Podul

[Agafia Drăgan]

 

Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi,  când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un      motiv bine conturat. Pădurea  respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi, ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse  fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar. Şi  apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie. Mereu ni se deschid în faţă două căi, oare aş fi putut alege în aşa fel încât să nu trăiesc vremea întrebărilor, regretelor sau orce aş fi ales vine un timp când te scufunzi în nostalgie? Bătrâneţea atâţia  dacă încolţeşte în suflet.  Tresări, ce repede a  parcurs drumul!  In zare se vedeau turlele celor două biserici din sat, acum vine podul peste rău, emoţia o înăbuşea parcă. Podul nu mai era cel de altădată, acela din lemn înegrit de timp cu acoperiş şi pereţi laterali în care se tăiaseră mici ferestre, cu laviţe de o parte şi de alta, aici se ţineau horele satului în duminicile ploioase. Nici satul nu mai era acelaşi părea că-şi dezbrăcase straiele din copilăria ei.Aducerile aminte îşi căutau calea peste apa Gurghiului tinereţii ei. Adulmecau la fel ca ieri în nări  mirosurile de lapte proaspăt, de iarbă căzută sub coasă, de fânul urcat în şură, de  cânepă uscată la soare, de pere coapte. Auzeau la fel ca ieri tocând ţapine-n păduri pe coastă,  scârţâitul albastru scluptat în vechea poartă. Vedeau pe banca de lemn, zidiţi parcă-n aşteptare doi bătrâni curtaţi de dor şi uitare.

         Cum treceai podul se zărea casa şi geamul de la odaia unde dormeau şi mâncau bunicii. Ana privi spre geam, acolo stătea el în dupămiezile de odihnă sau în zilele pusti de iarnă cu pipa între dinţi îşi fuma singuratatea măsurând drumul de la pod spre casă să vadă cine mai trece ,cine mai vine de la rată, poate vine şi la el cineva. Din cele şase fete mai avea două, restul plecaseră înainte de vreme, apoi a plecat si Maria. Ultima oară când Ana l-a visitat după o lungă absenţă a fost într-o vară, o vizită făcută pe fugă cu egoismul tânărului grăbit să-şi vadă de ale lui. Acum, nu-şi putea ierta asta. Oare câtă durere i-a provocat vizita ei pe fugă,  părea făcută din datorie nu din iubire. O jumătate de oră, atât i-a acordat din timpul ei. O urmărea şi acum privirea aceea a lui, privire care îi transmitea cumva  la revederea. Subconştientul îi daduse un semnal,  a scuturat din cap atunci, să-l înăbuşe şi a plecat. În toamna a murit.Cât de crudă este tinereţe cu cei care îi iubim

