Rătăcirile lui Don Quijote... (12)

[Tudor Cicu]

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (12)

     „Ce n-am da noi –spunea poetul Ion Gheorghe – să-nțelegem graiul care ne cheamă/Să ne pună pe buze semințele acelor prime cuvinte...”. Pentru poet, întreg universul curge în universul său, ființa sa devine un trup-pasăre care zboară, gândul o boltă de stele și unduiește pe pământ, sub forma unor lumini trimise din răsfrângeri, o fărâmă din Ființa lui Dumnezeu. Am revenit mereu (în timpul lecturii) la partea a IV-a din vol. 2 (cap. 4-5-6) din „Război și pace”, unde este descrisă vînătoarea lupului bătrân, a vulpilor și iepurilor pe câmpul ce ducea spre lunca și pădurea din Otradnoe. Expediția contelui bătrân Rostov (cu Nicolai Rostov, Petea, Natașa și ucraineanul Danilo) căreia i se alăturară (în timpul vânătorii) și ceata contelui Ilia Andreici, vecinul de hotar și pământuri, pare a fi scrisă cu pană de poet și viziune de pictor. Vânătoarea pornită prin stepa rusă e de un farmec aparte. Spui stepa rusă (gândul îți fuge la Esenin), spui poezie. Și nu ai cum să nu te gândești și la versurile cu care Ștefan Augustin Doinaș își începea magnificul poem al „Mistrețul(ui) cu colți de argint”: „Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea/Prin inimă neagră de codru trecea/Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea...”. Ceea ce dovedește că jocul poetic e un joc viclean, cu atâtea mistere (plin de moarte, cum spunea un critic), ca și descrierea lui Tolstoi, cea de la amintita vânătoare. Contele tânăr, Nicolai Rostov, ca un prinț alături de Natașa (surioara lui) călărind ca o tătăroaică, ce scenă demnă de penelul unui pictor! Câtă poezie! Apoi, serata muzicală de la casa uncheșului Ilia Andreici (Ilaghin)... Cât farmec în acele pagini! Nicolai e un personaj pe care ți-l apropii de suflet prin destinul său amăgitor în dragoste. Dar capătă un loc aparte în inima cititorului și atinge forma desăvârșită a unui erou donquijotesc abia când va recunoaște deschis că iubirea lui din adolescență pentru Sonia nu-i decât o amăgire de adolescent. A vrea să făurești o poveste de dragoste, aparte, cum e cea dintre Sonia și Nicolai Rostov e ca și cum a aduce chinurile infernului (din adolescența sa) la vremea când avea să capete o „vârstă de aur” (cum a numit-o E. Cioran, scriind despre Platon). Sonia era nepoata contelui Rostov. Verișoară cu Nicolai Rostov. Era o brunetă subțire, gene lungi, părul negru des; cu mișcările ei domoale, grațioase și puțin șirete, Sonia (scria Tolstoi) „făgăduia să ajungă curând o pisicuță de toată frumusețea”. Plânsul acesteia, la aflarea veștii că Nicolenca (așa-i zicea ea) va pleca la război, nu are cum să nu îți rămână în lăcașul memoriei: „voia să-și ridice capul, să răspundă (Natașei- n.n), dar nu izbutea și plânsul o înneca și mai tare”.  Iar Nicolai se făcea fărâme după dragostea ei: „Se poate oare, să mă chinuiești pe mine și pe tine din pricina unor închipuiri?”. Mai apoi, Nicolai fusese încartiruit în regimentul de husari din Pavlograd. Vasca Denisov (cel care va participa la eliberarea lui Bezuhov, alături de Dolohov și Petea) se afla și el acolo. Interesant cam ce gânduri avea când pleca acest Denisov, la luptă: „M-am bărbierit, m-am spălat pe dinți și m-am parfumat. Acum pot să merg la luptă!”. Parcă mergea la bal cu prințesa lui favorită. În bătăila de la Austerlitz, Nicolai cade de pe șea, sub calul lui, și singura imagine era sângele care se scurgea din căpățâna calului. Era și el rănit la o mână și cât pe ce să fie ciuruit de pistolul îndreptat asupra lui de către un soldat francez oarecare. Fugise de se ascunsese într-un tufiș. În cele din urmă fusese ridicat pe afetul unui tun al rușilor aflați în retragere și așa scăpase din câmpul de luptă. Revenit acasă, în concediu, fiind rănit, Nicolai are parte de elogiul fratelui Petea, într-un discurs rostit cu patos adolescentin susținut în fața Soniei și a Natașei. „Sunteți niște sclifosite și nu înțelegeți nimic” (se înfoia Petea).../De-aș fi fost eu în locul lui Nicolușca, aș fi ucis și mai mulți ticăloși de francezi! Aș fi omorât atâția încât aș fi făcut un morman”. Dar cum să le spună Nicolai, fetelor, că el doar căzuse de pe cal și se rănise la mână? „A povesti adevărul e foarte greu, iar oamenii tineri rareori sunt capabili de așa ceva”, argumentase el. Și apoi mai era orgoliul de ofițer în fața iubitei. Însă știa că atunci „când ești sub comanda împăratului Alexandru, nu se poate să nu învingi” și visa la fericirea de a muri sub ochii împăratului. Un don Quijote poetic, nu-i așa?

