și văzu tatăl său

Și încă mai sunt virgule de adăugat etc.

Mie mi-a plăcut textul. Și am simțit și patriotismul. O secvență ar fi aceasta:

– Mă, ‘tu-ți nafura mă-tii!... Da' ce, noi nu mai avem țară? Fugi mai repede d-aci că te cârpesc! îl ocărî acesta, făcându-se că se ridică de pe scaun.