         Deschise poart cu teamă.  De ce am venit? Ce vreau să găsesc aici? Pustiul o împresura, nu mai era nimic, nici amintirile ei nu se mai găseau acolo, curtea, casa îi se păreau străine. Dincolo de poartă tumultul vieţii, aici liniştea morţii. În casă păiajenii îşi ţeseau pânza indiferenţi,  pe la colţuri, farfurii şi ştergare prăfuite atârnau şi acum pe pereţi dar nu mai aveau strălucirea şi farmecul de altă dată. Deschise larg uşa ca şi cum s-ar fi sufocat, sufocarea nu venea din aerul din casă, era în ea. Dumitre! Joi vine Voicu să ia copiii - Voicu era soţul fetei moarte de tânără, la 26 de ani, în urmă rămase ea, Ana şi un băiat mai mic cu un an.Tu, să tăi cocoşu de miercuri seară să-l pui în oală să fiarbă! Lasă tu, femeie că-l facem joi e timp până la prânz!  Nu, eu joi dimineaţă plec, am să cer oliţa să vărs cinci picături de sânge, tu să nu cumva să încerci să mă întorci din drum. Dă vorbă Floricăi să vină! Dacă o vrea bunul Dumnezeu să ajungă la vreme mi-o ţine ea lumânarea Bunica suferea de ceva vreme, tot mai greu se ridica şi abia îşi târa picioarele prin casă. De ce pleci, mama mare? Unde pleci? Mama mare mai are două fete şi dincolo, mă cheamă, mi-e dor de ele.”Nu vreau să pleci, nu am să te mai văd, la fel că pe mama.O să ne mai vedem dragă mami, nu plânge, o să ne mai vedem când o veni vremea.Dimineţa, la ora cinci a trezit-o un strigat scurt, bunica murea, era prima moarte la care asista. Ana a privit-o tacută, ca  şi cum copila de şapte ani  înţelegea şi accepta totul. Oare acele cuvinte ale bunicii au adus mai mult de cât au spus? Du-te Ana, la lelea Floare spunei să vină că a murit Maria! Cum a ştiut bunica? Ce taine ascundea în sufletul ei? Când murise mama Anei ea a ştiut înainte de a veni vestea de la Bucureşti, geamul icoanei Maicii Sfinte plesnise. Credinţa nestrămutată şi fără de tăgadă  din sufletul ei, viaţa dusă cu iubirea  de cele sfinte era răspunsul. La biserică, se ducea doar în zi de sărbătoare, pentru ea Dumnezeu era prezent pretutindeni în tot şi-n toate. O vedeai uneori şoptind rugăciuni doar de ea auzite şi închinându-se în timp ce trebăluia prin casă sau afară.  Atât de puţin îi cunoaştem pe cei care îi iubim! Preocupaţi prea mult de noi oare începem să-i uităm câte un pic în fiecare zi chiar de atunci când sunt încă lângă noi? Ce ştia Ana despre ei? Doar atât că au fost bunicii ei, doar atât iubirea şi grija ce i-au purtat-o. Viaţa lor dincolo de ea nu exista. Bunico, ce este iubirea? “Iubirea eşti tu, dragă bunicii.Atunci nu a înţeles, acum era şi ea bunică. Iubire şi durere. Ana închise uşa, nu avea să mai revină, va vinde casa, amintirile ei nu mai trăiau aici, erau doar în ea, doar acolo le mai putea învia şi retrăi. Întoarse capul, să mai privească o dată casa, pe prag stătea fata cu ochii de chihlimbar, zâmbea, privirea ei părea că se contopeşte cu amurgul şi casa cobora uşor în pământ. Pentru ea în straiele satului nu se mai ţeseau anotimpuri. O lume în amurg încet dispărea. Eraţi voi, acum sunt eu, la cap de pod o aşteptare.

 

 

 

 

 

 

 

 

[Mihaela Suciu]

Curtea copilăriei e plină de oameni. Curtea adultului e plină de nostalgii. „Casa părintească nu se vinde!”, acum depinde unde este aceasta, pe pământ sau în noi. Mi-a plăcut imaginea: casa cobora uşor în pământ.

Ca fond, textul l-am priceput ca pod între cititor și autor. Ca formă, e un cap de pod, o așteptare; sunt scăpări gramaticale... 

Drag!

[Chris]

viaţa întreagă este un pod pe care îl parcurgem de la un capăt la celălalt cu amintirile prinse în piept. un text sensibil, am citit cu plăcere

[Sofia Sincă]

Nostalgie și tristețe... tristețe și nostalgie, destine. Va trebui să treci să perii textul și mai ales punctuația. Ori o scrii corect, ori deloc. Iar ghilimelele sunt tot aiurea puse, în cea mai mare parte. Eu zic să le scoți.

sau orce - orice

Bătrâneţea atâţia  dacă încolţeşte în suflet - fraza nu are sens

cu cei care îi iubim” - cu cei pe care îi iubim, iar înaintea ghilimelelor se pune punct.

  Deschise poart cu... - poarta cu...

Dute Ana, - Du-te (te du) Ana

să mai privească odată casa, - o dată.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Agafia Drăgan]

Multumesc, Sofi! Graba strica treaba. Punctuatia e o boala veche, o folosesc asa cum "curge" textul in mintea mea, adesea fara sa tin cont de reguli. Nu e bine, stiu

Cu pretuire,

[Corina Militaru]

Scris cu sensibilitate! Mi-a plăcut și tocmai de aceea cred că merită să-l scuturi de praf. Să fie bijuteria curată! :)

[Agafia Drăgan]

Multumesc, Corina! Stiu, trebuie scuturat bine de "praf". Am facut asta. Sper sa-mi fie de invatatura, in viitor, sa nu mai postez pana nu verific cu mare atentie nu doar "spusa" dar si "forma"

Cu stima si pretuire,

[Nikol MerBreM]

Chiar dacă nimic nu mai e la fel, podul trebuie trecut...