  Dar să ne rugăm nefericitului, în dragoste, Nicolai, căci el îmi pare a fi aici, în cartea lui Tolstoi, sensul iubirii împlinite alături de cuplul Bezuhov/Natașa. Pentru că niciodată miracolul iubirii n-a fost mai scos în evidență ca la acest personaj al lui Tolstoi. O zi ca oricare alta, dar o zi a destinului face ca Nicolai Rostov să plece călare, din cantonamentul de la Iancov, spre Bogucearovo (proprietatea familiei Bolconski –Andrei fusese logodnicul surorii lui), întovărășit de un camarad ofițer și soldatul călăuză, Lavrușka. De câteva zile Bogucearovo se afla între cele două armate dușmane, franceze și rusești, și era un prilej pentru Nicolai să facă rost de nutreț pentru cai, înaintea francezilor. Tocmai era o răscoală a norodului îndărătnic (țăranii) de pe moșie. Nu voia să o lase pe prințesa Maria (sora lui Andrei Bolconski) să părăsească moșia din fața pericolului armatei franceze. Pentru țăranii locului, prințesa Maria ar fi însemnat un garant al ospitalității față de armata franceză. Alpatici (administratorul conacului) îl conduse pe Nicolai în salonul conacului . Acolo se afla doar prințesa Maria, foarte speriată de răzmerița țăranilor. Rostov găsi imediat ceva romantic în această întâlnire. „Ce întorsătură ciudată a soartei m-a împins aici!” rostise el. Privirea ei luminoasă, sfiiciunea ei, blândețea și noblețea din trăsăturile și expresiile ei „te făcea să uiți că nu era frumosă” notează Tolstoi. Nicolai domolește răzmerița țăranilor și o ajută pe prințesa Maria să plece de la conac. Îi însoțește trăsura până la hanul Iancovo, unde își luă rămas bun permițându-și „pentru prima oară” să-i sărute mâna prințesei. Și prințesa avea lacrimi în ochi la despărțire și chiar se întrebă dacă nu cumva îl iubește. În toate acestea prințesa Maria vedea voia providenței. Că fusese voința lui Dumnezeu, nu ne mai îndoim când aflăm (vol. 3, partea III-a, cap. 12) gândurile contesei Rostov după primirea scrisorii lui Nicolai în care amintea de întîlnirea cu prințesa Maria: „Nu m-am bucurat niciodată, atunci când Bolconski era logodnicul Natașei, dar aș fi dorit ca Nicolușca să se căsătorească cu prințesa, lucru care presimt că se va întâmpla. Și ce bine ar fi!” Numai Sonia era foarte tristă și tăcută în timpul din urmă. Vedea în asta (întâlnirea lui Nicolai cu Maria) sfârșitul iubirii ei. Simțea că moare cu fiecare clipă de după primirea scrisorii de la Nicolai. Rătăcirile din vremuri de război ale „cavalerului ei rătăcitor” îi îngropase dragostea de odinioară. Era ca o floare stearpă. Totul avea să fie, fusese, doar „vânare de vânt”, cum spune poetul. În vreme ce contesa vedea prin căsătoria aceasta un prilej de redresare a averii Rostovilor care pierduseră aproape totul în tot timpul războiului, Sonia părea a-și plânge destinul potrivnic. Dar mai exact, după căsătoria lui Nicolai cu prințesa Maria, Sonia locuia tot alături de cei doi Rostovi și cei doi Bezuhovi, la conacul de la Lâsâie-Gorâ, îngrijind de bătrâna contesă Rostov și mai curând i se potrivea vorbele Natașei, spuse prințesei Maria: „Știi, tu ai citit mult Evanghelia; se găsește acolo un loc care se potrivește în totul în cazul Soniei. Adică: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”.  

 

                                  (va urma)

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Același farmec și despre opera lui Tolstoi, operă cu multe personaje, cu multe, numeroase întâmplări și încurcături amoroase. Ni se dezvăluiesc inimi sensibile, stări insidioase, emoţii, nelinişti, vise rătăcite, pe lângă fapte de război eroice sau mai puțin eroice.

Aceeași apreciere,

Sofy